Sa nu ne mai fie rusine cand rosim

„Ma aflu in plina sedinta. Zece perechi de ochi ma fixeaza. Mi-e cald.

Sangele imi clocoteste si nu pare sa se opreasca.

Acum toata lumea stie. I., careia reusisem sa ii ascund acest handicap, ma priveste:

«Cum este posibil? Tu sa rosesti? Nu am observat asta pana acum!»

25 de ani de calvar dezvaluiti in vazul si auzul tuturor. 25 de ani de disconfort de la prima amintire: inceputul clasei a V-a la noua mea scoala.

Directorul ma prezinta colegilor. Ora a inceput de zeci de minute bune. Sunt singura, in picioare, in fata clasei.

Cativa elevi din banci, amuzati, se intorc pentru a ma analiza in amanunt pe mine, «colega cea noua».

Fetita model, care a reusit sa slabeasca, insa nu cum trebuie.

Susoteli, insinuari pe seama carliontilor mei blonzi, a mocasinilor cu pampoane, a fustei hidoase si a sosetelor albe ridicate prea mult, strangulandu-mi genunchii dolofani.

Umilinta in public. Ma inrosesc din cap pana in picioare, si culoarea imi ramane constanta de la inceputul si pana la sfarsitul orei de curs“, isi aminteste E.

 

Toata atentia este indreptata spre noi

Toata lumea roseste? „Multi oameni rosesc“, ne asigura psihiatrul Antoine Pelissolo.

„Chiar daca nu este neaparat vizibil la persoanele cu pielea mai inchisa, asta nu le impiedica sa se inroseasca si sa nu se simta in largul lor, din cauza senzatiei resimtite.

Corpul are reactii normale la schimbarile de temperatura sau de natura anatomica.

Aceasta manifestare fiziologica serveste la inlaturarea caldurii. Ea este vizibila si dispare in mod diferit, in functie de fiecare individ in parte.“

„Prin urmare, unii sunt mai predispusi decat altii spre a se inrosi.

Este o chestiune care tine de mediul inconjurator (caldura, frig, vant), de temperament, de constitutie, de musculozitate, de finetea pielii. Dar nu numai de aceste elemente“, continua psihiatrul.

„Motivul principal al inrosirii este, in general, legat de o stare de jena resimtita ca urmare a unei senzatii de atentie proiectate asupra noastra.“

Cauzele sunt diverse si variate: fie ca ne aflam in centrul atentiei in mijlocul unei adunari, fie ca primim complimente sau suntem fata in fata cu cineva de care ne simtim atrasi.

Nimeni nu se inroseste de unul singur, in intimitatea propriei case. De fapt, in joc este doar ceea ce noi ne inchipuim ca ceilalti au putut vedea, in ciuda stradaniei noastre de a ne ascunde.

Este o chestiune care ne depaseste si care ne surclaseaza, fara a o putea stopa.

 

O indoiala despre noi insine

Uneori, este un vertij foarte dureros, pe care il explica psihanalistul Marie- Magdeleine Lessana:

„Ne inrosim pentru ca, deodata, realizam ca suntem vazuti. La un moment dat, presupunem ca ceilalti au vazut la noi un detaliu care noua ne-a scapat.

Acel detaliu face mereu trimitere la rusinare, la ideea ca slabiciunile si defectele noastre au devenit vizibile“.

Toate acestea fara a sti sa le dominam, nici macar sa le dam un nume.

Individul sigur, stapan pe sine, identitatea afirmata, pe care ne straduim sa ne-o insusim in viata sociala, profesionala, se gasesc dintr-o data zguduiti de roseata din obraji.

Si ne imaginam ca ceilalti stiu mai multe despre noi decat noi insine.

In opinia psihanalistei, „se presupune ca noi, in cadrul societatii, trebuie sa aparem ca fiind facuti dintr-o singura bucata. Adesea, ne imbracam intr-un fel de haina capitonata.

Insa acest vesmant este facut, de fapt, din carton. Nu corespunde deloc cu identitatea noastra sensibila si multipla.

Si exact din acest spatiu interior, din aceasta ambiguitate si din aceasta indoiala asupra propriei persoane, provine senzatia de inrosire.

Ne simtim dominati de slabiciunile noastre, jenati de noi insine in fata celorlalti. Nu mai stim unde sa ne ascundem, intruchipam fizic dorinta de a disparea.

Acest fenomen vizibil pe fata noastra este in acelasi timp interesant, emotionant si fermecator“
.
„Este atat de dragut sa rosesti!“ – de cate ori nu am auzit aceasta remarca menita sa ne linistesca?

De ce nu o credem si continuam sa suferim, in timp ce privirea celuilalt este plina de bunavointa in fata marturiei noastre de fragilitate?

„Este o experienta care cu greu poate fi impartasita“, concluzioneaza Antoine Pelissolo.

„Ea pune in joc estetica, lipsa de incredere in sine, senzatia penibila de a fi descoperit de ceilalti, precum si frica de a pierde controlul intr-o epoca in care este absolut necesar sa ne stapanim emotiile.“

Ne simtim lamentabil, penibil, in decalaj evident cu ceea ce am vrea de fapt sa aratam.

Psihiatrul marturiseste, de altfel, ca primeste multi pacienti de sex masculin care sufera de ereutofobie incat, paralizati de frica de a nu rosi in public, prefera sa ramana inchisi in casa.

Pentru ca, in general, inrosirea fetei este asociata cu feminitatea, cu vinovatia. Ne raneste orgoliul, imaginea pe care vrem sa o afisam despre noi insine.

Dar in cazul seductiei? Frica se poate inzeci, mai ales daca incercam sa sufocam persoana de care suntem atrasi.

Inconstientul nostru ne semnaleaza atunci posibila greseala tocmai prin eruptia rosetii, evidentiind interesul nostru pentru celalalt.

Brusc, tot ceea ce am fi vrut sa ascundem, este complet expus. Dorinta de a ascunde izbucneste in vazul tuturor.

Acest simptom creste in intensitate destul de des, pe masura ce reuseste sa isi indeplineasca scopurile.

Cu cat incercam mai mult sa ne inabusim dorintele, cu atat ne inrosim mai mult.