Sceptic, epicureu, stoic sau cinic
Socrate, primul dintre filozofi
Toate scolile de intelepciune ale antichitatii grecesti au un inaintas comun, pe care filozofia il recunoaste drept fondator: Socrate (470-399 i.Hr.). Acest ganditor paradoxal nu a profesat niciodata in cadrul unei scoli, in scris sau prin viu grai.
El se multumea sa se plimbe pe strazile din Atena, sa discute cu trecatorii si sa-i deruteze prin intrebarile sale. Dar facea o impresie atat de puternica celorlalti, incat avea o gramada de discipoli.
Spunea ca nu stie nimic si propovaduia cunoasterea de sine. Oracolul din Delphi spunea ca este cel mai intelept om din Grecia. Figura lui Socrate, primul dintre filozofi, atesta ca trebuie sa renunti la ceea ce stii pentru a intra in misterul fundamental al lumii.
O astfel de atitudine nu putea fi pe placul puterii politice. Socrate a fost condamnat la moarte si executat in 399 i.Hr. Avea 70 de ani. Platon povesteste despre seninatatea cu care Socrate acceptase moartea.
Epicur sau calea placerii
Epicureu… Epitetul pare atragator. Este o promisiune, daca nu de intelepciune, macar de placere si deja e destul… De fapt, Scoala Epicureana le propune pe ambele si le considera nedisociabile.
Daca faci o singura data experienta placerii pure, gata, ai ajuns la intelepciune, spun epicureii. „Cum?“, vei spune, „deja cunosc placerea. Si nu am devenit mai intelept cu asta.“ Asta, pentru ca nu placerea este cea pe care ai experimentat-o, ci aparenta ei…
Ce numim placere? In general, realizarea unei dorinte. Am chef de aceasta prajitura de ciocolata, mancarea imi produce placere. Dar ce este acest chef? Nimic altceva decat reprezentarea a ceea ce il poate face sa inceteze.
Un refuz al senzatiei, aici si acum. Placerea nu este decat o fuga. Ceea ce numim placere nu este decat usurare, disparitia unei senzatii precum foamea sau dorinta sexuala. Daca asta inseamna placere, ne spune Epicur, nu e de mirare ca nu sunteti fericiti…
Atunci, care este placerea autentica? Nimic altceva, spune Epicur, decat absenta durerii. Iata ce poate sa para excentric. Daca asta va dezamageste, continua Epicur, este pentru ca sunteti atat de rupti de realitatea carnii proprii, incat ignorati plenitudinea care va este oferita in fiecare moment si de care numai durerea fizica va poate instraina.
In fiecare clipa in care nu simtim durere, ni se ofera plenitudinea existentei, bucuria de a fi viu.
Dar asta nu ni se intampla niciodata. Durerea este mereu prezenta, chiar atunci cand avem senzatia ca trupul nostru ne lasa in pace, pentru ca suntem mereu tensionati, incrancenati sa ajungem la obiectul dorintelor noastre, in contra experimentarii acestei pure bucurii de a trai.
Terapia epicureica este simpla: sa revenim la adevarul senzatiilor, la adevarul corpului. Si, astfel, la atentia catre sine. Sa reintegram carnea, sa nu mai fugim de ea. Daca simt senzatia de foame, sa accept acea senzatie fara sa incerc sa o ostoiesc. Apoi sa mananc, in deplina atentie fata de acel aliment.
Exista, desigur, si o parte ascetica. Este vorba despre a invata sa ne bucuram de putin, pentru ca simplul fapt de a fi in viata trebuie sa ne faca fericiti. „Ma multumesc cu cateva boabe de orz si un pahar cu apa“, spunea Epicur.
Celor carora cauta fara incetare senzatii tari, pentru ca se simt prea slabiti, asceza epicureana le aminteste cateva lucruri. Pentru fiecare om instalat in plenitudinea senzatiilor sale, fiecare senzatie este una de plenitudine.
A deveni epicureu inseamna sa intelegi ca placerea nu este in exterior, in obiecte, in alimente sau in omul iubit, ci in interiorul corpului. Existenta incarnata este, in sine, o placere, o imensa placere absoluta. Intelepciunea, dupa Epicur, este sufletul care se bucura de uniunea sa cu trupul.
Cum devii stoic sau calea afirmarii
Daca decizi sa devii elevul unui maestru stoic, vei alege deviza latina care iti poate schimba viata. Amor fati sau iubirea pentru destinul propriu. Fatum este ciclul evenimentelor care ni s-a intamplat in decursul vietii, chiar si propria persoana, barbat sau femeie, frumos ori urat, sarac sau bogat, cu o anume aptitudine sau fara, cu evenimentele vietii noastre, fie ele fericite sau ba.
Daca devii stoic, trebuie sa accepti un principiu: destinul este ceea ce nu depinde de noi insine: sa ne fi nascut, sa murim intr-o zi, succesul sau esecul.
Dar ce depinde de noi, atunci? Simplu, iubirea. Sau alegerea de a nu iubi. Sa spui „da“ sau „nu“ la ceea ce ti se ofera. Ceea ce ne revine noua este relatia pe care o putem construi cu destinul nostru.
Astfel, Scoala Stoica ne aminteste ceva fundamental: pe calea intelepciunii nu este vorba despre transformarea a ceva din viata, a vietii insesi. E mai degraba vorba despre cum invatam sa culegem ce ni se ofera.
Sa primim. Sa vrei sa schimbi inseamna, in mod subtil, sa nu primesti, sa respingi. Stoicismul afirma: nu puteti schimba, dar puteti inceta sa vreti sa schimbati.
