Secretul este sa privim lucrurile cu umor
Psychologies: Spuneti despre culpabilizare ca a devenit principala manifestare a unei crize in cuplu. Cum este acest lucru o noutate?
Robert Neuburger: In trecut, existau alte „tehnici“ pentru a-ti exprima reprosurile fata de partener. Rusinea era un motor puternic. „Faceam de rusine“ familia sau pe celalalt.
Contextul social era pregnant si atent – parintii, comunitatea, satul… Amintiti-va cum se uitau oamenii la o femeie adultera! In ziua de azi, dreptul societatii de a privi asa a disparut in totalitate.
Transgresiunile (sa ne referim tot la adulter), nemaifiind rezolvate de lege sau de societate, se rezolva printr-un dialog in cuplu, in care fiecare il invinovateste pe celalalt.
Dar putem sa traim in cuplu fara a ne culpabiliza partenerul?
R.N.: Numeroase cupluri traiesc foarte bine cu diferitele lor grade de culpabilitate si culpabilizare. Dar totul se strica odata ce apar problemele.
Cu toate ca psihologii le-au tot repetat oamenilor: „Trebuie sa discutati“, pana la urma dialogul se rezuma la a-si arunca in fata diverse lucruri. Iar faimosul dialog este inteles de celalalt ca un repros, ca o tentativa de culpabilizare, ca un refuz al responsabilitatii acelei crize.
Si cum sa ne descurcam?
R.N.: In primul rand, trebuie sa stim cele trei tipuri de culpabilizare. Cea mai cunoscuta este culpabilizarea paterna, care ia nastere in complexul lui Oedip: „Imi vine sa-l omor pe tata pentru a ma apropia de mama, dar nu am acest drept“.
Este o culpabilizare care se exerseaza prin legea comuna: dreptul, regula. Daca nu respecti aceasta regula, vei fi pedepsit de o autoritate suprema: legea, morala, scoala, stiinta, religia etc.
Un alt stil de culpabilizare a fost obiectul multor glume cu mame evreice, si functioneaza sub principiile sacrificiului si amenintarii retragerii dragostei. Dar, atentie!
Culpabilizarea paterna nu este rezervata barbatilor si nici cea materna femeilor. Culpabilizarea fraterna ia nastere mai tarziu, cand copilul atinge varsta de cinci-sase ani, varsta la care intelege notiunea de grup.
Culpabilizarea este o forma de manipulare?
R.N.: Ceea ce exprima ea nu este neaparat in raport cu adevarata suferinta. Din pudoare, din frica de a se expune prea mult sau de a aborda un subiect mult prea sensibil, adevaratul scop al reprosului nu apare.
A vorbi despre orice altceva ne permite sa nu vorbim despre dragoste. A spune „nu puteai sa-ti aranjezi sosetele?“ este mai putin periculos decat „ma mai iubesti?“.
Unul dintre motivele majore pentru care oamenii vin la terapie, este ca se simt prinsi intr-un lant de invinuiri si culpabilitati care slabeste cuplul. Ei intra intr-o spirala infernala de culpabilizare reciproca, de genul „imi reprosezi ca te invinovatesc pentru a ma invinovati mai mult pe mine“.
De exemplu, „trebuia sa fii mai atenta“, „sa mananci mai putin“, „te-ai ingrasat“, „crezi ca daca ma invinovatesti ma vei ajuta?“, „daca mananc, este pentru ca nu-mi e bine…“ Cu subintelesul: „din cauza ta“.
Aceste cupluri nu mai gasesc nicio iesire pentru ca orice cuvant este interpretat ca o tentativa de repros. Acel „da-mi sarea“ devine imediat „consideri ca nu am facut supa buna?“. Dar sarea si supa sunt departe de a fi miezul problemei.
Cum sa iesim din aceasta situatie?
R.N.: Mai intai, trebuie sa ne dam seama cum actioneaza celalalt si sa ne distantam. Deoarece la el, ca si la noi, mecanismul nu este constientizat. Trebuie sa aflam daca noi insine suntem vinovati si sa ne intrebam daca putem sa ne purtam altfel.
Este important de stiut cum sa iesim din automatismele reprosurilor si cum sa devenim constienti de atitudinile automate. Este un pas imens! Apoi, singurul secret este sa privim lucrurile cu umor.
