Spiritualitatea laica exista

Gesturi semnificative

Cand te rogi, nu trebuie sa ingenunchezi? Cand meditezi, nu trebuie sa stai in pozitia zazen? Nu este obligatoriu, insa postura faciliteaza o schimbare de nivel sau de atitudine. Rugaciune, meditatie, contemplare, tacere, chiar cant – toate sunt ritualuri prin care intram in contact cu o parte neexprimata din noi insine. Oare nu in spiritualitate gasim aceasta deplina constiinta a lumii si a propriei persoane, prea adesea ascunsa de reflectie sau de gand?

Intr-o perioada in care comunicam neincetat, in care mass-media ne asurzeste, partea inefabila a fiecaruia ramane muta. Daca nu ii dam de pomana putina liniste. Atunci, ceea ce iese la suprafata poate fi sublim sau banal. Insa experimentarea simplului sentiment de a exista, pentru nimic anume si fara scop, pentru moment, inseamna intoarcerea la origini.

O spiritualitate activa, oricare i-ar fi parcursul, este o intalnire cu esentialul din sine, o explorare interioara, o ascultare a ceea ce exprima putinul, chiar o intalnire cu neprevazutul si necunoscutul. Intrucat spiritualitatea poate navali in viata noastra precum o pisica silentioasa care asteapta sa se deschida usa.

Sunt momente ce bulverseaza o existenta. André Frossard si-a descris revelatia in faimoasa lui opera Dumnezeu exista, eu l-am intalnit. Insa exista un misticism fara divin, dupa cum relateaza Andre Comte-Sponville: „O imensa pace, suspendarea sau abolirea timpului si a discursului. Prima data, mi s-a intamplat la L., noaptea, in padure, pe cand mergeam in tacere, in urma unor prieteni. Pacea, imensa pace. Apoi, deodata, aceasta simplitate minunata si deplina. Mi se parea ca intregul Univers era acolo, prezent, fara mistere sau intrebari, fara vointa sau sens, si ma cuprindea in el, in acest infinit prezent al prezentei. Beatitudine. Traisem acolo primul meu moment de plenitudine, pe care nu-l voi uita niciodata.“ Acest materialist nu a devenit credincios. In schimb, recunoaste in asta o veritabila experienta mistica, „aproape miraculoasa“.

Spiritualitate si intelepciune

In concluzie, se pune intrebarea contemporana: ce relatie exista intre spiritualitate si intelepciune? Sa zicem ca sunt mai degraba verisoare, decat surori. Se regasesc adesea intr-o singura persoana si nu o duc rau impreuna. Una se naste dintr-un sentiment, dintr-o traire, fie ea spontana sau inlesnita. Cealalta rezulta dintr-o reflectie asupra existentei, dintr-o filozofie personificata.

Putem trai o spiritualitate fara sa ne insusim consecintele etice (vezi eroii lui Dostoievski). Chiar daca este rar, un intelept nu e neaparat de natura spirituala – desi cunoaste mereu o forma de compasiune –, intrucat atitudinea lui poate fi predominant rationala si constienta.

Exista intelepti inspirati, chiar mistici, de genul swami indian, si intelepti pur rationali, precum stoicul Marcus Aurelius. O spiritualitate, fie ea intensa, nu constituie o asigurare impotriva suferintei, pe cand o intelepciune nu are sens decat daca te ajuta sa traiesti mai bine, sa te apropii mai mult de fericire.

Eliberata de acum inainte de obligatia de a se raporta la o religie, spiritualitatea devine o aventura posibila fiecaruia. O aventura pe cat de intima, pe atat de imprevizibila, care oscileaza intre o impresie cosmica si simplul acces la o parte mai elevata din noi insine. Se hraneste cu fericire sau tragic, singuratate sau impartasire, tacere sau muzica.

Ea poate sa ne faca mai buni sau mai plini de viata, atrage sau nelinisteste. Umil sau sublim, putem paria ca nicio viata nu se desfasoara pana la capat fara ca aceasta dimensiune a fiintei noastre sa nu se exprime macar o data.

Este nevoia de a crede o nevroza?

Da, insa nu este o boala, spun freudienii. Nu, este o aspiratie normala si indispensabila, dau replica adeptii lui Jung.
De la despartirea lui Freud de discipolul lui, Jung, psihanaliza si spiritualitatea nu s-au mai inteles intotdeauna. In mod schematic, pentru primul, spiritul uman este miscat doar de impulsurile sexuale, pentru al doilea, el este ghidat de dimensiunea spirituala. Prin urmare, freudienii si adeptii lui Jung sunt in dezacord chiar si asupra definitiei spiritului uman.

Creatorul psihanalizei divizeaza psihicul in trei zone: Eul, Sinele si Supraeul, fiecare fiind, in parte, constienta si inconstienta. N-a mentionat niciodata „dimensiunea spirituala“. Iata de ce spiritualitatea este absenta din tratamentele analitice. Chiar si freudiana Françoise Dolto, care povesteste ca si-a regasit credinta datorita psihanalizei, nu o includea in practica sa…

De fapt, Freud considera ca orice aspiratie religioasa este un produs al imaginatiei, o pura creatie a spiritului. Insa aceasta iluzie nu trebuie sa fie luata in sensul peiorativ, pentru ca orice fantasma este indispensabila sanatatii psihice.

Nevoia de a crede, este, deci o nevroza? „Da, dar nu este o boala!“, afirma psihanalistul Jean-Claude Liaudet. „Putem identifica trei moduri de functionare psihica: primul, de tip psihotic, este ignorarea legii; al doilea, de tip pervers, este transgresiunea legii; al treilea, de tip nevrotic, este supunerea fata de lege.

Prin urmare, nevoia sentimentului religios poate fi considerata drept o functionare nevrotica.“ Freud nu s-a opus niciodata credintei in existenta lui Dumnezeu, el considera orice fel de credinta o „sublimare“: o activitate psihica care isi ia forta din impulsul sexual pentru a se deplasa spre inaltarea estetica sau intelectuala.

Jung, psihanalistul abisului spiritual

Pentru Jung, totul e diferit. Dupa fondatorul psihologiei analitice, sentimentul religios („aspiratia spirituala“) este o functie naturala, dinamizata in fiecare dintre noi de inconstientul colectiv, memoria psihica a umanitatii. El se manifesta in moduri diferite, in special prin arhetipuri si mituri. Astfel, chiar daca aceasta functie este ignorata, exista in fiecare dintre noi o necesitate de a se inalta, de a trai experien-
te transcendente.

Spiritualitatea este, deci, o exprimare normala si chiar o nevoie a inconstientului nostru, a carei neglijare provoaca un dezechilibru. Trairea ei in cotidian permite inscrierea in „procesul de individualizare“, aspiratia fiintei noastre la o constiinta superioara.

Toti psihologii au analizat-o

Diferenta dintre aceste doua abordari provine dintr-o conceptie divergenta asupra mortii.  Pentru freudieni, moartea biologica este echivalenta cu moartea psihica – totalitatea fiintei dispare. Pentru adeptii lui Jung, moartea nu este sfarsitul – sufletul dainuieste in viata de Dincolo.

Astfel, marii psihologi „spiritualisti“ – Assagioli, Maslow sau Grof, fondatori ai psihosintezei, psihologiei umaniste si psihologiei transpersonale – au continuat teoriile lui Jung, adaugand, in cazul unora,
reincarnarea.

„In centrul tuturor religiilor, intrebarea asupra mortii este fundamentala, pentru ca ea e sursa unui important conflict interior intre dorinta noastra de imortalitate si realitatea disparitiei“, explica Jean-Claude Liaudet.

„Nevoia de a crede este, deci, rezultatul unui compromis intre dorinta si realitate, insa depaseste nivelul individual. Credinta religioasa este un sistem colectiv organizat, care ne ofera acest compromis, deci ne permite sa nu mai suferim si sa ne depasim conditia umana.“

Editare de Catalina Cristescu

Credit foto : Shutterstock