Suisurile si coborasurile afirmarii de sine

In aceasta societate calificata de psihanalistul Jean-Claude Liaudet drept „hipernarcisica si lipsita de respect la adresa altora“, nu suntem toti egali.

Cum ar putea un individ prea scund sau prea grasut, prea slab sau prea batran sa isi faca auzita vocea daca vrea sa afirme o valoare pe care el insusi nu si-o acorda?

In fata sentimentului ca esti calcat in picioare de un coleg, de un copil, de un sef sau chiar de un necunoscut, persoana iesita dintr-un mediu defavorizat, convinsa de inferioritatea ei, va tacea sau, dimpotriva, va exagera cu stangacie si agresivitate, pentru a fi respectata.

Si nici nu conteaza daca acea senzatie vine dintr-un cuvant prost inteles, o privire sau o neintelegere…

Capacitatea noastra de a reactiona – sau nu – se sprijina pe complexele si fricile noastre cele mai intime.

Fiindca, pentru a inspira respect, pentru a indrazni sa te afirmi, este nevoie sa te respecti pe tine insuti.

Frica de a displacea, senzatia ca nu valoram cine stie ce, pot sa ne faca sa ne supunem fara sa reactionam la remarci ofensatoare sau sa ramanem alaturi de un partener care nu ne apreciaza.

DEVALORIZAREA PRECOCE

Aceste dificultati de a ne afirma ne trimit la copilarie, la primii ani in care se construieste stima de sine.

Nu exista o reteta-miracol care sa ii permita unui individ sa aiba constiinta valorii proprii.

In schimb, pentru un copil toate frazele depreciative pot avea o influenta pe viata („Nu esti bun de nimic“, „nu vei reusi nimic“) trebuie interzise.

Dar asta nu inseamna ca, „daca parintii nu il jignesc, vor reusi sa creasca un adult fara complexe“, spune psihanalistul Gerard Louvain.

„Un copil poate sa fie lipsit de incredere in sine pentru ca se identifica cu un parinte dispretuit de celalalt. In plus, exista parinti stralucitori care refuza inconstient sa serveasca drept model, ei vad in fiul sau fiica lor un rival.“

Daca ii repeti ca este cel mai grozav, risti sa il expui la socuri in viata. Cat despre neintelegerea faimoasei fraze a lui Francoise Dolto, „copilul este o persoana“, o fraza inteleasa prea adesea drept „copilul este un adult in miniatura, sa il lasam sa se exprime“, ea a produs mii de copii lipsiti de repere.

Pentru ca, lasat in prada propriilor pulsiuni, departe de a fi invatat sa se autonomizeze si sa se afirme, copilul risca sa penduleze intre megalomanie si stima de sine scazuta, fara sa se cunoasca vreodata si sa se afirme constient.

„Este exact fenomenul la care asistam azi“, spune Gerard Louvain. „Pe de o parte, vedem tineri si adolescenti incapabili sa suporte cea mai mica frustrare sau cea mai mica intarziere in satisfacerea nevoilor lor, incapabili sa se desparta de telefonul mobil si sa se concentreze pe o lectie de engleza… Si, pe de alta parte, vedem tot mai multi tineri cu fobii scolare, care nu stiu unde sa se situeze in raport cu ceilalti.“

Spre deosebire de politete, care se preda si se invata, respectul se transmite. „Ceea ce conduce la paradoxul urmator: un individ poate fi de o politete aristocratica in societate, dar total lipsit de respect fata de sotia lui, de exemplu.“, spune Stephane Clerget.

Dar vestea buna este ca respectul este contagios. „Sa rupem lantul slabiciunilor,“ propune Stephane Clerget. „Sa ii aparam pe ceilalti cand vedem ca sunt tinta lipsei de respect si astfel vom castiga mai mult noi insine.“ Pentru ca cel care ii respecta pe altii, se respecta pe sine.

Editare de Raluca Stan