Superclișee diluzionale culturale – CREDINȚELE

Stigmatele

– Da, această veșnică problemă a ”crezutului”. Pentru că, așa cum ai remarcat, limita conceptuală poate de fapt, în esența ei, să poată fi definită ca o ”credință”. Nu înseamnă neapărat că individul ”știe” ceva, ci că ajunge, invariabil, în urma înglobării informațiilor, la o anumită formă de ”credință”. Și tu credeai că mașinuța îți va fi plătită și că nu există relații intime între indivizi de același sex, și Eminescu ”credea” că Veronica era disperată să fie împreună cu el, Giordano Bruno credea că Pământul se învârte în jurul Soarelui, ceilalți ”crezând” cu totul altceva. Din păcate, și speculația și cunoașterea obiectivă, fiind în final integrate de către psihicul uman, devin ”credințe”, unele mai întemeiate, altele mai puțin întemeiate. Pentru că între opinia unui neurochirurg cu zeci de ani de experiență și opinia unui nespecialist, în abstract, nu este nicio diferență de valoare, ambele fiind în esență credințe. Doar că a specialistului este formată în ani de studiu și experiență, putând fi mult mai adecvată, mai eficientă în mod obiectiv, decât credința pur teoretică, speculativă, a lui ”nea Ion”, care își dă și el cu părerea despre subiect. Și, din păcate, adesea, forța cu care oamenii ”cred” anumite lucruri, vizibilă și în patologia mintală, poate genera efecte foarte reale, care sunt folosite apoi drept argumente în susținerea respectivei ”credințe”, ceea ce este complet fals. Din păcate, acesta este principalul mijloc de ”probare” a întemeierii unor opinii în zona discursivă, în detrimentul altor mijloace, mult mai adecvate, mai obiective, care ar aduce cu adevărat un plus de cunoaștere reală, și prin aceasta, progres și plus-valoare.

–             Ce vrei să spui? am întrebat doar pentru a mai solicita câteva lămuriri, pentru că deja înțelegeam unde ”bătea” fata.

–             Vreau să spun că oamenii ignoră sau au prea puțin habar de ceea ce înseamnă minte și puterea acesteia. Mă gândeam la cazul atât de cunoscut al fenomenului cunoscut sub numele de ”stigmate”.

–             Hmm, da, sunt acele răni speciale care apar la sfinți sau la cei care se identifică enorm cu un model ideatic, cum ar fi spre exemplu Iisus Hristos la creștini, și care, retrăind patimele și suferințele acestuia, pătimesc și în mod fizic, apărându-le pe corp rănile suferite de acesta în timpul crucificării, așa cum ne sunt prezentate în evangheliile canonice.

–             Corect. Dar, ceea ce s-a constatat foarte ușor, a fost faptul că spre exemplu rănile care le apar în podul palmei, de la piroanele care l-au fixat pe Mântuitor pe cruce, de altfel foarte reale, atestate în cei în care apăreau aceste stigmate, prezintă o mare problemă.

–             Da, în ce sens? am întrebat uimit.

–             Da, una fundamentală și care de fapt ne oferă informația esențială asupra modul real în care acestea apar. Așa cum ai spus și tu, informațiile pe care sfinții le au despre evenimentele răstignirii provin din diverse descrieri care în esență sunt relatări ulterioare ale acelor întâmplări, și dintr-o întreagă imagistică iconoclastică care s-a dezvoltat ulterior, atunci când creștinismul a devenit o religie dominantă în Imperiul Roman. Ei bine, în toate aceste relatări și imagini piroanele sunt înfipte în podul palmei lui Iisus, fix așa cum apar și la sfinții care retrăiesc durerile acestuia.

–             Bun, și care ar fi problema? Asta ar arăta că ceea ce trăiesc este real.

–             Aparent…depinde ce definești drept real, dat fiind faptul că există un real obiectiv, valabil pentru toată lumea și un real subiectiv, valabil doar pentru cel care trăiește o anumită experiență. Pentru că există această mare problemă de care am menționat, și anume faptul că în mod real (obiectiv) crucificarea nu se realiza și nu a fost niciodată realizată prin introducerea piroanelor în podul palmei, ci mult mai jos, anume în antebraț, la intersecția celor două oase ale brațului, ulna și radiusul, pentru a realiza susținerea brațelor pe cruce.  Există demonstrat științific faptul că crucificarea avea la bază moartea foarte lentă prin asfixiere, care era realizată prin torsionarea treptată a trunchiului care se răsucea sub propria greutate. Un cercetător creștin nota:

”Greutatea Mântuitorului era suportată de picioarele străpunse în cuie.

Pe măsură ce puterea mușchilor membrelor inferioare slăbea, greutatea corpului Său a trebuit să fie transferată la încheieturi, brațe, și umeri.

În termen de câteva minute de la punerea pe Cruce, umerii Domnului Iisus s-au dislocat.

Câteva minute mai târziu, coatele și încheieturile Domnului Iisus s-au dislocat.”

–             Astfel, dacă cuiele ar fi introduse în podul palmei, printre oasele mici ale mâinii, condamnatul ar cădea de pe cruce în câteva minute, deoarece corpul său cade vertiginos în jos, sub influența propriei greutăți, torsiunea pieptului și asfixierea putând avea loc tocmai datorită fixării puternice a brațelor de cruce, agonia durând astfel ore întregi, așa cum este descris și în evanghelii.

–             Aha. Deci toți cei cărora le apar semne și răni în podul palmelor le obțin datorită propriei lor imagini despre ceea ce s-a întâmplat, cu alte cuvinte propria lor reprezentare imagistică fixând apariția rănilor, de altfel reale, acolo unde credeau ei că ar trebui să fie, și nu acolo unde au fost în mod real.

–             Corect. Ceea ce ne arată, fără nicio îndoială, că propria minte a celor care se ”identifică” și retrăiesc patimile ”sfinte”, prin puterea concentrației și a sugestiei proprii generează stigmatele în propriul corp. Aceeași credință a individului invocată continuu de Iisus în evanghelii ca fiind sursă a vindecării (Credinţa ta te-a mântuit…) este și sursa rănilor, care apar acolo unde individul crede că au fost înfipte piroanele și unde astfel ar trebui să aibă și el rănile. Credința are la bază o încredere a individului într-o imagine, generată de cuvinte, printr-o poveste, la mijloc fiind și propria sa imaginație, care este o funcție extrem de puternică a minții. Sugestia imaginativă pe care o generează omul prin puterea propriei minți poate avea efecte extraordinare fie într-un sens constructiv fie în unul negativ, după cum este cazul acestor stigmate sau al altor ”identificări” cu suferințe descrise de alte texte investite de oameni cu valoare.

Come Sunday (Vino sâmbătă 2018)

Un titlu semnificativ pentru povestea adevărată a unui pastor american care sintetizează momentul ”special” din ziua în care Domnul Dumnezeu s-a odihnit după truda Creației și după ce a făcut în cele din urmă omul, ca să îl pună pe de o parte ”stăpân” peste celelalte animale și ulterior ”pentru a păzi și munci grădina Edenului”, și în care purtătorii mesajelor divine le diseminează printre oițele supuse.

Filmul urmărește modalitatea absolut spectaculoasă în care tânărul și impetuosul nostru pastor folosește ”Cuvântul” pentru a atrage, mângâia, alina și converti ”sufletele rătăcite” pe care le întâlnește peste tot, de la bordul avionului și până în vastele săli în care vocile credincioșilor se împletesc întru lauda Celui de Sus și a Binecuvântării Sale.

O afacere care produce foarte bine, și bazându-se pe rularea continuă a unor IDEI, în esența lor destul de contradictorii, fapt de care ”se prinde” într-o bună zi și predicatorul nostru, atunci când începe să le ia destul de în serios și în consecință începe să se confrunte cu limitele ”logice” ale acestora, care, evident că se bazează pe dictonul ”crede și nu cerceta” și nicidecum pe supunerea principiilor conținute analizei rațiunii.

Atunci când pastorul își pune problema împăcării ideii Bunătății Absolute a lui Dumnezeu, care iartă tot și toate, lucru care de altfel este cuprins și în textul Evangheliei în parabola celor doi fii, dintre care cel ”risipitor” este primit de tatăl său cu brațele deschise după ce s-a destrăbălat și a cheltuit averea primită pe distracții, în timp ce celălalt a tras ”tare” pe plantație, și care este ”liniștit” cu ideea că ”este mai important pentru mine că și loaza s-a întors”, fapt ce nu prea convine celui ce a tras din greu să fie ”vrednic” dar care pare să ilustreze caracterul iertător și bunătatea părintelui fericit că își vede reîntors și pe cel ”păcătos”, este extins și asupra celor care nu mai ajung nici să se căiască și mor ”în păcat”. Pastorul care începe să pună botul la SEMNIFICAȚIA textelor sacre, este într-o dilemă reală. Dacă se acceptă caracterul bun și drept al lui Dumnezeu, acesta ar trebui, în mod natural și obligatoriu, să îi ierte și pe aceștia și să îi primească la sânul Său.

Și nu se oprește în a gândi aceasta, ci o și exprimă public, stârnind indignarea congregației, care întreabă, la fel ca și fiul ”vrednic”, că atunci ce rost mai au sacrificiile și virtutea, lipsurile și reținerile, dacă aceste ”virtuți” nu vor fi răsplătite în mod special și cei ”vrednici” vor fi îmbrățișați ca și cei „păcătoși”, deopotrivă? Păi atunci să ne destrăbălăm cu toții, căci Dumnezeu, bun fiind, oricum ne va absolvi pe toți și iertarea Sa va uniformiza pe toată lumea. Păi și atunci unde mai este Binele și Răul? Unde Liberul Arbitru, și tot așa?

Pastorul intră, ca un computer care rulează un program eronat, în vrie și nu mai poate ieși din toate acestea decât dat afară de mai marii afaceriști ai Bisericii, care își văd pusă în pericol ”investiția” și ”afacerea”, ne mai reușind să vadă că tot constructul este fals și că absolut toate ideile sunt niște vrăjeli contradictorii care pornesc de la premise false și inventate și normal că nu au cum să stea în picioare dat fiind că nici nu își propun să fie logice, adresându-se părții iraționale a minții umane, drept pentru care nici nu au nevoie să aibă vreo logică, ci doar tupeu.

O viziune interesantă asupra acelorași tipuri de conflicte care animă pe orice individ care înglobează ideile complet ilogice și contradictorii ale sistemelor religioase și care, odată ieșite din zone naivității și a credinței interioare în zona rațională declanșează adevărate cataclisme mentale, care irump din interior cu o forță imensă, distrugând echilibrul fragil al individului, în orice poziție ar fi acesta.