Superclișee diluzionale culturale – Mitul Autenticității

”A spune adevărul este cel mai greu lucru din lume. Va trebui să studiem mult și timp îndelungat ca să ajungem să spunem adevărul. Doar voința nu este de ajuns. Pentru a spune adevărul, trebuie să știm ce este el și ce este minciuna. Trebuie să le vedem în noi înșine. Or, nimeni nu are nevoie de așa ceva.”

G.I. Gurdjieff

 Începusem să înțeleg motivele tuturor acelor situații ”complicate” și ”ciudate” din lumea oamenilor citind povestea extrem de interesantă ”Hainele cele noi ale împăratului”, atribuită lui Andersen. Povestea era cam așa.

”A fost odată ca niciodată un împărat căruia îi plăceau atât de mult hainele, încât ar fi fost în stare să îşi dea întreaga avere numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă ori când se ducea la teatru sau la plimbare, nu avea alt gând decât să îşi arate lumii întregi ultimele straie cumpărate. În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice de-un rege „E la sfat!”, astfel se spunea despre dânsul „E la dulapul cu haine!”.

În cetatea regelui era mereu mare veselie: treceau pe acolo tot felul de străini, era zarvă mare. Într-o bună zi, iată că ajunseră în cetate şi doi pungaşi care se dădură drept mari meşteri ţesători şi spuseră că ei ştiau ţese cea mai frumoasă stofă din întreaga lume. Nu numai culorile şi desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din acea stofă aveau o însuşire ciudată: se făceau nevăzute pentru orice om care nu îşi îndeplinea bine slujba sau care era mărginit la minte.

„Astea da haine straşnice!” gândi împăratul. „Cu ele îmi voi cunoaşte mai bine supuşii şi-am să-i pot deosebi pe cei deştepţi de cei proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă magică.”

Şi le dădu pe îndată o sumă imensă de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi înceapă lucrarea cât mai repede. Aceştia întinseră două războaie de ţesut şi se prefăcură că lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur, dar ei, în loc să le folosească, le puneau de-o parte, într-un sac şi lucrau până la miezul nopţii la războaiele goale.

„Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei” îşi zise în sinea lui împăratul. Şi i se umplu inima de grijă gândindu-se că proştii şi cei nepregătiţi pentru slujba lor nu vor putea să vadă acea stofă minunată. Nu numai că se îndoia de dânsul, dar totuşi chibzui că ar fi mai înţelept să trimită întâi pe altcineva care să vadă lucrul înaintea lui. Toţi locuitorii din cetate ştiau de însuşirea minunată a stofei şi fiecare ardea acum de nerăbdare să afle cât de prost ori de netrebnic era vecinul lui.

„Am să-l trimit pe cel mai vechi şi mai bun dintre miniştrii mei”, gândi împăratul. „Vreau să vadă ce-au lucrat ţesătorii; el poate mai bine decât oricine să judece lucrul acesta, fiindcă se deosebeşte de toţi şi prin deşteptăciunea, şi prin vrednicia lui.”

Cinstitul şi bătrânul ministru merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la războaiele lor goale.

„Dumnezeule! se gândi el deschizând ochii mari, eu nu văd nimic.” Dar nu zise niciun cuvânt.

Cei doi ţesători îl poftiră să vină să se uite mai de aproape, şi îl întrebară cum i se par culorile şi desenul. Apoi îi arătară şi războaiele lor. Bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu văzu nimic, pentru simplul fapt că nici nu era nimic acolo.„Doamne! se gândi ministrul cu îngrijorare, sunt chiar atât de mărginit? Nici în ruptul capului nu trebuie să bănuiască cineva una ca asta! Ori te pomeneşti că oi fi nevrednic? Nici nu îndrăznesc să spun că stofa e invizibilă pentru mine!”

– Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.

– Oh, e frumoasă, nici nu se putea face una mai frumoasă decât aceasta! răspunse bătrânul ministru, punându-şi ochelarii. Ce desen, ce culori!… Da, împăratul va fi foarte mulţumit.

– Asta ne bucură grozav, ziseră cei doi ţesători, apoi începură să îi arate desenele şi culorile închipuite, dându-le fel de fel de nume. Bătrânul ministru îi asculta cu cea mai mare atenţie, ca să îi poată spune împăratului toate tainele lor.

Cei doi şarlatani cereau mereu bani, mătase şi fir de aur. Aveau nevoie de foarte multe, din ce în ce mai multe lucruri pentru stofa cea nouă! Bineînţeles, ei puneau de-o parte toate cele primite de la împărat, războaiele lor rămânând mereu goale.

După un timp, împăratul trimise un alt slujitor credincios să vadă stofa şi dacă ţesătorii mai au mult până s-o isprăvească. Acestuia i se întâmplă acelaşi lucru ca şi ministrului: privi ce privi, dar nu văzu nimic.

– Nu-i aşa că e minunată stofa asta? îl întrebară cei doi şarlatani, arătându-i frumosul desen şi culorile strălucite, ce nu se vedeau deloc.

„Cu toate acestea, prost nu sunt!” gândi omul. „Te pomeneşti că n-oi fi vrednic de locul meu… Asta-i cam ciudat, să iau bine seama să nu mi-l pierd.”

Apoi lăudă şi el stofa. Şi se arătă nespus de încântat de alegerea culorilor şi a desenului.

– E de-o frumuseţe neînchipuită! îi spuse el împăratului.

Astfel, tot oraşul ajunsese să vorbească numai despre stofa aceea minunată. În sfârşit, vru şi împăratul s-o vadă, cât era încă pe război. Însoţit de-o mulţime de oameni aleşi, printre care erau şi de cei doi credincioşi ai lui ce „văzuseră” deja stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau mereu, dar fără fir de aur ori de mătase.

– Nu-i aşa că e de toată frumuseţea? întrebară cei doi credincioşi. Desenul şi culorile sunt demne de măria-ta! Şi arătară cu degetul războaiele goale, de parcă ceilalţi s-ar fi cuvenit să vadă într-adevăr ceva.

„Ce-i asta, se gândi împăratul, eu nu văd nimic! Îngrozitor! Sunt oare chiar atât de prost? Ori sunt nevrednic? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui una ca asta, ca tocmai mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire.” Apoi, zise:

– Într-adevăr, este de toată frumuseţea! Vă mărturisesc deplina mea mulţumire.

Clătină din cap cu un aer satisfăcut şi privi spre războaie fără să îndrăznească să spună adevărul. Toţi curtenii priviră unii către ceilalţi, fără să vadă însă ceva şi îi ziseră şi ei împăratului:

– Într-adevăr e de toată frumuseţea!

Curtenii îl sfătuiră chiar să îmbrace hainele din stofa asta la următoarea paradă.

– E neînchipuit de frumoasă, e fermecătoare, e admirabilă! strigară toate gurile, în timp ce mulţumirea domnea pe feţele tuturor. Cei doi şarlatani fură decoraţi şi primiră rangul de Mari Ţesători ai curţii.

În ajunul marii parăzi, ei vegheară toată noaptea şi lucrară la lumina a şaisprezece lumânări. Lumea văzu osteneala ce şi-o dădeau să facă hainele noi ale împăratului. În sfârşit, se prefăceau că scot stofa din război, că taie în aer cu nişte foarfeci mari, că cos cu ac fără fir. Apoi, într-un sfârşit, spuseră că haina-i gata!

Când împăratul, urmat de aghiotanţii lui, se duse s-o vadă, pungaşii, ridicând un braţ în aer ca şi cum ar fi ţinut ceva, ziseră:

– Iată pantalonii, iată haina, iată şi mantia, înălţimea-ta! Totul e uşor ca pânza de păianjen. Nicio grijă să nu aveţi că haina aceasta o să vă fie vreodată grea. Asta este, de altfel, şi cea mai însemnată însuşire a stofei noastre magice.

– Negreşit! răspunseră aghiotanţii. Dar ei nu vedeau nimic, pentru că nici nu era nimic.

– Dacă măria-ta binevoieşte să se dezbrace, noi îi vom încerca hainele, în faţa oglinzii celei mari. Împăratul se dezbrăcă, iar pungaşii se făcură că îi dau hainele una după alta. Îl învârtiră ca şi cum l-ar fi îmbrăcat, iar el, se suci, se răsuci în fata oglinzii.

– Doamne! Ce bine vine, parcă e turnată! Ce croială frumoasă! strigară curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!

Atunci marele maestru de ceremonii intră şi spuse:

– Vă aşteaptă la uşa baldachinul sub care Măria Voastră va merge la paradă, zise el.

– Bine, sunt gata, răspunse împăratul. Cred că nu sunt rău îmbrăcat.

Şi se mai întoarse încă o dată-n faţa oglinzii, ca să îşi poată privi mai bine înfăţişarea măreaţă.

Curtenii, care erau nevoiţi să-i ducă trena, se prefăcură că ridică ceva de jos. Apoi, îşi ţinură mâinile în sus, nevoind să lase să se observe că ei nu văd nimic.

Pe când împăratul mergea mândru sub baldachinu lui măreţ, toţi oamenii pe care îi întâlnea, în uliţe şi pe la ferestre strigau: „Ce haină strălucită! Ce trenă frumoasă are! Şi ce croială minunată!

Fiecare se ferea, ca nu cumva să se observe că el nu vedea nimic. S-ar fi dat de gol numaidecât că e prost ori că e nevrednic de slujba lui. Astfel, niciodată hainele împăratului nu stârniră o admiraţie mai mare!

– Dar eu văd că n-are haine deloc, zise un copil mic.

– Doamne, ascultă glasul nevinovăţiei! şopti mama lui. Şi de îndată rosti şi mulţimea cuvintele copilului.

– Un copilaş zice că împăratul nu are haine deloc!

– N-are haine deloc! strigă, în sfârşit, norodul.

Împăratul fu grozav de jignit, căci i se păru că aveau dreptate. Aşa era… Totuşi, socoti în gând şi luă următoarea hotărâre: „Orice-ar fi, trebuie s-o duc de-acum până la bun sfârşit!” Aşa că îşi ridică cu şi mai multă mândrie capul, iar curtenii ţinură ca şi mai înainte, cu respect, trena care nu era…”

Povestea mi s-a părut a deține cheia a numeroase comportamente umane care mie mi se păreau la acel moment inexplicabile. Toată acțiunea ne arată lipsa de onestitate și autenticitate a oamenilor în cadrul grupurilor sociale. Practic, organizarea ierarhică de tip piramidal a societății omenești creează, pe lângă tendințele naturale de obediență ale oamenilor, ce vin din instinctul lor de adaptare și supraviețuire, o serie nouă de ”imagini” publice, care se manifestă în acționarea într-un joc social, o ”piesă” de mari dimensiuni, în care ”actorii” se pierd în rolul respectiv, care ajunge să le domine și să le dicteze percepția și existența. Fiecare personaj ”uită” că este într-un rol social și crede total că este chiar ceea ce se pretinde că este, atâta vreme cât și ceilalți susțin această situație. Pentru că, exact ca într-o piesă de teatru, rolul fiecăruia este posibil atâta vreme cât este acceptat atât de el cât și de ceilalți. Și în realitate se constată că nu absolut toți actorii sociali trebuie să accepte rolul și poziția lor în cadrul acestei imense ”piese” ci doar anumiți actori cheie, care sunt denumiți deținători ai puterii. Așa încât împăratul va putea să creadă că este împărat atâta vreme cât un număr semnificativ dintre ”supușii” lui îi validează rolul. Dintre acești supuși, mai importanți sunt cei ”deținători” ai puterii, adică cei care la rândul lor sunt validați de un număr semnificativ de ”supuși”, anume, în limbajul comun, boierii, care sunt validați de ”țărani, meșteșugari și târgoveți”. Peste toate acestea ”sistemul social” este menținut de inerție și de puterea exercitată direct de deținătorii forței fizice brute, directe, adică armata.

Dar în această poveste accentul cade pe propagarea ipocriziei sociale, a modului în care o ”imagine oficială”, creată de ”capul” acelei societăți, care în mod clar are unele probleme psihice, o anume compulsie asociată unor probleme de imagine care se reflectă ca și comportament în obsesia pentru îmbrăcăminte și exhibarea hainelor, este menținută datorită ”cunoașterii” faptului că hainele speciale ”nu puteau fi văzute de proști și incompetenți”. Și datorită faptului că absolut nimeni pe această lume nu poate admite că este prost sau incompetent, fapt care ține iarăși de autenticitate și de onestitate, capitole la care, așa cum arată povestea în continuare, orice om este extrem de deficitar, fie din orgoliu, mândrie, necesitatea menținerii iluziei rolului social, imaginea ”publică”, frică sau aliniere la ”norma de grup”. Cert este că absolut nimeni din acea societate (împărăție) nu a spus că de fapt nu vedea niciun fel de haine pe împărat, continuând șarada începută de acesta. Doar un copil, care nu își însușise ”norma socială”, adică nu fusese încă ”învățat” că cei mai mari în ”rang” au întotdeauna dreptate și că este foarte periculos să îi contrazici, îndrăznește să strige în gura mare că de fapt ”împăratul este în pielea goală”, ”devoalând” un ”secret” pe care de altfel toată lumea îl cunoștea, dar nimeni nu îndrăznea să îl rostească cu voce tare, în ciuda a ceea ce vedeau cu proprii lor ochi.

Și astfel, o ”realitate” generată ”artificial”, de la vârful societății ajunge să genereze efecte reale pentru toți ”actorii sociali”. Remarcasem încă de la citirea Manifestului lui Marx că niciodată în interiorul acestuia nu se punea problema construirii unui alt sistem social, pe alte baze. Dimpotrivă, proletariatul trebuia în cadrul societății existente doar să cucerească puterea, structura socială urmând a fi modificată mai târziu. Se părea că în orice grup uman apărea în mod spontan o structură ierarhizată piramidal a puterii, care genera un fel de ”schelet predefinit” a organizării respectivului grup, toți cei care îl compun validând acele poziții și încercând doar să ajungă cât mai sus, fără să își pună problema validității sau legitimității obiective a acelor poziții sociale, adică să pună sub semnul întrebării însăși structura socială, pe care o acceptă ca naturală și predefinită, imuabilă și perfectă.

În mod evident cei care se află cât mai sus pe această ierarhie vor căuta să dea de înțeles celorlalți și chiar să îi condiționeze în legătură cu legitimitatea absolută a acestei ”stări de fapt” care le face viața ușoară. Nu am auzit vreodată oameni aflați în poziții de conducere fiind disperați că alții se zbat ca să aibă acces la ceea ce ei au prin simpla naștere în cadrul liniilor sociale, deși ca principiu, pe care îl vântură permanent în discursuri, aceasta este și preocuparea lor principală și chiar legitimarea poziției pe care o dețin.

Împăratul nostru, deși expus și ținta ironiilor și batjocorii propriilor supuși alege să își ducă mai departe ”povestea inventată” deoarece în mod clar nu avea ca opțiune decât să admită realitatea și astfel să invalideze tot ceea ce susținuse până atunci. Și cum până în acel moment nu trăise numai în adevăr și onestitate ci în pretindere și ipocrizie, nu e de mirare că singura variantă pe care o vede sustenabilă este să continue să se prefacă îmbrăcat, deși și el, ca oricare altul știa că este în pielea goală.

Oamenii devin, deoarece trăiesc în cadrul unei societăți care are o structură eminamente artificială, care poate exista și funcționa numai datorită pretinderii de către aceștia a faptului că au un rol pe care și-l validează reciproc, niște actori perfecți, niște mincinoși totali, care nu mai reușesc să își dea seama cât este adevăr și cât doar pretind că este o ”joacă socială”. Și începând să exercite acest lucru de foarte devreme și asupra propriilor copii, pe care îi ”integrează” în societatea mincinoasă, care are la bază ”ipocrizia funcțională”, distrug în mod evident pe singurele ființe ce se nasc inocente și pure și pot ”vedea” realitatea. Și atâta vreme cât această inocență naturală există în copii, ei sunt exemple perfecte ale bucuriei și fericirii.

Copiilor nu trebuie să le faci ceva special pentru a fi fericiți, ci ei sunt astfel în mod spontan și natural, spre deosebire de adulți, care au nevoie de stimulare continuă și multe condiții particulare pentru a fi măcar temporar și accidental bucuroși. De ce oare?

The Island (Insula 2005)

Într-o societate a viitorului, care nu are nimic de-a face cu cea în care trăim astăzi, oamenii duc o viață frumoasă și lipsită de griji, fiind recompensați pentru faptul că există cu o minunată excursie în paradisul mirific al Insulei, un loc legendar, unde doar ”cei aleși” vor ajunge, iar această alegere fiind strâns legată de cât de ”frumos” au comportamentul în timpul așteptării sorților favorabili care să îi trimită acolo unde oricine își dorește cel mai mult pe lumea asta să își continue existența.

În acest loc ”tranzitoriu”, care este structurat, ca și oricare alt grup uman, pe niveluri de autoritate și acces la informație, oamenii se simt bucuroși și trăiesc această stare ca ceva firesc și fără să își pună întrebări de tipul ”oare de ce ni se oferă toate aceste lucruri?”, ”care este motivul pentru care?” și în general, cu cât este evitată cea mai murdară întrebare și anume ”De ce?”, fiind opusa sănătosului și curatului principiu, de-a dreptul sfânt, ”Crede și nu cerceta”, cu atât starea de bucurie este amplificată și poate culmina cu cea de FERICIRE în momentul în care află că sunt aleși și își vor putea începe drumul către mirificul și beatificul loc numit PARADIS, numit și INSULA.

În această societate minunată, plină de armonie și în care fiecare își vede de locul și rolul său bine stabilit încă de la început, doi tineri care se plac încep să exploreze diverse limite ale fascinantului ”univers” în care își desfășoară viața ideală și dau peste niște uși misterioase care după câteva tentative se deschid, oferindu-le acces privirilor lor năucite asupra unui ”background” neștiut, înțesat de tehnologie și tehnicieni care ”supraveghează” și ”întrețin” cu mare atenție ca lucrurile să funcționeze ”atât de perfect” pentru ”oițele” care se bucură de tot ceea ce găsesc în interior.

Cuprinși de o adâncă tulburare, cei doi încep, după ce își înving fricile și tendințele de a se integra înapoi între ”mioarele duhovnicești”, așa cum li se predică toată ziua ca fiind idealul de comportament așteptat și ”adecvat” pentru oameni, să investigheze în detaliu nivelurile din ”spatele” fabricii de bucurie, aflând la un moment dat, cu stupoare, că de fapt există mulți alții ca ei și care stau într-un fel de stază în niște laboratoare din care sunt ”activați” și aduși în interiorul ”turmei Domnului”, unde își încep ”viața” plină de împliniri și bucurie.

Dorind să afle unde și cum arată de fapt destinația mult visată de toți, mirifica Insulă, cei doi încep niște cercetări extrem de periculoase și care îi duc în Oraș, acolo unde se întâlnesc cu ei înșiși, dar ”diferiți”, înțelegând în cele din urmă că sunt niște clone crescute în laborator și activate atunci când proprietarii lor au nevoie de ”piese de schimb”, moment în care sunt ”sacrificați pe altarul interesului superior” și le sunt recoltate organele necesare și pentru care au fost ”creați”.

Urmăririle și împușcăturile fac deliciul acestei pelicule polițiste în care întreaga atenție se focalizează pe demersurile detectivistice ale personajelor principale, efectele speciale și urmăririle de mașini, motociclete și elicoptere reușind să devieze întreaga noastră atenție de la esența poveștii și a mesajului ”general”, generând o stare de încântare și bucurie aproape similară cu cea ”exaltată” de personajele din această societate complet imaginară a acestui viitor absolut imposibil.