Superclișee diluzionale culturale – Mitul Bunătății

Îmi aminteam de celebrele cuvinte atribuite lui Iisus referitoare la ce ar trebui să facă cineva pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu. Marcu, capitolul 10.

”Şi aduceau la El copii, ca să-Şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii certau pe cei ce-i aduceau. Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei.”

Se pare că singur Iisus vedea necesitatea inocenței sufletești a adulților, a conștiințelor lor pe care evident trebuiau să o câștige și să o păstreze prin alegeri conștiente în procesul extrem de dificil al câștigării ”pâinii de zi de zi”, astfel încât să fie asemenea sufletului născut pur al unui copil, ce nu are discernământul binelui și răului. Această ”orbire” naturală, specifică unei anumite etape a vieții omului, care apare în mod spontan și natural, este aducătoare de bucurie. Oare autenticitatea și onestitatea pot aduce și în viața adulților aceeași bucurie pe care o produc în cei mai mici dintre oameni? Iisus ne spune, conform Evangheliei după Matei, capitolul 19.

  ”16. Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? 

17. Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.
18. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb;
19. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
20. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?
21. Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.
22. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii.
23. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor.
24. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.
25. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască?
26. Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.”

Deci respectarea legilor sociale vechi, pe care poporul le moștenise de la Moise erau posibile. Deveneau aproape cu neputință de împlinit după ”adnotările” aduse de Iisus, care îi spune tânărului care încă se simțea neîmplinit, deși respectase cu sfințenie toate canoanele, iar în plus i se pune în vedere că trebuie să renunțe la orice formă de atașament pământean și să fie liber complet de orice ”agățare” de efectele puterii și bogăției. Prin ”împărțirea” averii sale săracilor tânărul, asemenea principiilor sănătoase ale societății de tip comunist, elimina posibilitatea de a se hrăni acel ”vierme” interior al lui mai mult, devenind astfel liber și curat în interiorul său. Nemaiavând la ce să viseze, să spere în viitor, la posibilitatea de a avea ”mai mult”, se curăța interior și scăpa de efectele extrem de nocive ale dorinței de a ”avea mai mult”, care dispăreau ”de la sine”, așa cum se întâmplase în societatea în care trăiam și eu. Nici eu nu aveam niciun fel de așteptare de la părinții mei sau de la viitor în ceea ce privește posibilitatea de a avea ceva material. De fiecare dată când întrebasem, pe vremuri, dacă puteam avea și eu, ca mulți dintre colegii mei diverse lucruri, răspunsul era de fiecare dată unul ”evanghelic”, ”Nu avem”. Așa că mă obișnuisem să nu sper și să nu cer absolut nimic. Eram bucuros cu ce aveam și eram fericit că totuși aveam o cameră în care să stau și mâncare pe masă. O percehe de încălțări, câteva haine și o bicicletă, de altfel singura mea ”posesiune”. Nu îmi doream nimic mai mult și chiar eram bucuros să înțeleg, să mă dezvolt și să cunosc cât mai mult despre mine și această lume.

Am remarcat spusa foarte corectă a lui Iisus referitoare la posibilitatea împlinirii de către adulți a tuturor condițiilor interioare și exterioare legate de condiția ”desăvârșirii” care erau, evident, absolut nule. ”La oameni aceasta e cu neputinţă”.

Însă fusesem intrigat de referirea la posibilitatea cuiva de a fi ”bun”. ”De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” era o remarcă extrem de dură, care mi-a suscitat interesul. Practic bunătatea era eliminată ca posibilitate a oamenilor, fiind posibil de îndeplinit doar de către divinitate. Dar ce însemna să fii bun? Iisus era bun? El era parte din divinitate, era fiul lui Dumnezeu Tatăl. Se poate considera că era bun? După spusele atribuite lui nici el nu se încadra în normele care să îl califice. Atunci ce anume era bunătatea și cum ar fi arătat ea, de numai lui Dumnezeu i se putea atribui? Pentru că totuși oamenii ”se dădeau de ceasul morții” să se vadă drept buni și să fie percepuți astfel de către ceilalți. Exista, după observațiile mele, o adevărată obsesie planetară a bunătății, care mergea de la cel mai umil și până la ”bunii conducători care purtau povara guvernării pentru cei de sub ei”.

Ce dorea tânărul ”bogat” care venise la Iisus? El întreabă ”ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?”  Deci acest om dorea ceva mai mult decât credea că poate obține doar prin ceea ce făcuse deja (Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?) Simțea în interiorul său sau dorise să își confirme prin Iisus că ceea ce făcuse și ceea ce făcea erau suficiente pentru un scop extrem de înalt, și anume ceva denumit ”viața veșnică”, care se putea obține în anumite condiții care nu erau destul de clare, altfel nu ar fi avut nevoie de opinia lui Iisus. Deoarece îl vedea ca o autoritate supremă în această privință, tânărul a vrut să își confirme aceste condiții speciale. Răspunsul ”șocant” care a venit ”Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” conține două părți. În prima tânărului i se cere să renunțe la averea sa lumească, materială, pe care să o transforme în bani prin vânzare și apoi aceștia să îi împartă la săraci, într-un gest destul de comunist, demn de toată lauda. Scopul evident al acestui demers nu era scoaterea din sărăcie a celor ce primeau banii, lucru de altfel improbabil, pentru că Iisus nici nu specifică cum să fie împărțită averea, nici schimbarea sistemului social, imposibil doar prin redistribuirea unui singur avut privat, ci în mod clar ștergerea legăturilor psiho-emoționale ale tânărului cu această avere și cu privilegiile, efectele generate de aceasta atât în planul realității sociale cât și în cel psihologic și emoțional. Vinderea averii ducea la o neantizare, la nivelul așteptărilor, prin ”disiparea” posibilităților oferite de lucrurile materiale, a dorinței sale de mai mult în planul cotidian, al realității ”exterioare”, lăsând ”suspendată” această tendință ”firească și naturală”, care, precum și în societatea comunistă, în care ”vânzarea averii” ar fi fost realizată de către stat, ar fi devenit lipsită de obiect și ar fi dispărut ”de la sine”.

Cea de-a doua condiție pusă tânărului, ”după aceea, vino şi urmează-Mi” ne indică cumva că doar primul demers nu ar fi suficient pentru împlinirea obiectivelor sale. Cu alte cuvinte ni se arată că un demers specific comunist nu ar fi suficient pentru atingerea ”desăvârșirii”, ci ar mai fi fost necesar ca tânărul să se alăture lui Iisus, precum făcuseră și Petru, Matei, Pavel și toți cei doisprezece apostoli. Înțelegem de aici că Iisus valoriza totuși o direcție în care această dorință de mai mult o putea lua, și anume cea care ducea la desăvârșire. Din acest dialog ne dăm seama că Iisus nu prețuia orientarea materialistă a dorinței de mai mult, adică spre exterior, spre acumularea de noi și noi bunuri, poziții sociale și tot ceea ce înseamnă acumulare cantitativă socială, lucru care îl confirmă și în continuare (”Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor”),  ci o orientare spre interior a acestei tendințe spre mai mult, care duce, tot prin acumulare, la desăvârșire.

Deci dorința de mai mult, orientată spre interior duce la un fenomen pozitiv, la desăvârșire și la viață veșnică. Ce înseamnă spre interior? În mod clar cunoaștere și perfecționare, lucruri pe care Iisus le cere continuu și de la el și de la ceilalți. Pentru că ceilalți ucenici făcuseră deja ceea ce i se ceruse tânărului bogat. I-au făcut aceste alegeri desăvârșiți? Să vedem ce presupunea să ”vii după Iisus”. Citim în Luca, capitolul 19.

23. Si zicea catre toti: Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea in fiecare zi si sa-Mi urmeze Mie;
24. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde; iar cine-si va pierde sufletul pentru Mine, acela il va mantui.
25. Ca ce foloseste omului daca va castiga lumea toata, iar pe sine se va pierde sau se va pagubi?
26. Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri.

57. Si pe cand mergeau ei pe cale, zis-a unul catre El: Te voi insoti, oriunde Te vei duce.
58. Si i-a zis Iisus: Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde sa-Si plece capul.
59. Si a zis catre altul: urmeaza-Mi. Iar el a zis: Doamne, da-mi voie intai sa merg sa ingrop pe tatal meu.
60. Iar El i-a zis: Lasa mortii sa-si ingroape mortii lor, iar tu mergi de vesteste imparatia lui Dumnezeu.
61. Dar altul a zis: Iti voi urma, Doamne, dar intai ingaduie-mi ca sa randuiesc cele din casa mea.
62. Iar Iisus a zis catre el: Nimeni care pune mana pe plug si se uita îndărăt nu este potrivit pentru împărătia lui Dumnezeu.

Grele condiții pentru cine venea după Învățător. Trebuia ”să se lepede de sine”, adică să renunțe la tot ceea ce credea că formează structura sa de credințe și idei despre lume, la egou-l său care îi genera imaginea de sine, fără să încerce să păstreze ”în taină” ceva din acestea, fără să mai încerce să obțină poziții sociale, averi materiale și lucruri exterioare dacă acestea se realizează prin încălcarea normelor care păstrează ”curată” conștiința și sufletul (Ca ce foloseste omului daca va castiga lumea toata, iar pe sine se va pierde sau se va pagubi), să nu se rușineze cu condiția de veșnic umblători prin lume, săraci și ponegriți, huliți sau chiar agresați și vânați de către ceilalți oameni și să nu renege apartenența la acest grup, să își abandoneze familiile care aveau planuri de viitor pentru ei și să meargă în lume pentru a răspândi cuvântul Domnului, lăsând pe cei ”morți interior” să se ocupe de cei morți și cu corpul, toate acestea fiind făcute fără ezitări (Nimeni care pune mana pe plug și se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu).

Toate acestea indică trăsături interioare, morale și de caracter, care nu exclud neapărat prezența în lume, ci mai degrabă relația ”clasică” dintre un om care dorește perfecționarea interioară și realitatea socială exterioară. Deci toți cei care erau deja lângă Iisus, inclusiv el, nu se vedeau drept ”buni”, adică ”desăvârșiți” datorită neîndeplinirii unora din aceste deziderate.

Iisus era în mod evident ezitant, pentru că în grădina Ghetsimani și-a exprimat clar aceste îndoieli. Marcu, capitolul 14. (36. Şi zicea: Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu.). Petru s-a lepădat de el de trei ori, în ciuda promisiunii și hotrărârii sale din momentul în care Iisus i-a spus dinainte că se va dezice de el, fiindu-i ”rușine” să se asocieze cu trecutul său și cu cuvintele pe care le spusese până atunci. Marcu, capitolul 14.

  ”29. Iar Petru I-a zis: Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, totuşi eu nu.

30. Şi i-a zis Iisus: Adevărat grăiesc ţie: Că tu astăzi, în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine.
31. El însă spunea mai stăruitor: Şi de-ar fi să mor cu Tine, nu Te voi tăgădui. Şi tot aşa ziceau toţi.
32. Şi Petru fiind jos în curte, a venit una din slujnicele arhiereului,
33. Şi văzându-l pe Petru, încălzindu-se, s-a uitat la el şi a zis: Şi tu erai cu Iisus Nazarineanul.
34. El însă a tăgăduit, zicând: Nici nu ştiu, nici nu înţeleg ce zici. Şi a ieşit afară înaintea curţii; şi a cântat cocoşul.
35. Iar slujnica, văzându-l, a început iarăşi să spună celor de faţă că acesta este dintre ei.
36. Iar el a tăgăduit iarăşi. Şi după puţin timp, cei de faţă ziceau iarăşi lui Petru: Cu adevărat eşti dintre ei, căci eşti şi galileian şi vorbirea ta se aseamănă.
37. Iar el a început să se blesteme şi să se jure: Nu ştiu pe omul acesta despre care ziceţi.
38. Şi îndată cocoşul a cântat a doua oară. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Iisus: Înainte de a cânta de două ori cocoşul , de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi a început să plângă.”

Vedem că, într-un fel sau altul, fiecare mai avea ”de lucru” asupra sa. Fiecare dintre cei ce erau pe pământ, într-o formă sau alta mai avea de ”perfecționat”, astfel încât între declarațiile, promisiunile și angajamentele sale făcute anterior și starea actuală de lucruri să fie o convergență cât mai mare. Posibilitatea alegerii și a libertății interioare în mod clar, așa cum ne arată cele două exemple de mai sus, sunt ”măsurate” de atitudinea și alegerile noastre, care sunt reflexia acestei stări interioare, a acestui nivel ”spiritual”, care începe în zona declarativă, verbală, apoi trece în cea a angajamentelor, promisiunilor și a ”moralității”, urmând apoi să treacă proba de foc a realității, în care cel care a fost extrem de generos la vorbit să arate și prin faptă că este acolo unde a spus că este sau că va fi.

Iisus se comportă ca un maestru pentru toți cei de lângă el și pentru el însuși, solicitând continuu ca identitatea dintre angajamente și fapte să fie totală, arătând prin această continuă colapsare a angajamentelor oamenilor enorma diferență dintre ceea ce solicităm sau pretindem de la noi înșine și ceea ce suntem capabili să generăm în realitatea obiectivă. Este evident, în aceste condiții, că solicitările către tânărul bogat făceau parte dintr-un registru personal pe care îl identificase în legătură cu el, pentru că, în mod clar, fiecăruia îi solicită altceva, care se constituie într-o adevărată probă pentru el, fiecare având slăbiciunea sa particulară și drept urmare proba de foc a ”realității” va fi continuu diferită pentru fiecare, în funcție de caracteristicile sale particulare.

Capacitatea de a ”vedea” aceste posibilități de evoluție interioară, de perfecționare, prin confruntarea cu o situație dificilă, care să arate și să facă diferența dintre vorbe și fapte, este în mod clar apanajul cuiva care are o pregătire specială și un anumit nivel ”spiritual”, care îi pune la dispoziție și posibilitatea de a-l citi pe celălalt și de a identifica fix acele zone ”tainice” pe care fiecare individ le ”ascunde” în interiorul său, și pe care, înfruntându-le, să fie pus în situația de a se cunoaște pe sine cu adevărat și să aibă posibilitatea alegerii și astfel a evoluției. Astfel, bun capătă un sens clar, legat de acțiunile care duc la perfecționarea interioară, la depășirea agățărilor și fricilor, la orientarea dorinței intrinseci de mai mult spre cunoașterea de sine și evoluția spre echilibru, afecțiune pentru tine și ceilalți, punerea capacităților și eforturilor tale spre ajutorarea și slujirea celorlalți, pe care să îi îndemni sau ghidezi spre orientarea propriilor forțe în aceeași direcție a desăvârșirii interioare. Devine evident astfel de ce Iisus nu acceptă apelativul de ”bunule învățător”, și lasă acest atribut al perfecțiunii interioare doar divinității, deoarece noi, oamenii, încă de la venirea pe acest pământ și până la părăsirea acestuia putem și ar trebui să ne ocupăm cu ”șlefuirea” și ”perfecționarea” interiorului nostru, prin permanenta corelare a gândurilor, vorbelor și tendințelor noastre cu faptele obiective și orientarea permanentă spre a deveni mai liberi de atașamentele psiho-emoționale față de ”slăbiciunile” noastre, față de lucrurile materiale sau efectele sociale ale acestei lumi.

Fiica credincioasă (Easy – sezonul 2, ep 6)

Ce este un om spiritual și ce este spiritualitatea? Ce face un om spiritual și bun? Aceste întrebări au început să traverseze mintea a din ce în ce mai mulți oameni, de pe întreg pământul, în momentul în care aceeași minte, a lor în esență, începe, la început mai timid, apoi din ce în ce mai puternic, să pună niște întrebări de bun simț vis-a-vis de toată ideologia care a menținut de milenii umanitatea ”la locul ei”, în întunericul ignoranței și în ”lumina credinței”. Așa că, atunci când am trecut cu telecomanda prin serialul Easy, urmărind subiectele episoadelor pe care nu am reușit încă să le văd, am fost atras de ideile acestuia, care promiteau ceva interesant.

Și într-adevăr, adolescenta ultra-grasă din ultimul an de liceu, inteligentă și ofticoasă, de bani gata, este surprinsă de tatăl ei, care rămăsese o zi acasă cu o răceală, cu un slăbănog în timp ce învățau pentru olimpiadă, fără haine pe ei. Tac-su, în loc să dea o petrecere că e unul dispus să se mozolească cu fii-sa și să o împiedice să cadă în depresie și pradă ironiilor colegilor, începe să o admonesteze și îi fixează, prin vocea mă-sii, obligația de a-i însoți la biserica creștină în fiecare duminică, probabil gândindu-se că ideile morale și principiile creștine or să o îndrepte pe fii-sa.

Și într-adevăr, deși la început căsca de o luau toate cele, apoi, la discuția tinerească de după, în analiza pe textul biblic și la acțiunile de voluntariat, micii ființe îi vin câteva idei. Se apucă vârtos de studiat Cartea Sfântă, spre mirarea mă-sii și începe să o întrebe cum vede ea aplicarea învățăturilor Mântuitorului care predică întrajutorarea celor mai puțin favorizați de soartă, făcând referire directă la lucrurile pe care le au și nu le folosesc și care ar fi cu adevărat de ajutor altora, aflați în nevoi mari și adevărate. Mă-sa se face că nu aude prea bine și o dă cotită, așa că adolescenta se decide să facă un gest cu adevărat creștinesc. În speță, se duce la bancă și dispune ca fondul pentru facultate, aflat pe numele ei, de 50.000 de dolari, să fie dăruit bisericii locale.

Tac-su aproape că face infarct și se duce val-vârtej la popă să recupereze cecul, însă acesta îi spune că fii-sa este într-o misiune sacră și a răspuns chemării Domnului, care deține acum și banii respectivi, care nu mai sunt ai muritorilor. Adițional, micuța Cecurai invită câțiva prieteni homeless la ei acasă, unde le umple brațele de haine de firmă și îi ferchezuiește, spre groaza și disperarea părinților care îi interzic formal să mai pună piciorul în sfântul locaș.

Grăsuța noastră, care începe să pună în practică din ce în ce mai intens principiile sărăciei și ale întrajutorării se ia în gură și cu pastorul în momentul în care acesta încearcă să îi mulțumească în sfânta adunare de duminică pentru ”cea mai mare donație” cu ajutorul căreia au reușit să renoveze altarul cu marmură de travertin, strigând că banii respectivi ar fi hrănit zeci și sute de guri ani de zile și acum biserica i-a îngropat în niște ziduri fandosite.

Popa trece repede peste țipetele ei, aplaudând împreună cu întreaga congregație și fiecare își vede mai departe de treburile sale.

Micuța nu se lasă și își continuă activitatea de voluntariat, unde, surpriză, este întâmpinată inclusiv de părinții ei care înțeleg că dintre toți cei de acolo, fiica lor este singura care ia în serios perceptele morale și încearcă să pună în practică câte ceva din ideile creștine, atât de frumoase în teorie dar atât de spinoase în practică.

Dacă nu aplicăm în realitatea de lângă noi ce scoatem toată ziua pe gură vom fi doar niște ipocriți amărâți reproșează cu obidă mititica, atunci când înțelege că în viața de zi cu zi fiecare e doar pentru sine și multe din bășinile teoretice din capul său se vor risipi duios în aerul indiferent al planetei albastre. Așa că decide că poate face o alegere reală doar în ceea ce privește viața ei, așa că își menține activitatea de voluntariat și încearcă să ajute pe cei care sunt cu adevărat loviți de soartă, încercând să înțeleagă mai mult din complexitatea vieții și a ceea ce se întâmplă în jurul său. Dar înțelege că toate acestea sunt în primul rând o alegere strict personală și că dificultățile de pe drum o privesc pe ea și numai pe ea, împreună cu puhoiul de consecințe, fie pozitive, fie dureroase.

Un scurt film surprinzător prin intensitatea și justețea și profunzimea ideilor și principiilor expuse și prin modul ironic și inteligent prin care înțelege să prezinte ipocrizia umană la toate aspectele ce țin de realitatea imediată, pornind de la aerele rebele ale tinerilor și până la viclenia politicianistă a adulților.

De la vorbe la fapte e cale lungă să ne-ajungă și de la bani la spiritualitate așișderea. De rumegat.