Superclișee diluzionale culturale – Mitul Destinului

Mult mai semnificative mi se păruseră din punct de vedere al acestei viziuni despre timp și posibilitatea ”scrierii” lucrurilor cu mult înaintea petrecerii lor, câteva fragmente din Biblia pe care mama o citea din când în când, dând exemple din Noul Testament.

Astfel, în Evanghelia după Ioan, se spune în capitolul 9:

”1 .Şi  trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere.

2. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
3. Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
4. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.
5. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.
6. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului.
7. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.
8. Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?
9. Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt.
10. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii?
11. Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut.”

Putem înțelege destul de clar că dacă nu este vorba despre o ”vindecare” specială, alegorică, metaforică, în care omul născut orb în Peșteră este făcut să vadă, avem de-a face cu o vindecare ”clasică”, fizică, în care un om care nu percepe informații vizuale este ajutat, printr-o metodă ”sacră” să perceapă din nou informația vizuală. Interesant mi s-a părut la acest capitol și referirea la anterioritatea sensului cu care acest om trăia o viață de orb. Practic ni se comunică că în general oamenii care suferă de cecitate au această condiție din pricina unui păcat al lor sau al părinților. ”Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Era aici ceva foarte ciudat, omul respectiv născându-se orb, cum și când ar fi avut ocazia să păcătuiască, deci să comită fapte ”nelegiuite” conform unor canoane morale. Dacă ar fi fost vorba de fapte reprobabile ale părinților săi, mai era de înțeles, posibil temporal, dar chiar el, care nu exista practic înainte de naștere, când ar fi avut ocazia să păcătuiască, decât cel mult în burta mamei sale, unde clar nu prea avea multe opțiuni. Deci singura explicație ar fi că el a păcătuit înainte de a se naște în această lume. Dar creștinismul nu admite existența anterioară nașterii fizice în corpul acesta. Sufletul nu are existență în alte corpuri înaintea prezenței în acest corp, iar după moartea acestuia, se va urca la ceruri, unde va fi judecat pentru faptele sale și apoi ”repartizat” în Iad sau în Rai, unde va exista pe vecie, până la Judecata de Apoi. Deci pe de o parte ni se spune chiar de către Iisus că omul respectiv putea păcătui înainte de această viață, lucru pe care și auditoriul îl știa și accepta fără rezerve, surpriza acestora venind din pricina faptului că se dovedește că de fapt condiția sa nu era rezultatul unor greșeli anterioare, ci era legată de faptul că unele forțe, mult mai conștiente și mult peste cele omenești ”știau” că Iisus va veni în forma fizică pe pământ și că va trebui să facă minuni ca să arate oamenilor cine este și astfel să fie crezut și validat. Aceste minuni clar trebuiau ”realizate” pe niște oameni sărmani, amărâți, cu deficiențe, de diverse tipuri. Prin urmare, unii fuseseră special desemnați să se nască așa, pentru ca, după ce trăiseră în chin o anumită perioadă, să se întâlnească cu Iisus și să fie vindecați. Deci practic fuseseră special puși în acea stare pentru ca Iisus să îi poată întâlni și vindeca ”spre slava lui Dumnezeu”.

Acuma mie faptul de a pune un om să se nască orb doar ca la un moment dat Iisus să poată să își demonstreze puterile ”vindecându-l” mi se părea ceva de un cinism aparte, și dat fiind faptul că reprezentantul Divinității pe pământ privea cu o mare ușurință și detașare chinurile și zbaterile de a supraviețui în această lume și așa extrem de dură cu cei întregi, și chiar cu o lipsă totală de compasiune sau regret, îmi arăta că această fraternitate Dumnezeu-Tată și Fiul-Iisus era dintr-o zonă foarte ciudată, în care făceau ”legea” proprie jucându-se cu viețile oamenilor cam cum doreau, ca să se valideze reciproc. Nu pricepeam unde era iubirea de oameni și imensa compasiune a Fiului Domnului, care venise nu pentru a judeca, ci pentru a mântui și a face ”lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine”, din moment ce suferințele celui pus să îl aștepte în noaptea propriilor simțuri făceau parte ”naturală” și ”minunată” din ”planul divin”, pe care în mod evident nimeni nu îl putea ”judeca”.

”Lumina lumii” mai apare într-un alt episod bizar, care, deși este tot în evangheliile canonice, sinoptice, este de cele mai multe ori trecut cu vederea în analiza conținutului. Astfel, putem citi în Evanghelia după Matei, capitolul 17.

     ”1.  Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.

2. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.
3. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.
4. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.
5. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.
6. Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte.
7. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi.
8. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur.
9. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi.
10. Şi ucenicii L-au întrebat, zicând: Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?
11. Iar El, răspunzând, a zis: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate.
12. Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei.
13. Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul. ”

Foarte interesant mi s-a părut mai ales pasajul referitor la Ioan Botezătorul, care se știe, boteza înainte de Iisus și l-a botezat și pe acesta. Deci ni se spune că discipolii întreabă ”Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?”

Ilie (în ebraică אֵלִיָּהוּ, Elijah, în traducere „Al cărui Dumnezeu este Jah(ve)”, a fost un prooroc evreu, menționat în capitolele 17-20 din ”A treia carte a regilor” din Vechiul Testament. Biblia ne spune că era un înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide și închide cerurile și era de origine din Tesvi în Galaad. Deci un om care a trăit cu mult înaintea lui Iisus. Răspunsul surprinzător al acestuia, cum că ”Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut” vorbind de fapt despre Ioan Botezătorul ne arată că ideea existenței ”identității și sufletului” unui individ, în cazul nostru a lui Ilie, în mai multe epoci și corpuri, era ceva cunoscut și acceptat și de către cei din jurul său, așa cum am văzut și în celălalt caz, în care era acceptată fără rezerve ideea posibilității ”păcatului” individual și înainte de nașterea propriu-zisă. În mod evident ni se spune că individul numit Ilie, și care a fost cunoscut sub acest nume ca proroc cu multă vreme în urmă acum se ”întrupase” sub forma lui Ioan Botezătorul și deschidea calea pentru Iisus. De altfel ideea că însuși Iisus era ”încarnarea” cuiva ce trăise înainte, ce ne arată cât de populară era această credință în acele vremuri și acele locuri, ne este prezentată tot de Matei, în capitolul 16.

”13.   Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?

14. Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci.”

Relația dintre cei doi este una specială, Ioan Botezătorul știind de venirea lui Iisus și de rolul său de ante-mergător al său. Matei, în capitolul 3.

”13. În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el.

14. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? ”

Nu este însă clar dacă aceste lucruri de care avea știință Ioan au o sursă ”divină” și dacă el își amintea și de identitatea sa anterioară pomenită de Iisus. Înclinam să cred că nu prea avea cum să își mai aducă aminte dacă era să mă gândesc la modul în care Platon descria procesul prin care oamenii reveneau pe această lume. Iată ce aflăm din Republica, cartea a X-a, cu care filozoful încheie acest dialog, sub forma mitului lui Er. Acesta, fiu al lui Armenius, a reînviat la zece zile după ce a fost ucis în bătălie și deschide ochii pe rugul funerar, descriind călătoria propriului său suflet în lumea de dincolo.

”Socrate:

Nu îți voi înșira o istorie ca cele de la Alcinoos, ci pe cea a unui bărbat viteaz, a lui Er, fiul lui Armenios, pamphyl de neam. El a fost răpus în război și, când morții au fost ridicați în a zecea zi, deja descompuși, el a fost ridicat fără semne de putrefacție. L-au adus acasă să-l înmormânteze, iar în a douăsprezecea zi, fiind așezat pe rug, a înviat. Și înviind a spus ce a văzut pe lumea cealaltă.

A zis că după ce a murit, sufletul său, întovărășit de multe alte suflete, a plecat și toate au ajuns într-un loc uimitor, unde se aflau două deschideri în pământ care erau una lângă cealaltă și, la fel, alte două în sus, de cealaltă parte. Între aceste deschideri erau așezați judecători care, după ce pronunțau sentința, le porunceau celor drepți să o apuce prin deschiderea din dreapta și din sus, din cer, punându-le înainte însemnele faptelor judecate. Celor nedrepți le porunceau să se îndrepte prin deschiderea de jos și din stânga, având și aceste suflete la spate, însemnele tuturor faptelor săvârșite.

Spunea Er că, atunci când el însuși s-a apropiat, i s-a spus că el trebuie să fie un vestitor pentru oameni al tuturor întâmplărilor de pe lumea cealaltă, poruncindu-i-se să asculte și să privească ce se petrecea în acel loc. El a văzut acolo că prin fiecare deschidere a cerului și a pământului, treceau suflete după ce erau supuse judecății. Prin celelalte două deschideri, dintr-una se înălțau din pământ suflete pline de murdărie și pulbere, din cealaltă se coborau din cer altele pure.

Iar cele care soseau mereu arătau ca venind dintr-o lungă călătorie și, bucuroase, se îndreptau spre un câmp, unde își făceau sălașul ca în zi de târg. Își dădeau binețe unele altora, câte se cunoșteau între ele și cereau să afle – cele sosite din pământ de la celelalte, despre ce era în cer, în timp ce sufletele sosite din cer voiau să știe despre lucrurile din pământ. Își tot povesteau unele altora, unele tânguindu-se și plângând, amintindu-și câte văzuseră și pățiseră în drumul subpământean – ce dureză o mie de ani. Iar cele sosite din cer istoriseau bunăstarea lor de acolo și priveliștile nemăsurat de frumoase.

Cele mai multe întâmplări, dragul meu Glaucon, cer mult timp spre a fi povestite, dar – a spus Er – principalul este acesta: pentru toate nedreptățile săvârșite și pentru toți oamenii cărora le făcuse un rău, sufletul dă seamă rând pe rând; pentru fiecare nedreptate de zece ori. Aceasta înseamnă că fiecare pedeapsă are loc într-un interval de o sută de ani, fiindcă atât de mare este viața omului, pentru ca pedeapsa îndurată să fie înzecită față de nedreptate. De pildă dacă vreunii s-au făcut vinovați de moartea multora, ori au trădat cetăți și oștiri, ducându-le în robie, ori au fost părtași la altă fărădelege, ei adună suferințe de zece ori mai mari pentru fiecare faptă; iar dacă unii au făcut fapte bune și au fost drepți și cuvioși, își iau răsplata în aceeași proporție. În ceea ce îi privește pe cei care au trecut repede prin viață și au trăit puțin, a spus lucruri ce nu mai merită a fi pomenite. Iar în legătură cu impietatea și pietatea față de zei și părinți, cât și în legătură cu ucigașii a povestit despre pedepse și răsplăți încă și mai mari.

A mai spus Er că un suflet a fost întrebat de către un altul: „Unde este marele Ardiaios?”. Acest Ardiaios fusese un tiran într-o cetate din Pamphylia în urmă cu o mie de ani. El îl ucisese pe bătrânul său tată și pe fratele mai în vârstă și săvârșise încă multe alte fărădelegi, după cum se povestea. Cel întrebat răspunse: „Nu vine și nu poate veni încoace. Căci între priveliștile cumplite am văzut-o și pe aceasta: când ne găseam aproape de deschidere, urmând să suim, după ce îndurasem tot restul, l-am văzut pe Ardiaios, ca și pe alții – majoritatea erau tirani, dar erau și câțiva particulari grozav de păcătoși – ce socoteau că vor putea urca. Numai că deschiderea nu-i primea, ci scotea un urlet atunci când încerca să suie unul dintre cei într-atât de păcătoși ori care nu fusese pedepsit îndeajuns. Tot acolo se aflau și niște bărbați cumpliți, cu chip de foc, care, stând alături și auzind urletul deschiderii, îi înșfăcau pe unii și îi mânau înapoi, în timp ce pe Ardiaois și pe alții, legându-i fedeleș de mâini, picioare și cap, zvârlindu-i la pământ și jupuindu-i, îi târau pe lângă drum, îi răneau prin spini și-i jupuiau; dar le arătau sufletelor ce soseau mereu acolo, pentru care motiv făceau aceasta și că aceia urmau să fie mânați spre a cădea în Tartar”.

Spunea Er că, deși erau multe și felurite spaime pe care le înduraseră, aceasta era cea mai mare – să nu se audă urletul când ar voi să suie și preafericit urca fiecare suflet când deschiderea rămânea tăcută.

Acestea erau unele din pedepsele și caznele, ca și binefacerile opuse primelor. După ce fiecare suflet stătea în câmpie șapte zile, trebuia ca, ridicându-se, să plece de acolo în a opta zi. Ele ajungeau în a patra zi într-un loc unde se vedea o lumină întinsă de sus de-a lungul întregului cer și pământ, ca o coloană, asemănătoare cel mai mult cu curcubeul, doar că mai strălucitoare și mai pură. În dreptul ei sufletele ajungeau după un drum de o zi și acolo vedeau, întinzându-se, în mijlocul luminii, capetele legăturilor sale ce porneau din cer; căci această lumină prinde laolaltă cerul, precum funiile ce leagă o corabie, ținând astfel laolaltă întreaga boltă rotitoare.

Iar de capete era prins fusul Necesității, prin care se săvârșesc toate revoluțiile. Osia acestuia și dintele erau de diamant, în timp ce roata fusului era alcătuită dintr-un amestec de diamant și de alte materii. Iar natura roții fusului este în felul următor: forma ei este aidoma uneia din lumea noastră; însă trebuie avute în vedere și părțile din care el spunea că se compune roata fusului: ea era ca și când într-o roată mare, concavă, scobită pretutindeni, s-ar găsi o altă roată mai mică, ajustată în prima, precum sunt cutiile încastrate una-ntr-alta; și tot așa mai era și o a treia roată, apoi o a patra și încă alte patru. Căci opt erau toate roțile așezate unele într-altele.

Privite de deasupra marginile lor apăreau ca niște cercuri, în timp ce în partea opusă apăreau ca o singură roată continuă, în jurul osiei. Aceasta trecea prin mijlocul celei de a opta roți străbătând-o dintr-o parte în alta. Roata dintâi și cea mai din afară avea cercul marginal cel mai lat, roata a șasea avea cercul a cărui lățime venea pe locul doi, la cea de a patra lățimea era pe locul trei, la a opta pe locul patru, la a șasea pe locul cinci, la a cincea pe locul șase, la a treia pe locul șapte și la a doua lățimea ce venea pe locul opt. Marginea celui mai mare cerc era felurit colorată, culoarea cercului al șaptelea era cea mai strălucitoare, cercul al optulea avea culoarea celui de al șaptelea, care îl lumina, culorile celui de al doilea și al cincilea erau asemănătoare între ele, mai gălbui decât celelalte, al treilea avea culoarea cea mai albă, al patrulea o culoare roșiatică, al șaselea avea o albeață ce venea pe locul doi.

Fusul se învârtea, rotindu-se cu totul, cu o iuțeală constantă; iar în întregul rotitor cele șapte cercuri interioare săvârșeau încet o rotație contrară întregului. Dintre ele cel mai repede se rotea cercul al optulea, în al doilea rând și cu o mișcare identică, veneau cercul al șaptelea, al șaselea și al cincilea; cu o viteză ce venea în al treilea rând se mișca pe cât li se părea cercul al patrulea, antrenat într-o mișcare retrogradă; cu o viteză ce venea pe locul patru se învârtea cercul al treilea și cu una venită pe locul cinci – cel de al doilea.

Iar fusul se rotea pe genunchii Necesității. Deasupra, pe fiecare dintre cercuri ședea câte o Sirenă care se rotea odată cu el și care făcea să se audă o voce și un ton. Răsuna, deci, împreună, datorită celor opt Sirene, o armonie. Mai existau încă trei femei, așezate de jur împrejur, la distanțe egale, fiecare așezată pe câte un tron. Ele erau Moirele, fiicele Necesității, îmbrăcate în alb, purtând cununi pe creștet – Lachesis, Clotho și Atropos. Și ele cântau, adăugând armoniei produse de Sirene – Lachesis trecutul, Clotho prezentul și Atropos viitorul. Iar Clotho învârtea circumferința exterioară a fusului, atingând-o din timp în timp cu mâna dreaptă, Atropos făcea același lucru, dar atingea circumferințele interioare cu stânga, în timp ce Lachesis, pe rând, atingea ba cu o mână ba cu cealaltă, fiecare din circumferințe.

Mai spunea Er că sufletele, după ce au ajuns acolo, au trebuit să se îndrepte către Lachesis. Un profet al acesteia le-a așezat mai întâi în ordine apoi, luând de pe genunchii lui Lachesis sorți și modele de vieți și urcându-se pe un amvon înalt a rostit: „Cuvântul fiicei Necesității, fecioara Lachesis: suflete de o zi, iată începutul unei alte perioade aducătoare de moarte neamului omenesc. Nu un Daimon vă va alege pe voi, ci voi vă veți alege Daimonul. Cel dintâi care va ieși la sorți să aleagă viața pe care, prin forța necesității, o va trăi. Virtutea este fără stăpân. Pe ea, fiecare o va avea mai mult ori mai puțin, dacă o va cinsti sau nu. Vina este a celui care alege, zeul este nevinovat”.

Spunând acestea a aruncat sorții către suflete și fiecare îl lua pe cel căzut alături, în afară de Er pe care profetul îl oprise să ridice vreun sorț. Cel care ridicase sorțul știa limpede al câtelea la rând își va alege viața. După aceea profetul așeză pe pământ înaintea sufletelor, modelele vieților, mult mai numeroase decât numărul celor prezenți. Erau felurite: se aflau viețile tuturor animalelor și tuturor felurilor de oameni. Existau și vieți de tirani printre ele, unele în întregul lor astfel, altele frânte la mijloc și sfârșindu-se în sărăcie, exil și cerșetorie. Erau și viețile unor bărbați însemnați, unii pentru înfățișare, frumusețe ca și pentru restul calităților fizice sau intelectuale, alții pentru originea lor și pentru virtuțile strămoșilor. Erau și viețile unor bărbați lipsiți de faimă, neavând ceea ce le prisosea primilor și la fel era și în cazul femeilor, însă rangul sufletului nu se afla acolo, deoarece în mod necesar sufletul devenea diferit, odată ce alesese altă viață. Erau și alte modele de vieți, amestecate între ele, având și bogăție și sărăcie, altele cu boli, altele cu sănătate, altele având și din unele și din altele.

Aici se află, dragă Glaucon – pare-se – întreaga primejdie pentru om și de aceea, fiecare dintre noi, neglijând alte învățături, trebuie să se preocupe de această cunoștință, spre a ajunge să cunoască și să cerceteze, dacă ar putea afla pe undeva și descoperi cine îi va da lui putere și știință, astfel încât deosebind viața vrednică de cea rea, să aleagă mereu, pretutindeni, viața cea mai bună dintre cele cu putință. Considerând toate cele spuse acum și puse alături unele de altele, deosebite în vederea virtuții vieții, problema este ca omul să știe care frumusețe este amestecată cu sărăcia sau cu bogăția, cu ce fel de condiție sufletească poate realiza răul și binele și ce anume produce noblețea sau lipsa ei, starea de simplu particular sau demnitățile publice, forța și slăbiciunea, învățătura și neștiința și toate asemenea ce aparțin însușirilor naturale ale sufletului, dar și celor dobândite; ce anume produc ele amestecate unele cu altele, încât, de pe urma tuturor, să fie cu putință a alege cu chibzuință și viața mai rea dar și pe cea mai bună, având privirea îndreptată asupra naturii sufletului și numind „mai rea” viața care duce sufletul la mai multă nedreptate, iar „mai bună” cea care îl conduce spre mai multă dreptate. Cât despre celelalte cunoștințe, pe acelea să le lase deoparte. Căci am văzut că pentru cel în viață, cât și pentru cel ce a murit, aceasta este cea mai însemnată alegere. Trebuie mers la Hades păstrând neștirbită această opinie, pentru ca nici acolo sufletul să nu fie fermecat de bogăție, ca și de alte asemenea rele și să nu săvârșească răutăți numeroase și de neispășit, căzând în vieți de tirani și alte asemenea condiții și nici ca el însuși să nu îndure rele încă și mai și, ci să știe să aleagă viața de mijloc, aflată mereu undeva între aceste vieți extreme, fugind de excesele din ambele direcții. În felul acesta omul va fi cel mai fericit.

Iar vestitorul celor de pe lumea cealaltă a spus că profetul a mai grăit în acest fel: „Există o viață agreabilă, deloc rea chiar și pentru ultimul la rând, dar care alege cugetat și trăiește înfrânându-se. Nici primul să nu nesocotească alegerea, nici ultimul să nu fie lipsit de curaj”.

A spus Er că, după ce profetul a grăit aceste vorbe, primul suflet ieșit la sorți s-a dus de îndată și a ales cea mai mare domnie tiranică; din pricina necugetării și a nesațului a ales fără să fi cântărit bine totul și nu și-a dat seama că soarta sa era să-și mănânce copiii, și alte rele asemenea. Dar după ce a avut răgaz să cerceteze lucrurile, a început să-și smulgă părul din cap și și-a căinat alegerea, neținând seama de cele rostite mai înainte de către profet. Căci nu s-a învinuit pe sine pentru rele, ci a învinovățit soarta și zeii și orice altceva mai degrabă decât pe sine însuși. Era el dintre cei veniți din cer, după ce trăise în viața de dinainte într-o cetate bine rânduită și avusese parte de virtute prin obișnuință, dar fără filosofie.

Așa cum povestea Er, nu puțini erau cei prinși în astfel de capcane, anume cei sosiți din cer, ca unii nedeprinși cu necazurile. Însă majoritatea celor sosiți din pământ, ca unii ce văzuseră și înduraseră destule, nu făceau alegerea la repezeală. Iată de ce majoritatea sufletelor schimbau răul pe bine și invers, schimbare datorată și norocului ce-l avuseseră la tragerea la sorți. Dar dacă cineva, când ar ajunge în viața aceasta, s-ar îndeletnici serios cu filosofia, iar rândul alegerii sale n-ar pica tocmai la coadă, există șansa – după cele vestite despre lumea de dincolo – nu numai ca el să fie fericit aici, dar și ca drumul de aici într-acolo și înapoi, pe care l-ar străbate, să nu fie pământesc și aspru, ci ușor și ceresc.

A mai spus Er că era o priveliște vrednică de a fi văzută, felul în care fiecare suflet își alegea viața. Era ceva demn de milă, de râs dar și de mirare. Îndeobște sufletele alegeau potrivit obișnuințelor din viața de dinainte. Zicea că a văzut sufletul ce odinioară fusese al lui Orfeu alegând o viață de lebădă; din ură pentru neamul femeiesc (pentru că murise de mâna femeilor) nu mai voia să se nască zămislit de femeie. A văzut și sufletul lui Thamyris alegând o viață de privighetoare. A văzut și o lebădă schimbând viața sa, pentru a alege o viață de om și la fel au făcut și alte animale muzicale. Al douăzecilea suflet căzut la sorți a ales o viață de leu. Era sufletul lui Aias, fiul lui Telamon, care nu mai voia să se nască om, amintindu-și de cearta pentru arme. La fel și sufletul lui Agamemnon: din pricina suferințelor, urând și acesta neamul omenesc, a schimbat viața sa pe cea a unui vultur. Pe la mijloc a venit și rândul sufletului Atalantei, care, după ce văzuse marile onoruri ce se dădeau unui bărbat atlet, n-a putut să treacă pe lângă ele, ci le-a luat. După aceea a văzut sufletul lui Epeios, fiul lui Panopeus mergând către firea unei femei pricepute la un meșteșug. Departe, printre ultimele, zări și sufletul lui Thersites cel vrednic de râs, îmbrăcând o viață de maimuță. Sufletul lui Odiseu, căzându-i lui întâmplător la sorți să meargă ultimul dintre toate să aleagă și păstrând amintirea necazurilor de dinainte, deoarece vroia să se odihnească de goana după slavă, a căutat, tot umblând încoace și încolo multă vreme, viața unui bărbat simplu, un particular inactiv și cu greu a găsit-o, zăcând undeva și neglijată de către celelalte suflete. Văzând-o a ales-o mulțumit, zicând că ar fi făcut întocmai chiar dacă i-ar fi căzut sorțul să fie primul la rând.

Și a mai văzut Er cum, la fel, unele suflete de animale treceau în oameni și unele în alte animale, cele nedrepte schimbându-se în fiare sălbatice, cele drepte în animale blânde și cum se amestecau în toate felurile.

După ce toate sufletele și-au ales viețile, în ordinea în care le căzuseră sorții, sufletele s-au îndreptat către Lachesis. Ea trimitea fiecăruia, drept paznic al vieții și împlinitor al faptelor alese, Daimonul tras la sorți. Acesta îndrepta sufletul către Clotho, sub mâna ei și sub răsucirea fusului, unde lua ursita, pe care sufletul o alesese când îi sosise rândul prin tragere la sorți. Luând iarăși sufletul, Daimonul îl ducea acolo unde torcea Atropos, făcând ca firele toarse să nu mai poată fi desfăcute. De aici, irevocabil, sufletul se îndrepta către tronul Necesității, străbătându-l dintr-o parte în alta. Și, după ce și celelalte suflete treceau și ele, se îndreptau toate spre Câmpia Uitării, mergând printr-o arșiță grozavă și înnăbușitoare. Locul era lipsit de copaci și de câte zămislește pământul. Când s-a lăsat seara, și-au așezat sălașul lângă râul Nepăsării, a cărui apă nu poate fi ținută de nici un vas. Toate sufletele erau obligate să bea o măsură de apă, dar cele care nu-și păstraseră judecata, beau peste măsură. Cel care bea, de fiecare dată uită totul. După ce s-au culcat și se făcuse miezul nopții, s-a auzit un tunet și s-a simțit un cutremur. De acolo, deodată, fiecare suflet a fost purtat în sus, fiecare în altă parte, spre a se naște și țâșneau sufletele întocmai ca niște stele căzătoare. Pe el însă, pe Er, l-au oprit să bea din apă. Mai spunea că nu știe în ce fel și pe unde a ajuns în trupul său, dar că, privind deodată, s-a văzut pe el însuși, dimineața, zăcând pe rug.

Și astfel, dragă Glaucon, salvat ne-a fost mitul și n-a pierit și ar putea să ne salveze și pe noi, dacă i-am da crezare și am putea să trecem cu bine râul de uitare, fără să ne pângărim sufletul. Căci dacă am da crezare acestor spuse ale mele, dacă am avea în vedere că sufletul este ceva nemuritor și că el poate primi la sine tot răul, dar și tot binele, ne vom ține mereu pe drumul cel de sus și vom cultiva în tot chipul dreptatea, laolaltă cu chibzuința; aceasta pentru ca să ne fim și nouă înșine prieteni, dar și zeilor, atâta vreme cât rămânem aici, dar și după ce vom culege răsplata dreptății, precum culeg premiile învingătorii la curse, făcând înconjurul stadionului; și pentru ca, atât aici, cât și în drumul cel de o mie de ani, despre care am istorisit, să ne fie numai bine!”

Povestea îmi părea deosebit de complexă și analiza acesteia se putea face pe multiple paliere și din multe unghiuri de vedere. Însă pentru interesul meu legat de problematica timpului, a vieții și a libertății, existau câteva idei fundamentale care nu puteam să nu remarc că se regăseau mai târziu și în evangheliile creștine. În primul rând ideea sufletului, care  reprezintă un fel de ”dublu” al corpului fizic, ce îi păstrează toate caracteristicile legate de simțire, mentale și emoționale, doar că își pierde ”greutatea” corporală. Er, întocmai ca și Iisus, revine la viață după moartea corpului și poate povesti ce a văzut, și asta datorită permisiunii unor forțe superioare. În lumea de dincolo de moarte există timp. Acesta se măsoară ca și aici, pe pământ în zile, luni și ani. Observăm apoi conceptele de Iad și Rai care sunt ”jos” și ”sus”, unde sufletele sunt chinuite pentru ”păcatele” lor prin cazne și torturi fizice și psihice sau sunt desfătate cu frumuseți. Există o relație matematică clară pe baza căreia se face ”judecata” faptelor și în mod clar criteriul de bază este ”moralitatea” acțiunilor indivizilor, dacă au fost drepți, corecți sau au încălcat normele ”sociale” și cele ”etice”. Sufletele vin din ”ceruri” unde au fost răsplătite ”pure” însă destul de naive, după cum se vede în momentul în care ”aleg” o nouă viață. ”Primul suflet ieșit la sorți s-a dus de îndată și a ales cea mai mare domnie tiranică; din pricina necugetării și a nesațului a ales fără să fi cântărit bine totul și nu și-a dat seama că soarta sa era să-și mănânce copiii, și alte rele asemenea. Dar după ce a avut răgaz să cerceteze lucrurile, a început să-și smulgă părul din cap și și-a căinat alegerea, neținând seama de cele rostite mai înainte de către profet. Căci nu s-a învinuit pe sine pentru rele, ci a învinovățit soarta și zeii și orice altceva mai degrabă decât pe sine însuși. Era el dintre cei veniți din cer, după ce trăise în viața de dinainte într-o cetate bine rânduită și avusese parte de virtute prin obișnuință, dar fără filosofie.

Așa cum povestea Er, nu puțini erau cei prinși în astfel de capcane, anume cei sosiți din cer, ca unii nedeprinși cu necazurile. Însă majoritatea celor sosiți din pământ, ca unii ce văzuseră și înduraseră destule, nu făceau alegerea la repezeală.”

Din ce povestește Er, sistemul este destul de clar, anume viețile tuturor ființelor sunt deja ”scrise”, ”bătute în cuie”, iar odată intrat în ”destin” nu se mai poate face nicio schimbare. Singurul moment real în care există posibilitatea unei alegeri este acesta al stabilirii ”tipului” de viață pe care îl va avea pe pământ și toată diferența este făcută de ”știința și înțelepciunea” dobândite până atunci și care rămâne în individul-suflet sub formă de tendințe ”naturale” care, alături de amintirile-traume transmit centrului decizional niște ”impulsuri-senzații” și o anumită ”cunoaștere” de care Eul-Conștient poate să țină cont sau nu dar în general ”alegerile” sunt destul de inerțiale și au la bază tendințele anterior create și afectele care i-au marcat existența. ”Îndeobște sufletele alegeau potrivit obișnuințelor din viața de dinainte. Zicea că a văzut sufletul ce odinioară fusese al lui Orfeu alegând o viață de lebădă; din ură pentru neamul femeiesc (pentru că murise de mâna femeilor) nu mai voia să se nască zămislit de femeie.”

Aflăm că există posibilitatea evoluției individului, pentru că acesta  alege conform ”însușirilor naturale ale sufletului, dar și celor dobândite” însă factorul ”șansă” nu dispare, ci este prezent și destul de semnificativ, sub forma probabilităților.

”Iată de ce majoritatea sufletelor schimbau răul pe bine și invers, schimbare datorată și norocului ce-l avuseseră la tragerea la sorți. Dar dacă cineva, când ar ajunge în viața aceasta, s-ar îndeletnici serios cu filosofia, iar rândul alegerii sale n-ar pica tocmai la coadă, există șansa – după cele vestite despre lumea de dincolo – nu numai ca el să fie fericit aici, dar și ca drumul de aici într-acolo și înapoi, pe care l-ar străbate, să nu fie pământesc și aspru, ci ușor și ceresc.”

Jade Warrior (Luptătorul de Jad 2006)

Un film de excepție zugrăvind situații comune de viață, ce caracterizează omenirea de la începuturi, și anume ce se întâmplă atunci când cineva nu respectă opțiunea celuilalt.

Deghizat sub forma unei povești de arte marțiale fantastice, cu elemente ”supranaturale” ce aparțin sferelor ”zeiești”, începe prin a descrie modul în care oamenii au devenit la un moment dat gardienii unui artefact ciudat, care ”închidea” unul din cei mai temuți demoni ai Lumii.

Atenția se mută apoi în zilele noastre, urmărind povestea ”de dragoste” dintre doi tineri, unul având o meserie ”ciudată” pentru societatea de astăzi, și anume este fierar. Relația celor doi cam scârțâie și se vede că fata nu este nici bucuroasă și nici nu se simte împlinită în această relație, pe care o menține din motive care ne sunt deocamdată necunoscute, așa cum sunt și în marea majoritate a celor din viața de zi cu zi de lângă noi.

Aflăm cu ”surprindere” că deși în cere prietenului ei, fierarul, să fie de acord cu încheierea relației, acesta se împotrivește și pleacă furios în oraș, unde bântuie anticariatele în căutarea unor artefacte speciale.

Un astfel de artefact îi este adus de un bărbat ciudat, care deși este îmbrăcat modern, la costum, pare să aparțină unor alte vremuri, și într-adevăr, pe măsură ce tânărul ajunge tot mai aproape de deschiderea ciudatei cutii antice, se relevă ca o ființă ”superioară”, cu puteri speciale, care începe să îl agreseze pe fierarul năucit.

Povestea se mută într-un trecut atemporal în care ni se prezintă începutul acestei povești în care o tânără luptătoare, deși promisă de familie și tradiție unui alt luptător de temut se îndrăgostește la prima vedere de un călător atipic, care îi răspunde cu aceleași sentimente. Povestea lor este întreruptă brutal de cel căruia i se promisese ”mireasa”, și nu vrea să țină cont de absolut nimic în dorința sa de a o ”avea”, așa că o forțează pe fată să își mențină promisiunea și astfel trec mereu prin Timp, în diverse reîncarnări, fiind mereu puși în același triunghi în care fiecare poate să aibă acces la fericirea personală asumându-și alegerile specifice și îndeplinind acțiunile necesare pe care însă nu le pot duce niciodată până la capăt, Vinovăția, Datoria și Frica fiind forțele ce au grijă ca de fiecare dată lucrurile să revină în ”matca” stabilită, generând continuu suferință pentru fiecare. Însă, cu toate acestea, ciclul se repetă continuu, de fiecare dată în altă formă, cei trei părând legați pe vecie în acest triunghi fatal al neacceptării și neasumării.

Intervenția forțelor ”superioare” în modernitate, doritoare să elibereze ”fratele închis” în artefact reușesc însă să împingă arma durerii un pic mai mult în inima tânărului fierar care conștientizează pentru prima dată, acum, când poate vedea acest ciclu enorm al suferinței multimilenare, prin ”amintirea de sine” faptul că neacceptarea alegerii celuilalt, în speță a fetei, nu îi va asigura niciodată o relație autentică cu aceasta ci va garanta accentuarea suferințelor și încărcarea personală a ”notei de plată” în fața Vieții și că menținerea relației în sfera Puterii nu va putea niciodată permite apariția atât de dorită a Iubirii.