Superclișee diluzionale culturale – Mitul Inferiorității Femeii

”Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Căci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru toate.”

”Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului.

Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat.

Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat.”

”Şi este împărţire: şi femeia nemăritată şi fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul. Iar cea care s-a măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului.”

Printre problemele majore ale speciei umane, una se remarcă cu ușurință deoarece este pe cât de inexplicabilă pe atât de josnică, ilustrând din păcate până în ziua de astăzi primitivismul și anacronismul nostru, care ne caracterizează încă de la începuturile civilizației, și este legată de statutul social și legal al acelei jumătăți numită ”sexul frumos”, și care, pe lângă faptul că biologic duce specia mai departe, a fost din cele mai vechi timpuri desconsiderată și lipsită de cele mai elementare drepturi juridice.

Femeia este considerată în toate culturile ”patriarhale” un fel de ființă ”second-hand”, lipsită de virtute și calități reale, similare cu ale bărbatului, fiind ”tolerată” pentru plăcerea pe care o furnizează Acestuia și urmașii de care are, în mod evident, nevoie, pentru a-și transmite mai departe numele și averea.

Prin urmare, femeia a fost privită în decursul istoriei ca o posesiune a bărbatului, lipsită de drepturi sociale și legale, fiind adusă la statul de ”ființă umană” abia de curând, în modernitate, când, odată cu societățile de tip comunist, care aveau ca bază ”egalitatea dintre sexe”, femeii i s-au acordat drepturi egale cu bărbatul, având în sfârșit posibilitatea de a urma aceleași scoli, de a activa în aceleași meserii și de a ocupa același poziții sociale și profesionale ca celălalt gen. Bineînțeles că la nivel de mentalități lucrurile nu s-au schimbat fundamental, acestea fiind dominate, și pe aceste meleaguri, de aceleași clișee, stereotipuri și idei profund discriminatoare și denigratoare la adresa femeii, pe care aceasta din păcate le integrează adesea și le consideră ”naturale”, nu un ”produs cultural”, așa cum și sunt, urmând orbește ”valorile și principiile” ce le transformă în servitori umili ai Mărețului Bărbat.

Avem prin urmare obligația să urmărim firele ideatice care au creat această situație și să arătăm deschis care sunt de fapt ”valorile” și ”concepțiile” care stau la baza acestor ”viziuni patriarhale” despre realitate, aceasta cu atât mai mult cu cât, din motive ”necunoscute”, încă ne este jenă și frică să abordăm deschis astfel de subiecte.

Primul și poate cel mai important aspect care trebuie precizat în ”mitologia inferiorității femeii” este că în spațiul românesc, ideile devalorizante provin în majoritate absolută din zona religioasă, deși și acestea sunt foarte ”contradictorii”, deoarece se bazează pe interpretări ”confuze”, ”subiective” și ”lipsite de obiectivitate” a însăși textului fundamental, anume Biblia. Astfel, ”doctrina oficială” ne spune legat de acest subiect:

”Dumnezeule cel preacurat şi Ziditorule a toată făptura, Care din iubirea Ta de oameni ai prefăcut coasta strămoşului Adam în femeie şi i-ai binecuvântat pe dânşii şi ai zis: creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul; şi pe amândoi i ai arătat un trup prin însoţire; căci pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup, şi pe care i-a unit Dumnezeu omul să nu i despartă.”

De ce numim acest text ”confuz” și chiar ”manipulatoriu”?

Pentru că citim în chiar primul capitol al Bibliei numit ”Geneza/Facerea”:

27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”

Prin urmare vedem clar că Dumnezeu creează dintru început, simultan bărbatul și femeia, egali și i-a binecuvântat, îndemânându-i să se ”unească” și să umple pământul, deci erau sexualizați.

Abia în capitolul 2 putem citi negru pe alb că:

7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.

Din acest om, numit Adam (om în sumeriană) a fost ”clonată” femeia, ca ajutor pentru el în ceea ce trebuia să facă în Eden (15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.)

20. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui.
21. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.
22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.

Coastă în sumeriana veche înseamnă și ”sânge”, deci cel mai probabil această nouă generație de oameni, care avea complet alte ”funcții” decât generația anterioară a apărut în această formă complet artificială, ”specia” nou generată nefiind sexualizată, adică cele două genuri nefiind atrase în mod natural unul de celălalt, fapt precizat în clar de altfel:

25. Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau.

Ciudată este însă ”precizarea” textului sfânt” cu privire la ”etimologia” cuvântului femeie:

23. Şi a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.

Această ”explicație” etimologică, cum că noua ”făptură” se va numi femeie PENTRU CĂ este luată din bărbat este complet halucinantă și falsă pentru că nu are niciun sens, atâta vreme cât nu există niciun argument nici lingvistic și nici de altă natură care să ”justifice” ”raționamentul”, în plus existând deja termenul de ”femeie” în capitolul 1 și acesta nefiind în niciun fel ”derivat” din ”bărbat” sau legat în vreun fel de acesta.

Astfel, singura ”explicație” a acestui ”argument”, este o ingerință ulterioară, care în mod forțat și complet artificial și tendențios prezintă obținerea ”femeii” ca un fel de produs ”second-hand” al bărbatului și pe care acesta o și ”posedă” datorită ”derivării” sale din Primul Produs ”Perfect”.  Deci ”modul de obținere” a celei de-a doua generații de oameni, în mod particular a femeii, laolaltă cu ”menirea” sa inițială de ”ajutor” al lui Adam, este indicat ca Motiv suficient pentru raportul de subordonare ideatic ”natural” care TREBUIE să existe între cele două genuri în favoarea bărbatului, un lait motiv lălăit continuu în predicile ”argumentative” cu rădăcini religioase, dar amestecându-se cele două capitole și omițându-se deliberat implicațiile Primului Capitol, cel care arată clar crearea simultană și egală a celor două genuri, și care anulează complet așa zisa ”argumentație” făcută pe baza ”situațiilor” din Capitolul 2.

La fel de halucinantă și manipulatorie este inserția evident ulterioară a versetului 24:

24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.

Care este problema evidentă cu acesta?

Este destul de simplu, versetul nu se potrivește ”organic” în acel loc, unde este vorba de crearea artificială a unei generații de oameni non-sexuali, într-un moment în care teoretic nu erau decât ei pe lume și deci nu se poate pune problema ”motivului” pentru care ”omul” va lăsa pe părinți și se va duce după ”femeia sa”, chestiuni în mod evident de natură socială, care presupun existența unei societăți, cu numeroși membri, organizare socială, conceptul de ”familie” și toate celelalte care aparțin unei societăți despre care nici nu poate fi vorba în acel moment.

Faptul că această formulare apare însă și în Noul Testament, pusă de două ori în gura lui Iisus, în exact aceeași formulă ne arată că de fapt ”explicația” este legată de complet alt subiect decât cel ”pretextat”:

3. Şi s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L şi zicând: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?
4. Răspunzând, El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?
5. Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. (Matei: 19)
6. Şi apropiindu-se fariseii, Îl întrebau, ispitindu-L, dacă este îngăduit unui bărbat să-şi lase femeia.
7. Iar El, răspunzând, le-a zis: Ce v-a poruncit vouă Moise?
8. Iar ei au zis: Moise a dat voie să-i scrie carte de despărţire şi să o lase.
9. Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a scris porunca aceasta;
10. Dar de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu.
11. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa.
12. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. (Marcu: 10)

Este evident că textul ”sfânt” încearcă o așa zisă ”explicație” cu valoare socială, menită pentru tații care aveau probleme cu sexualizarea propriilor lor odrasle care ieșeau din statutul de ”copil cuminte” și căutau ”împreunarea” cu celălalt sex, astfel încât acest ”fenomen” să fie acceptat de adulți și să permită fără ”mișcări emoționale” plecarea acestora de acasă și întemeierea unei noi familii, față de care va fi în continuare fidelă. În treacăt putem remarca că ”argumentul” Mântuitorului este la fel de fals ca și cele inițiale, pentru că Iisus apără o instituție socială, care este căsătoria, ce se făcea din voința părinților adulți, nu din alegerea fetei, prin urmare ea prin căsătoria aranjată nu se ”unea” cu ”sufletul-pereche”, nefiind vorba de o alegere a ei, liberă, pe baza ”rezonanței”, ci era o chestiune forțată, impusă de părintele masculin, pe baza intereselor și singurul aspect ”divin” era așa-zisa legitimare a căsătoriei în fața preotului, deci în fața ”Domnului”. Prin urmare divorțul ce ar fi intervenit pe temeiuri ”de rezonanță”, de compatibilitate, nu avea de ce să fie interzis pe motivul că cei doi dacă s-au căsătorit au format ”ființa originară”, pentru că erau două entități diferite unite forțat de interese sociale.

Prin urmare este evident că textul din Capitolul 2 este ”manipulat” grosolan pentru interese sociale de către cei care au adus până în zilele noastre textele străvechi, și la care au ”adăugat” ”argumentul” halucinant al ”subordonării naturale”, băgat la ”grămadă”, cu femeia care fiind ”derivată” din ”ciudățenia” inițială ”androgină”, deci clar nu ”bărbat”, capătă odată cu ”numele” și statutul de ”servitoare-sclavă” a bărbatului.

Extraordinar de importantă este secvența în care femeia decide să treacă peste frica indusă de ”porunca” Domnului legată de inevitabilitatea morții și să favorizeze dorința de a consuma fructul cunoașterii.

De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.

În teoriile și predicile ținute până în ziua de azi acest gest al femeii este prezentat continuu, într-un mod obsesiv ca fiind ceva atât de revoltător, de neconform, de îngrozitor și cu niște consecințe atât de dezastroase pentru specia umană încât se formează o percepție a unei ”greșeli” oribile, de neconceput, blamabilă până în veacul veacului, numită popular ”Păcatul Originar”. Dar fără o argumentare pertinentă. Vorbim doar de ”propagandă” și ”inducerea unei percepții” fără să fie analizat în mod logic și obiectiv textul biblic, pentru că de fapt acesta arată complet altceva.

Așa-zisul ”șarpe” în mod evident avea un interes aparte, altfel ce rost avea să se bage în această situație care era evident că va ”exploda” atunci când Domnul va fi realizat ce se întâmplase ”în lipsa sa” și, dat fiind raportul de forțe, și el și oamenii aveau să ”și-o fure”. Sesizând ”eroarea” lui Dumnezeu și având cel mai probabil un ”meci personal” cu acesta, trage de femeie, pe care o vede clar mai deșteaptă decât molâul de Adam, incitând-o să profite de ”șansă” și să își mărească puterile personale, pentru a cunoaște mai mult. Vedem în această etapă că Dumnezeu, tot astfel ca și adulții oameni, minte pentru ca ”copiii” să fie ”cuminți”, și anume le spune, după enunțarea interdicției, că vor muri dacă se vor atinge de fructele din pomul cunoașterii. Iar șarpele profită de această minciună, devoalând-o și arătând femeii că nici pomeneală că vor muri, dimpotrivă, vor fi asemenea creatorului lor la nivelul capacităților legate de cunoaștere. Deci este evident în acest punct că oamenii erau manipulați, sub pretextul interesului superior, să rămână într-o anumită ”poziție”, convenabilă oricui mai puțin lor, să urmeze funcțiile atribuite lor în ”grădina Eden”, anume, ” s-o lucreze şi s-o păzească” fără alte întrebări legate de legitimitate, corectitudine, etc. Așadar uneltele biologice ”perfecte”.

În acest context, dorința femeii de a ști mai mult, de a fi asemenea Creatorului este evident una firească, naturală și legitimă, fapt cunoscut și de Dumnezeu, care altfel nu ar fi făcut interdicția, El știindu-se pe sine  știa că și creațiile sale vor avea tendința de a-și extinde la un moment dat eforturile legate de posibilitatea cunoașterii. Deci Șarpele nu face decât să incite un pic femeia, oferindu-i un imbold suplimentar pentru ceva ce deja exista, el nepunând nimic acolo, negenerând nicio realitate obiectivă, de care să poată fi acuzat. De altfel textul biblic spune foarte clar ”De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat”, deci era pe deplin conștientă de faptul că avea să aibă beneficii în zona cunoașterii, pe care și-o dorea cu intensitate, din moment ce a ales să riște încălcând ”interdicția” pentru a-și satisface curiozitatea și nevoia de ”mai mult în zona expansiunii psihologice”. Este la fel de clar că gestul femeii nu este nicidecum unul impulsional, emoțional și superficial, ea făcând o alegere deliberată, conștientă și asumată, pentru că era în joc viața sa și a ”bărbatului său”, ceea ce ne arată că ea era în acel moment absolut sigură că nu exista vreun pericol ”de moarte” și că această ”cunoaștere” care îi scotea din zona ”uneltelor vorbitoare” era ”vrednică de dorit”, ceea ce ne indică o ființă puternic rațională, orientată spre cunoaștere și care prețuia conștiința și știința mai presus de orice, aici intrând și ”intenția manifestă a Domnului” ceea ce ne arată că viitoarea Evă nu doar că făcea cinste minții umane, ci era poate singura speranță ca umanitatea să-și poată depăși condiția de sclavie în care fusese pusă. Bineînțeles intrând în conflict cu interesele Domnului la acel moment…..

În mod clar era și un soi de ”meci” între Șarpe și Dumnezeu, oamenii fiind cumva la mijloc, și acesta, cunoscând starea de lucruri și dorința oamenilor, a ”tras” cât a putut pentru a genera o realitate pe care și Dumnezeu știa că se va întâmpla într-o zi, dar ori nu dorea să se întâmple chiar atunci, ori să nu fie evident că se întâmpla cu acordul său. Politic, modul în care a procedat Dumnezeu mie personal îmi indică genul de strategie aplicat de adulții mai ”școliți” care, deși își doresc ei înșiși un anumit rezultat, pregătesc situația de o asemenea manieră încât forțele naturale interioare ale celorlalți să fie foarte de greu de controlat și refuzat, și atunci când respectivii ”calcă pe bec” le furnizează ”păpușarilor” justificarea perfectă de a ”pedepsi justificat”, ei fiind complet ”în afara” oricărei culpe. O strategie ”ieftină” și care ține de o zonă a structurii morale destul de joasă, fiind mai degrabă mult mai aproape de ceea ce este pus pe umerii șarpelui, adică de ”viclenie”.

Femeia împarte fructele cu bărbatul său, amândoi devenind pe deplin conștienți, ieșind din starea de naivitate și inocență în care se aflau până atunci. Își dau seama că sunt goi și se ”rușinează”, acoperindu-se cu frunze, o reacție copilărească încă. De altfel, și reacțiile lor ulterioare, de ascundere printre copaci și de negare a evenimentelor, sperând în mod magic că dacă se prefac că ”nici usturoi n-au mâncat nici gura n-o să le miroase” țin de același registru al unei inteligențe emoționale scăzute, specifică copiilor sau indivizilor fără ”experiența vieții”. Înțelegem de aici că acea cunoaștere care a apărut se referă în special la cea legată de o conștiință de sine, care oferă omului posibilitatea de a înțelege lumea și cauzele lucrurilor, de a discerne între bine și rău, dar nu și dobândirea unei dimensiuni comportamentale, care în mod evident trebuiau de acum să o dobândească prin forțe proprii, din ”mersul” prin lume. Odată cu dobândirea ”vederii” realizăm că a apărut și morala, care împarte lucrurile în bune și rele dar și sexualizarea, cei doi, care trăiau ”înainte” într-o inocență absolută, devenind brusc conștienți de o dimensiune a realității pe care până atunci nu o percepeau și nu îi ”atingea” în niciun fel.

Aceasta a fost și modalitatea prin care Dumnezeu a realizat imediat că lucrurile se schimbaseră în timpul cât a fost plecat și i-a luat la rost imediat pe cei doi, care, în maniera specifică oamenilor, dau vina succesiv unul pe altul și apoi pe șarpe. Într-o manieră vizibil copilărească, dominată de frică, niciunul nu își asumă gestul, căutând să paseze responsabilitatea în ”exterior”. Lucru cumva de înțeles, datorită raportului de forțe, care, ca și în cazul unor copii față de părintele său, este puternic debalansat în favoarea adultului.

În acest moment urmărim cu ”surprindere” reacția Părintelui care a plecat de acasă conștient că a lăsat pe masa din sufragerie prăjitura cea mai apetisantă și cea mai jinduită, bazându-se pe cumințenia și ascultarea copiilor săi, pe care, ca o măsură ”suplimentară” de ”precauție”, îi mințise că or să moară dacă vor îndrăzni să se atingă de ea. În loc să se gândească că responsabilitatea faptului că îi găsește pe cei doi cu fețele pline de frișcă îi aparține în totalitate și că de fapt, dacă chiar dorea ca aceștia să nu se atingă de prăjitură putea foarte bine să o încuie în frigider, pare că abia aștepta prilejul pentru a deveni emoțional și revendicativ, pedepsind pe toată lumea cu abnegație, generând o nouă situație, de o cu totul și cu totul altă factură.

Dumnezeu pare dea dreptul furios și cumva panicat, și în această mânie ”justificată” de neascultarea oamenilor nici măcar nu își mai pune problema că la momentul consumării fructelor aceștia erau încă inocenți, deci nu puteau fi culpabilizați și responsabilizați pentru acțiunile lor, tot așa cum nici în societatea umană copiii nu sunt considerați legal responsabili pentru faptele lor, indiferent de natura acestora. Observăm că nu există niciun fel de cumpănire a lucrurilor, niciun fel de analiză care să îl cuprindă și pe El, Creatorul părând mai degrabă grăbit de acum să împartă pedepsele și să îndepărteze degrabă pe oameni din Eden, pentru motive evidente spuse chiar de El.

 Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…”

În primul rând Dumnezeu se asigură că șarpele se va târî pe pământ și va mânca ”țărână”, va fi permanent în dușmănie cu oamenii, în special cu femeile, care îi vor zdrobi capul pe unde îl vor prinde, iar el le va înțepa călcâiul. Urmează apoi următorul ”vinovat”, anume femeia, veșnicul cap al răutăților, care îl va trage permanent pe blândul și naivul bărbat la rele, care primește dureri numeroase, cu acutizare în momentul nașterii. Apoi în mod ciudat hotărăște că ”atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”. Deci șarpele primește două pedepse, una legată de deplasarea pe pământ și a doua legată modul de alimentație și o stare de fapt, de dușmănie cu femeia. Aceasta însă primește respectiva dușmănie, dureri nenumărate și apoi zămislirea foarte dureroasă a copiilor, deci deja două, și în plus, încă o stare impulsională, de a se simți atrasă de bărbat, care, ce să vezi, o va stăpâni. Din nou o întemeiere ”divină” a unei condiții inferioare, prin care, după ce că este un produs ”de mâna a doua”, făcut dintr-o parte a corpului bărbatului, acum se va simți și atrasă de el și acesta o va stăpâni, tocmai ca pe oricare alt bun din bătătură. Mi se pare că deja, cu această ocazie, Dumnezeu se dovedește un misogin inegalabil, personal având serioase îndoieli legate de modul în care acesta percepea existența femeii în această lume. Din câte îmi dau seama femeia trebuia să accepte un rol de sclavă purtătoare a pruncilor mărețului Bărbat, de care avea să fie super-atrasă și astfel, sfâșiată de nevoia de a fi băgată în seamă, să își găsească liniștea prin slujirea din postura insignifiantă de slujitoare a dorințelor celui care binevoia să își coboare privirile celeste asupra amărâtei chinuită de patimile iubirii.

Măsura ”Mărețului Bărbat” mie mi s-a părut clară încă de la început, când a întins mâna fără probleme la fructul oferit de femeie, care nici nu i l-a băgat pe gât și nici nu l-a forțat sau condiționat în vreun fel, deși știa foarte clar și de interdicție și de posibilele riscuri ale încălcării acesteia. Și anume, după ce a realizat ce făcuse, cu mare curaj și bărbăție a început să se ascundă printre copaci, spunând chiar Domnului care îl chema, întocmai ca struțul cu capul în pământ, că nu se poate arăta, căci este ”gol” și îi este rușine, dovedind o prostie copilărească și o naivitate din care evident că fructele cunoașterii nu îl scoseseră încă. Luat la întrebări, nici nu își asumă consecințele acțiunilor și alegerilor sale, dând vina pe femeie. La o asemenea demnitate și înălțătoare ținută morală nu e de mirare că femeia, lăsată cu fundul în baltă, așa cum se întâmplă de obicei în relația cu mărețul bărbat, a dat-o și ea pe șarpe, sperând că poate scapă cumva din situația ivită. Un individ numai potrivit să fie pus șef peste femeie și în poziția privilegiată ca aceasta să se simtă atrasă de el… Atracția aceasta, m-am gândit atunci față de ce anume ar fi putut să fie? Față de lașitatea evidentă și lipsa de asumare? Față de fuga și prostia sa? Față de ce anume? Nu îmi era clar la acel moment ce anume ar fi putut femeia să găsească apetisant la bărbatul șters, laș și ezitant dar super obedient față de Stăpânul și Creatorul său.

Cât despre marele Creator, un alt mincinos cu aere de protector, asemănător cu ”mărețul” bărbat pe care l-a pus în fruntea bucatelor, nu îi este de ajuns că minciuna i-a fost revelată și că ”consecința” care ar fi trebuit să apară în urma consumării fructelor, și anume moartea nu mai apărea, exact cum a spus șarpele, acum era la zona în care împărțea furios pedepse cu dublă măsură. Eu personal m-am întrebat la parcurgerea acestor rânduri cum aș fi eu ca părinte să ajung în situația în care să spun copiilor mei că dacă mănâncă în absența mea dintr-o prăjitură aflată pe masa din sufragerie or să moară? Păi aș fi foarte departe de ceea ce se presupune a fi un părinte iubitor și care are ca prim interes siguranța fizică a copiilor săi. Să sugerez propriilor mei copii că vor muri dacă mănâncă dintr-o prăjitură cât sunt plecat denotă iresponsabilitate și chiar cinism, pentru că dacă aș fi cu adevărat un tată iubitor și responsabil aș face în așa fel încât cei mici să nu poată în niciun fel să ajungă la potențiala sursă de pericol, punând bariere pe care să știu că aceștia nu le pot traversa. De aceea copiii mici nu sunt lăsați nesupravegheați, nu au acces la chibrituri, oale încinse, obiecte tăioase, înțepătoare, balustrade joase, incinte cu apă, borduri, prize, etc și toată casa este ”blindată” cu protecții, la colțurile meselor, în prize, toate marginile sunt rotunde, scăunelele au centuri de protecție și toate cele care sunt necesare pentru a nu pune copii în situații similare celor biblice, în care rezultatul să fie decis de interpretarea lor asupra unor interdicții verbale și de Sfântul Noroc.

De altfel, observăm cu stupoare că Domnul Dumnezeu, acum ”cu mintea la cap”, poate să pună protecții reale, fizice, care să împiedice evenimente similare.

”Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii.”

Oamenii, datorită dorinței de cunoaștere și știință a femeii, deveniseră, din unelte biologice perfect obediente, niște entități conștiente de sine, care își puteau pune întrebări legate de motivele pentru care erau în poziția în care erau și făceau ceea ce făceau și dacă toate acestea erau legitime și în interesul lor, și acum deveniseră o problemă majoră pentru cei care îi creaseră. Specia umană era eliberată din lanțurile sclaviei mintale impusă de Creatori și devenise un pericol imens pentru cei care se bazaseră pe ignoranța și incapacitatea ”uneltelor” de a-și pune întrebările esențiale. Prin urmare, la capacitățile pe care le aveau, era nevoie să li se opună cele mai înalte tehnologii și trupe ale Domnului, pe care ”le scoate din pălărie”, din moment ce nu sunt precizați în Creație, anume heruvimii cu ”săbiile de flacără vâlvâitoare”.

Iar apoi, după ce au fost aruncați peste gardul ”grădinii” pe care o lucraseră și apăraseră, oamenii care acum, în mod ”îngrozitor”, trebuiau să-și câștige hrana prin truda propriilor mâni, spre groaza ”marelui bărbat” Adam, trebuiau să fie menținuți în aceeași ignoranță care la început le fusese indusă biologic, dar de data aceasta prin mijloace propagandistice, ideatice și culturale, astfel încât să nu-și ridice privirea din pământul din care apăruseră și să nu-și ia nasul la purtare, jinduind și urmărind obiective mult peste ”nivelul” lor, cum ar fi ”fructele Pomului Vieții”.

Prin urmare, umanitatea își datorează libertatea și conștiința exact acelei ființe pe care corul slujitorilor Domnului o ponegresc cel mai mult și o blamează pentru ”alegerea îngrozitoare”, că a prețuit mai mult ”știința și cunoașterea” decât sclavia și cuvântul Domnului.

Şi am găsit femeia mai amară decât moartea, pentru că ea este o cursă, inima ei este un laţ şi mâinile ei sunt cătuşe. Cel ce este bun înaintea lui Dumnezeu scapă, iar păcătosul este prins.

The Confession (Mărturisirea 1999)

Am urmărit cu uimire desfășurarea filmului pe o rețea foarte cunoscută, care face eforturi să ascundă decorurile propagandei de eliberare sexuală, aruncând pe wall și filme de substanță, de pe vremea când se mai făceau și filme cu subiect, cu esență, cu probleme de o factură dincolo de unde să își introducă Gigel cocoșelul.

Și aflu că un evreu tradiționalist, care ține toate poruncile Domnului Dumnezeu cu sfințenie și care se roagă corect în fiecare moment în care Domnul a poruncit să roage, plus altele în care nu a dispus nimic special, cu un statut social baban, oferit de poziția de director financiar al uneia din cele mai mari corporații din State, cu o nevasta blondă, cârlionțată și sexoasă, care i-a născut un copil, are o singură ”slăbiciune” în viața aceasta, și anume dragostea nețărmurită față de copilul lui. Nimic special, pentru că mulți părinți își văd copiii ca fiind cel mai însemnat dar pe care l-au primit în viață, grija cu care sunt înconjurați fiind ceva natural și extrem de frumos.

Problema apare când copilul le semnalizează într-un final părinților care lipsiți de simțul ”medical” al pățitului faptul că are o problemă, tatăl decizând într-un final să meargă de urgență la un spital din apropiere. Nu am înțeles de ce nu avea deja un ”back-up plan” pentru astfel de situații destul de comune la vârsta copilăriei, la poziția și banii lui, alergând prin taxiuri pe străzile aglomerate ale orașului, însă putem să ne gândim că era atât de încrezător în protecția divină încât nu s-a gândit să o ”ajute” nițel și el aici pe pământ, așa că ajunge, printr-un portal spațio-temporal în România, la camera de primire a spitalului. Aici, funcționarul care înregistra pacienții îi spune că trebuie să aștepte răbdător la rând, că sunt vreo 200 de alții înaintea sa, iar insistențele sale la o asistentă o lasă complet rece, așa cum îi era și inima, care văzuse probabil ”n” cazuri asemănătoare înainte. Nici chiar când se bagă peste medicul ieșit la o țigară implorând o consultație ”peste rând”, repetând obsesiv că copilului îi e rău, nu primește decât informația că el deja e în gardă de mai bine de 30 de ore și că ar face bine să nu strice feng-shui-iul pe acolo și ordinea naturală a lucrurilor care merg atât de bine.

Pentru prima dată evreul-tată realizează că binele pe care el îl gândea și îl dorea în lume nu era și binele pe care îl vedeau ceilalți. Dar nu amenință că îl sună pe directorul spitalului, pe primar sau pe senator, moment în care am înțeles că nu era totuși în România și că rămăsese tot în New York, drept pentru care, așa cum ar fi făcut și aici, începe să umble el personal de la un spital la altul, cu copilul letargic și deja comatos, și care moare cu această ocazie, în taxi. Ceva ca la domnul Lăzărescu, dar cu copiii.

Dramă și durere nesfârșită pentru cel care nu poate pricepe unde era Domnul Dumnezeu căruia el îi ascultase toate poruncile și cum e treaba cu binele și cu Dumnezeu cel bun, care i s-a predicat de când era de-o șchioapă?

Așa că la câteva zile, pentru a înfăptui dreptatea pe acest pământ ia un pistol și împușcă și pe recepționer, și pe asistentă și pe medic, după care se predă autorităților.

Acum aflăm de existența celui mai viclean și feroce avocat din oraș, care folosește tot ce se poate și pledează ”nevinovat” cu clientul său polițist găsit cu kila de prafuri în buzunar chiar în fața amantei-judecătoare care îi consfințește victoria cu un lung sărut în cabinetul ei privat. Ei bine, acest avocat, lipsit de orice scrupul și conștiință, care manipulează pe toată lumea pentru a-și atinge interesele este angajat de compania la care evreul nostru lucra ca să îl apere.

Eroul nostru află cu uimire că al său client vrea să pledeze vinovat și să încaseze pedeapsa de vreo 20 de ani de pârnaie garantată, ca să transmită un mesaj lumii. Cum că el a fost nedreptățit de cei care ar fi trebuit să își facă treaba și el i-a pedepsit, acum fiind gata să își primească pedeapsa. Omul e clar nebun, și-a spus avocatul, îi spune succes și se pregătește pentru a-l scoate pe fond de deranjament mintal, lucru pe care de altfel i-l solicită și șeful marii companii care l-a angajat.

Pentru a își cunoaște mai bine clientul și împrejurările care l-au adus în situația aceasta, avocatul nostru chipeș face o vizită nevesticii rămase acasă și îi cere să servească împreună o cafea. Deși inițial acesta nu vrea, el insistă, așa cum trebuie să procedeze orice bărbat care știe ce vrea de la viață și reușește să aibă o serie de interacțiuni sexuale cu blonda cârlionțată cum nu prea reușise în sistemul judiciar. Asta îl cam dă peste cap și începe să se plimbe ca un adolescent prin parc cu nevestica ce îi explică tainele credinței și îl sărută pe sub vâsc prin Central Park, poate poate paparazzi nu dorm în post și reușesc o poză mai de Doamne-ajută.

În mod ciudat bărbățelul habotnic nu face infarct și nici nu începe să răcnească ”Eli, Eli lama sabactani” ci chiar îl zorește pe acum amantul soției sale pentru a investiga un contract dubios în care cei care îl angajaseră poluau intenționat apa potabilă ca să obțină un contract de câteva miliarde de dolari cu primăria.

Drept urmare, decizia de a pleda vinovat, ceea ce a redus întregul proces la o singură audiere, a fost argumentată pe temeiul inversării valorilor în lume, care privesc pe oricine săvârșește o crimă și vrea să scape de pedeapsă drept ”normal” și nebun pe cel care își acceptă vinovăția, neîncercând să se eschiveze ”sistemului de justiție”. Și pledoaria este foarte întemeiată, din moment ce încă nu s-a pomenit, în afara nebunilor, vreun om care să își accepte vinovăția senin în fața judecătorilor. Evreul, după ce se adresează instanței ca să își spună povestea, se prăbușește în fața nevestei, care privea la ultimele clipe în libertate ale mult iubitului său soț orânduit de Dumnezeu, gândindu-se probabil cum va petrece cei 20 de ani de libertate, întrebând-o obsesiv ”dacă îl iartă și îi va fi credincioasă”, pentru că el a iertat-o pentru rătăcirea de moment.

Lupul moralizator trece printr-un proces de ”mustrări de conștiință” și renunță la cărnița fragedă care i se oferea cu patos, fericită că face și ea pentru prima dată în viață ce dorește, gândindu-se că dacă are de gând să rămână în oraș și să fie votat ca procuror general de comunitatea evreiască ar fi trebuit să se abțină măcar o perioadă de la a se afișa în public cu cea care îi spusese cu câteva ore în urmă că este încă tânără și că e încă timp să mai încerce odată faza cu copilul, poate că între timp se mai schimbă și ceva la spitalele din State, pe modelul Românei.

Un film cu ”skepsis”, legat de modul în care oamenii încearcă din răsputeri să-și vadă ideile lor bășite și fanteziste peste tot în jur, în lumea ce se lăfăie în rahatul cotidian, insistând din răsputeri să își țină în picioare idealurile absurde, sacrificând rațiunea pe altarul credințelor iraționale.

O posibilă întrebare legată de modul în care alegem să vedem realitatea și să acționăm pentru a fi fericiți.