Superclișee diluzionale culturale – Mitul Monogamiei Naturale

Dar constatasem parcurgând versetele Noului Testament că pe lângă cele sesizate mai apăruse o ”linie” specială, care nu existase până atunci în ”discursul” biblic.

”Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Căci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru toate.”

”Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt. Şi ca s-o înfăţişeze  Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau întinăciune, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană. Aşadar, bărbaţii sunt datori să şi iubească femeile, ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica. Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat.”

Așadar, linia de persuadare ”pozitivă” primește niște noi ”ramuri”, reprezentate de introducerea unor noi teme, dintre care idealizarea și ridicarea în slăvi a virtuților legate de iubire reprezintă ”vârful de lance”.

Dar ce este iubirea? Consultând Dicționarul Explicativ al Limbii Române am aflat următoarele:

iubire sf [At: PSALT. 235/5 / Pl: ~ri / E: iubi] 1 Afecțiune puternică pentru cineva sau pentru ceva Si: iubit1 (1). 2 Sentiment puternic de simpatie și admirație pentru cineva sau pentru ceva Si: iubit1 (2). 3 Atracție față de cineva Si: iubit1 (3), (înv) iub. 4 (Îvp) Alegere a ceva Si: iubit1 (4). 5 (Înv) Poftă. 6 (Înv) Dorință. 7 Atracție fizică pentru cineva Si: iubit1 (7), (înv) iuboste, (îvp) iubuseță. 8 Îndrăgostire de cineva Si: iubit1 (8). 9-10 Sentimente de dragoste (împărtășite) pentru cineva Si: iubit1 (9-10). 11 Relație sexuală Si: iubit1 (11). 12 (Înv; îlv) A avea (pe cineva) la ~ A iubi. 13 (Înv; îe) A avea ceva la ~ A-i plăcea foarte tare. 14 (Nob; îe) A face ~ A avea o relație sexuală.

Privind la definiție și la textul bisericesc, am remarcat imediat câteva aspecte banale. Toată construcția bisericească pleacă de la o premisă după mine fundamental greșită, falsă, și anume: ”Căci nimeni vreodată nu şi a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte”. În mod evident termenul absolut ”nimeni”, completat de ”vreodată”, este o pură fantezie, pur teoretic și imaginativ, ideal. În mod sigur și documentat, chiar de bun simț este că au existat foarte mulți oameni care și-au urât și trupul și existența, chinuindu-l și supunându-l la tot soiul de cazne. Ba, dacă ar fi să mă gândesc mai bine, aceasta ar cam fi regula în umanitate, numărul celor ”iubitori de sine” fiind mult mai puțini. Iar cei din zona ”spiritualității” sunt cei care își servesc cel mai puțin corpul, indiferent de motivele care stau la baza acestei atitudini, din orice parte a lumii și din orice timp. Deci pe o premisă falsă, cum că tot omul ”își iubește trupul”, prin analogie, se recomandă bărbatului să își ”iubească” femeia ca pe propriul trup, prezentându-i-se treaba asta ca pe o datorie. Păi dacă e o datorie înseamnă că nu este ceva natural, înseamnă că este ceva forțat, pe care el trebuie să și-o impună și să și-o repete mereu, ca să îi dea curs. Mie personal nu mi s-a părut vreodată să am nevoie să îmi impun să țin la mama sau la tata sau la Camelia, acestea venind ”de la sine”, prin valorizarea a ceea ce făcuseră pentru mine, iar în cazul Cameliei ceea ce se întâmplase între noi, atitudinea și deciziile sale. Nu doar că respectam alegerile celor care contribuiseră la ”binele” meu de-a lungul timpului, dar și prețuiam enorm pe acelea care existau și acum, în prezent, și erau legate de mine și contribuiau, într-o formă sau alta, la bucuria și fericirea mea. Și nu simțisem niciodată nevoia sau necesitatea de a fi ”îmboldit” ori ”împins de la spate” ca să nutresc afecțiune pentru părinții, bunicii sau alte rude ale mele care contribuiseră într-o formă sau alta la creșterea și educația mea. Iar față de cineva care ar fi fost partenera mea, într-o relație intimă, cu atât mai puțin.

Și atunci de ce această nevoie de ”sensibiliza” bărbații? Poate pe de o parte ca să se combată efectele unei doctrine vechi de milenii, în care bărbații ”tolerau” existența necesară a femeii pentru perpetuarea speciei, iar pe de altă parte pentru a stimula ceva ”complet nenatural”, cum era așa-zisa afecțiune spontană a bărbaților pentru femeile cu care doreau să interacționeze sexual.

Prima parte era într-adevăr puternic susținută de un text care făcea parte din slujba care se ține în biserică cu ocazia sfântă a căsătoriei religioase, prin care și părinții mei trecuseră, după cum putusem constata în pozele ”standard” de la nuntă, când purtaseră pe cap niște coroane ciudate. După întrebarea pe care i-o pusesem mamei la un moment dat cum că eu de ce nu am fost prezent la respectivul eveniment așa cum participasem la nunțile fratelui și surorii ei, la care mama se mărginise să pufnească și să zică ”I-auzi Ciupi, ce întrebări pune deja fii-tu….”, a urmat cea legată de motivul purtării acelor ”accesorii” în biserică, unde evident că statul și morala comunistă nu le interzisese accesul. Mi se explicase că totul făcea parte din ritualul ”sfintei taine a căsătoriei în fața Domnului”, iar coroanele simbolizau o uniune ”solemnă și regească”, cei fiind în mod idealizat o regină și un rege pentru o clipă. Așa că mă ținusem de părintele până m-a lăsat să citesc pe îndelete din ceaslovul vechi și frumos decorat.

”Dumnezeule cel preacurat şi Ziditorule a toată făptura, Care din iubirea Ta de oameni ai prefăcut coasta strămoşului Adam în femeie şi i-ai binecuvântat pe dânşii şi ai zis: creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul; şi pe amândoi i-ai arătat un trup prin însoţire; căci pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup, şi pe care i-a unit Dumnezeu omul să nu-i despartă.”

Numai că Domnul Dumnezeu nu a binecuvântat pe Adam și Eva, ba dimpotrivă.

”16.     Iar femeii i-a zis: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”.

17. Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!
18. Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului!
19. În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.”

Cu greu ai putea găsi pe aici vreo binecuvântare. Iar despre ”stăpânitul pământului” ce să mai zici. Poate să fie stăpânii spinilor și pălămidei cu care se vor lupta din greu…. Interesant era însă ceea ce îi spusese femeii. ”Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni.” îmi indica cumva că femeia fusese la rândul său forțată să se apropie de bărbat, de care nu s-ar fi simțit în mod natural atrasă iar acesta ”o va stăpâni”, adică va exista o poziție de dominare, de putere, nicidecum una ”afectivă”, emoțională. Pentru că, dacă ar fi fost așa, texul ar fi trebuit să sune cam așa: Fiind atrasă de bărbatul tău, ca și el de tine, amândoi vă veți căuta reciproc și vă veți iubi unul pe altul. Pentru mine, cuvântul Domnului Dumnezeu îmi indica o situație de putere, în care cei doi sunt prinși cam fără voia lor, bărbatul fiind avantajat aprioric, pentru a o stăpâni pe femeia care se va simți ”atrasă” de acesta. Și chiar dacă admiteam existența doar a unei situații descriptive, în care oamenii erau anunțați că da, ea va fi atrasă de bărbat, precizarea că acesta ”o va stăpâni” este în mod clar un fel de ”pedeapsă” care i se cuvine nenorocitei și păcătoasei, pentru că altfel, cum am zis, s-ar fi precizat că și acesta, fiind atras măcar în aceeași măsură de ”jumătatea” sa, ar fi început împreună lungul drum prin viață, dedicat desfășurării poveștii lor personale de iubire și zămislirii generațiilor viitoare.  În orice caz, termenul ”stăpâni” nu își are nicidecum locul într-o relație afectivă, fiind în mod clar indicatorul unei relații de putere.

Amuzantă mi se părea construcția următoare, de o falsitate evidentă, fiind o însăilare grosolană a unor ”principii” adăugate în mod evident cu mult după ce textul inițial al Genezei fusese deja redactat. Cum îmi dădusem seama de acest lucru? Destul de simplu, dacă ne uitam în capitolul 2 al Genezei, care ne spune:

”21.     Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.

22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.
23. Şi a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.
25. Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau.”

Precizarea că ”De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.” este în mod clar o adăugare ulterioară, deoarece, pe lângă faptul că se potrivește ca nuca-n perete în context, atât ca sens cât și ca ”stil”, este în mod evident luată din textul Noului Testament, care, prin vocea lui Iisus, încerca acreditarea unei noi paradigme ”culturale” în ceea ce privește relația bărbatului cu femeia. În primul rând se poate vedea cu ochiul liber că după ce a fost ”creată” prin clonare din coasta lui Adam, deci nu este o veritabilă separare și evoluție ”naturală” a genurilor unei specii, cei doi erau goi și nu se rușinau, deci la acel moment nu erau ”configurați” pentru a interacționa sexual și pentru a zămisli urmași. Abia în capitolul 3, după ce cei doi mănâncă din pomul cunoașterii stârnind groaza și furia Domnului Dumnezeu, aflăm:

”20.     Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii.

21. Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat.”

Deci abia după ce oamenii devin la fel de ”inteligenți” ca Domnul se pune problema ca cei doi să se împreuneze, pentru apariția generațiilor viitoare, deci în niciun caz în momentul creației femeii lui Adam. Intercalarea evidentă și ridicolă provenea evident din scrierile ”canonice” atribuite evangheliștilor lui Iisus, care ”scriseseră” textele lor câteva milenii mai târziu.

Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 19.

”3.       Şi s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L şi zicând: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?

4. Răspunzând, El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?
5. Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup.
6. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.”

Sfânta Evanghelie după Marcu, Capitolul 10

”6.       Dar de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu.

7. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa.
8. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup.
9. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă.”

Și mai era și texul Epistolei către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 5, din care era preluat aproape mot a mot texul liturghiei ”sfinte” din biserică, la taina ”cununiei”.

28. Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte.
29. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica,
30. Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui.
31. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup.
32. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.
33. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat.

Miza ”noii teze” introduse de Iisus, conform căreia cei doi vor lăsa pe părinți cu ochii în soare și vor deveni ”un trup”, după care bărbatul este obligat (dator) să își iubească femeia și aceasta să i se supună, temându-se, că așa este într-o relație de ”iubire”, vine să introducă teza principală care este enunțată imediat, și anume ”Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă”. M-am întrebat care era ”șpilul”, și nu a fost greu să îl descopăr atunci când am înțeles în ce consta ”împlinirea vechii legi” pe care Iisus venise să o anunțe oamenilor. Conflictul cu ”vechea cutumă” nu era greu de descoperit. Puteam citi tot în Matei.

7. Ei I-au zis Lui: Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i dea carte de despărţire şi să o lase?
8. El le-a zis: Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa.
9. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter.
10. Ucenicii I-au zis: Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare.

Cu alte cuvinte, vechiul sistem de ”valori”, în care bărbatul putea face cam tot ce poftea inima lui se gătase, acum Noua Lege anula complet această libertate ”deplină” a favorizatului, înrobindu-l și pe el la jugul căsătoriei ”monogame”, toată această mișcare fiind justificată tot ”divin”, cum că ar fi ”urâciune” în ochii Domnului să vadă în continuare femeia lăsată pe orice altă justificare decât de propriul adulter (desfrânare), caz în care ar fi fost oricum omorâtă. Deci divorțul, adică posibilitatea celor doi de a ieși dintr-o relație care de cele mai multe ori le era impusă și în care oricum intrau cu capul înainte, fără să aibă nici cel mai mic habar cu cine se însoțeau pentru tot restul vieții, era șters din registrul posibilităților. Fapt care i-a îngrozit, și pe bună dreptate chiar și pe ucenicii prea-devotați ai Mântuitorului, care i-au zis ”de la obraz” că, dat fiind trebușoara asta, bărbatul mai degrabă ar rămâne holtei pentru tot restul viețișoarei sale, că oricum dacă cutează să se însoare, va fi vai și amar de soarta lui.

În mod evident legitimările ”divine” ale noii legi, care s-a impus odată cu declararea creștinismului ca religie de stat de către împăratul roman Constantin și a impus monogamia ca ”ordine naturală a lucrurilor” nu erau de ajuns, așa că a fost nevoie de ”legitimări” și ”norme” suplimentare care să convingă pe cei doi să se angreneze pe viață în această ”aventură” care era traiul pe vecie lângă un singur partener sexual.

Pentru că mie personal îmi atrăsese atenția și un alt capitol foarte interesant din cartea sfântă și care îmi spusese cam cum merg treburile în marea ”iubire” care se apare între bărbat și femeie. Puteam citi în Cartea a doua a Regilor, Capitolul 13.

1. După aceea s-au petrecut următoarele: Abesalom, fiul lui David, avea o soră frumoasă, cu numele Tamara. Pe aceasta o iubea Amnon, alt fiu al lui David.
2. Şi s-a chinuit Amnon până într-atâta, că s-a îmbolnăvit din pricina surorii sale Tamara, căci aceasta era fecioară şi lui Amnon i se părea greu să-i facă ceva.
3. Avea însă Amnon un prieten, anume Ionadab, fiul lui Şama, fratele lui David.
4. Ionadab era om foarte şiret. Acesta i-a zis: „Fiul regelui, de ce slăbeşti tu aşa pe fiecare zi? Spune mie! „Iubesc pe Tamara, sora lui Abesalom, fratele meu”, a zis Amnon către el.
5. Culcă-te în patul tău, i-a zis Ionadab, şi te fă bolnav; iar când tatăl tău va veni să te cerceteze, să-i zici: Lasă să vină Tamara, sora mea, să mă întărească cu hrană, pregătind mâncare înaintea ochilor mei, ca să văd şi să mănânc din mâinile ei!
6. Şi s-a culcat Amnon şi s-a făcut bolnav şi a venit regele să-l cerceteze. Atunci Amnon a zis către rege: „Lasă pe Tamara, sora mea, să vină şi să coacă înaintea ochilor mei o turtă sau două şi să mănânc din mâinile ei”.
7. Şi a trimis David la Tamara acasă să-i spună: „Du-te acasă la Amnon, fratele tău, şi-i fă de mâncare!”
8. Și s-a dus ea acasă la fratele său Amnon; acesta sta culcat. Şi a luat ea făină, a frământat-o, a făcut înaintea ochilor lui turte şi le-a copt;
9. Apoi a luat tigaia şi a pus-o înaintea lui, dar el n-a vrut să mănânce. şi a zis Amnon: „Să iasă toţi de la mine!”
10. Şi au ieşit de la el toţi oamenii. Apoi Amnon a zis către Tamara: „Du mâncarea în odaia cea din fund şi voi mânca acolo din mâinile tale”. Atunci a luat Tamara turtele ce le gătise şi le-a dus lui Amnon, fratele său, în odaia cea din fund.
11. Dar când le-a pus înaintea lui ca să mănânce, el a apucat-o şi i-a zis: „Vino şi te culcă cu mine, sora mea!”
12. „Nu, frate, a zis ea, nu mă necinsti, căci aceasta nu se face în Israel; nu face ticăloşia aceasta!
13. Căci unde mă voi duce eu cu necinstea mea? Şi tu vei fi în Israel cu unul din cei fără de minte. Vorbeşte cu regele şi el nu se va împotrivi să mă dea după tine”.
14. El însă n-a vrut să asculte cuvintele ei, ci a silit-o şi s-a culcat cu ea şi a necinstit-o.
15. După aceea a urât-o Amnon cu ura cea mai mare, aşa încât ura cu care a urât-o el era mai mare decât iubirea pe care o avusese către ea. Şi i-a zis ei Amnon: „Scoală şi pleacă!”
16. „Ba nu, frate, i-a zis Tamara, a mă alunga este un rău şi încă şi mai mare decât cel dintâi, pe care mi l-ai făcut tu mie”.
17. Dar el n-a vrut să o asculte, ci a chemat pe omul său care-l slujea şi i-a zis: „Alungă pe aceasta de la mine afară şi încuie uşa după ea”.
18. Ea însă era îmbrăcată cu haină pestriţă, căci astfel de haine purtau pe deasupra fetele regelui care erau fecioare. Şi a scos-o sluga afară şi a încuiat uşa după ea.
19. Iar Tamara şi-a presărat cenuşă pe capul său şi-a rupt haina cea pestriţă, cu care era îmbrăcată şi, punându-şi mâinile pe cap, mergea aşa şi striga.

Deci marea și eterna iubire, care îl ”măcina” pe Amnon era fix aceeași pe care o remarcasem și la tovarășii mei de generație și nu numai, și anume dorința sexuală primară, izvorâtă din instinctul sexual, care urmărește în mod evident plăcerea. Însă nici în timpul și nici după experimentarea acesteia, prin ”unirea cu femeia”, bărbatul nu simte că devine un singur trup și o singură ființă așa cum stipulează textul evangheliei, ci dimpotrivă, așa cum este exprimat foarte sugestiv în versetul 15: După aceea a urât-o Amnon cu ura cea mai mare, aşa încât ura cu care a urât-o el era mai mare decât iubirea pe care o avusese către ea. Și fără vreo urmă de îndoială, cu excepția unor foarte puține cazuri speciale de care auzisem, atât experiența mea personală cât și ceea ce îmi ajunsese la cunoștință, sub o formă sau alta, îmi demonstraseră că fără o valorizare specială și personală care să coreleze la nivel superior  cele două ”universuri” reprezentate de bărbat și femeie, orice interacțiune sexuală care are ca bază doar această atracție-dorință primară, instinctivă este sortită eșecului din punctul de vedere al capacității de a genera o relație afectivă între cei doi, care să permită stabilirea unei conexiuni autentice și reale de lungă durată, care să poată rezista în timp. În toate celelalte cazuri în afara acestei situații particulare, bărbatul, în mod natural își va pierde foarte repede interesul și atracția față de respectiva femeie, forțarea acestuia de a rămâne într-o unică relație cu cea care l-a atras atât de mult înainte de trăirea actului sexual (o ”iubise”) transformându-se în opusul acesteia, adică în ură, deci respingere și devalorizare.

Iar eu personal aveam senzația, din ce în ce mai acută, că anumite forțe ale societății puseseră în mișcare un aparat propagandistic uriaș ca să ”convingă” cele două părți despre naturalețea și firescul petrecerii întregii vieți lângă cineva pe care nu este nevoie nici măcar să îl placi, ci care, din diverse considerente, ajunge să îți fie pus alături, ca soț legitim.

Așa încât insistențele continue ale incantațiilor religioase legate de datoria soților care trebuie să poarte ”crucea căsătoriei” în ciuda oricăror factori ”opoziționiști”, interni și externi, până la capăt, adică până când ”moartea ne va despărți” capătă un sens evident, clar ca lumina zilei, iar cel care îndrăznea doar să gândească la femeia altuia săvârșea deja cu ea adulter în inima sa și prin urmare era vrednic de focul gheenei, darămite alte întreprinderi care până atunci fuseseră la îndemâna oricărui bărbat.

Iar acum, în mod evident, accentul nu mai cădea pe ceea ce simte cineva într-o relație, dacă este bucuros sau fericit, ci pe prezervarea relației, pe sfânta datorie a menținerii jurămintelor și angajamentelor luate în fața Domnului, care, după ce a unit, oamenii să nu mai desfacă, nici juridic și nici prin gând sau faptă.

Noviciate (Miresele Domnului 2017)

Continuăm analiza relației dintre calea spiritualității și sexualitate privind de această dată în propria noastră curte. Pelicula debutează cu primele zile pe care câteva zeci de tinere aspirante la statutul privilegiat de călugăriță, deci de femeie care se angajează să slujească pe veci calea Domnului renunțând la cele ”lumești” și bineînțeles în primul rând la sexualitate, pentru că dedicarea vieții divinității presupune ca o condiție de la sine înțeleasă și indispensabilă dispariția a tot ce are legătură cu sexualitatea, se află în perioada de ”aspirantă” pentru a fi acceptate ca ”novice” în cadrul unei prestigioase mănăstiri de maici aparținând religiei catolice.

Prima selecție are loc chiar în cadrul primei adunări publice, în care încă sunt admiși și părinții sau rudele apropiate ale fetelor și în care acestea sunt întrebate care le sunt solicitările și doleanțele. Cele care au spus câteva mici observații au fost eliminate pe loc deoarece li se spusese că între zidurile acelea nu exista nicio altă voce care poate să facă observații decât cea a maicii starețe, care era chiar vocea Domnului pentru toți ceilalți. Respinsele plâng de sare cămașa de pe ele, de parcă fuseseră condamnate la flăcările iadului, lucru de mare învățătură și luare aminte pentru cele rămase ”în competiție” care devin și mai determinate să nu greșească cu nimic în fața maicii starețe.

Care instituie un climat de disciplină militară, ce cuprinde tot ce înseamnă o viață pioasă și dedicată Domnului, de la turnarea propriilor colege și învinuirea publică în ședințele comune de ”spălare a trecutului, prezentului întru gloria viitorului”, spionarea și celelalte aspecte care țin de menținerea brutală a normei de grup. Normă pe care maica stareță, învechită și maestră în metodele torționare de tipul ”experimentului Pitești” o ține cu putere în pumnul ei mic și uscat dar plin de o devoțiune infinită față de angajamentul în fața Domnului căruia i se oferă cu totul, ajungând chiar la penitență și auto-flagelare.

Aflăm motivele pentru care eroina principală a ajuns să solicite intrarea în mănăstire și anume căutarea disperată a unei ”liniști” pe care nu a reușit niciodată să o găsească în sânul propriei sale familii care se destrămase în primii săi ani de viață din cauza alcoolismului tatălui și isteriilor pline de venin ale mamei, care ajunge să o crească cum poate, așa că propunerea venită din partea unei școli catolice de a-o oferi o bursă fiicei sale i s-a părut o cale facilă de a mai scăpa de cheltuielile care apăreau cu nemiluita, fără să se gândească și la posibila îndoctrinare de care fiica sa putea ”beneficia” în cadrul pepinierelor de viitoare slujitoare ale Domnului.

Pe măsură ce trec zilele aflăm că însăși adjuncta stareței își începea ziua cu o sfântă masturbare care să îi mai diminueze stresul și tensiunea interioară care atingea cote insuportabile dat fiind vârsta sa tânără, iar micile viitoare mirese ale lui Hristos se întrec în interacțiuni sexuale lesbiene, pe care le regretă ziua în cadrul grupurilor de lucru de tip catarsis, atent și profesionist conduse de însăși maica stareță care la un moment dat se simte ușor depășită de rătăcirile micilor căprioare, care depășesc cu mult tot ceea ce pomenise ea până atunci.

Colac peste pupăză vine un ordin de la Vatican, în contextul scandalurilor perpetue legate de abuzurile nesfârșite ale preoților dedicați Domnului dar împiedicați oficial să mai aibă vreo viață sexuală, și care își găseau alinarea în violarea băieților care cântau ca îngerii în corul bisericii, ordin care impune ca toate mănăstirile să permită plecarea oricui solicită acest lucru, fără să exercite amenințări sau presiuni de orice natură asupra celor care aleg să se întoarcă în lume.

După o sumă de crize de isterie destul de previzibile, maica stareță se supune în momentul în care este amenințată cu dizolvarea, așa că alege respectarea noii reguli în urma căreia rămâne cu mănăstirea aproape goală, filmul precizând că în momentul aplicării acestei directive, sute de mii de călugări și călugărițe au ales întoarcerea în lume, făcându-ne să înțelegem că motivele pentru care erau acolo erau destul de departe de ceea ce își doreau cu adevărat.

Eroina noastră se întoarce împreună cu mama sa și ne este prezentată peste ani, când intră cu copilul ei în ceea ce mai rămăsese din celebra mănăstire, acum o ruină ce nu mai încorseta viața nimănui prin promisiuni idioate despre fericirea în viața de apoi.