Superclișee diluzionale culturale – Mitul Moralității

 

16 „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

17.Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

18.Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.

19.Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.

20.Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească.

21.Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite.”

Bun, deci relația dintre Dumnezeu și oameni este una de iubire. Textul spune explicit, pentru cei cărora nu le era clar, că Fiul Său nu a venit ca să judece oamenii. Nu înțelegeam de ce anume era necesară această precizare, având în vedere relația de iubire. O mamă nu își judecă copiii, nu aceasta este aria sa de preocupări. O mamă iubitoare se îngrijește de sănătatea, integritatea fizică și psihică a acestora, să fie protejați de intemperii, să fie hrăniți, uscați, să aibă unde dormi în siguranță, să aibă unde se juca pentru a se putea bucura și dezvolta, îi sfătuiește ca să îi ferească de accidente și pericole, îi protejează, îi veghează. Nici când cresc și încep să meargă pe picioarele lor o mamă nu își judecă copii. Este interesată să fie vrednici și să fie integrați și acceptați în societate, să își facă un rost, să fie fericiți. O mamă iubitoare își acceptă copiii și îi ajută să se exprime, să fie autentici și să își poată căuta propria modalitate de a-și găsi fericirea. Preocuparea spre a judeca, eticheta și blama nu prea aprține unei relații de iubire. Sigur, există și dojana, dar se face pentru îndreptarea comportamentelor nocive, cu potențial de risc sau periculoase pentru integritatea fizică, psihică sau emoțională a copiilor naivi și lipsiți de experiență. Dar orientarea spre judecată nu aparține zonei iubirii, pentru că judecata înseamnă acuzare și agresiune, măsurare după niște criterii și dorința de a se conforma acestora, pedepse în cazul ”derapării”, lucruri care țin de o relație de putere, și nu una emoțională, de iubire.

Cumva, mie această formulare îmi arăta că de fapt relația dintre Dumnezeu și oameni era de fapt în zona uneia de putere, așa cum este descrisă în Vechiul Testament, și unde ființa supremă se chinuie din răsputeri să țină oamenii în anumite ”limite” și aceștia să execute poruncile venite de sus prin profeți și prooroci. Această formulare îmi spunea că dat fiind că esența relației dintre Divinitate și omenire fiind una de putere era firesc ca atunci când este trimis Fiul Său, acesta să vină și să judece și să tranșeze niște lucruri, parte a acelei relații. Dar Dumnezeu, deși așa stau lucrurile și raporturile dintre cele două părți, nu face acest lucru, ci dimpotrivă, trimite pe Fiul Său pentru a mântui pe oameni. Adică să îi salveze, să îi ierte de păcatele lor. Cu alte cuvinte se produce o amnistie generală, o ștergere completă a tuturor greșelilor și totul se resetează, se repornește ”contractul”, și abia de aici încolo începe din nou să fie contabilizate greșelile.

Deci, cu alte cuvinte, cadrul general al ”contractului” dintre Divinitate și Om nu se modifică cu absolut nimic. Doar Domnul, în marea sa iubire și generozitate, întocmai ca o bancă, șterge datoriile supușilor săi, a căror greșeli, păcate și efecte ale acestora nu mai puteau fi ”aduse vreodată la zi”, așa că Supremul Creditor decide să ierte și să treacă cu vederea toate cele ce i se greșiseră și i se datorau și permite reluarea de la zero a contractului, evident în aceleași condiții, la care se mai adaugă una nouă, evident firească dat fiind această stare nouă de lucruri și gestul făcut pentru datornici.

Cheia ne este dată imediat, ”Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.” Deci, așa cum anticipam, principiul de bază, judecata, nu a fost eliminat, ci doar a fost mutată în altă formă, la un alt nivel, și anume la obligativitatea de a crede în Trimisul Divinității. Ce înseamnă a crede în Iisus? Înseamnă să îi accepți originea divină, practic legitimarea sursei cuvintelor sale, care capătă astfel o greutate inifinită și o valoare de adevăr absolută, neputând să le ”judeci”, să le analizezi, ci doar să le iei de bune și să le aplici.

Ce solicită Iisus văzusem anterior, și anume, la vechile legi ale lui Moise, cele zece la număr, se adăugau unele noi, care în mare parte întăreau pe cele existente și duceau interdicțiile la un nou nivel, mult mai restrictiv decât înainte.

Dacă până atunci crima era un păcat, de aici înainte chiar și cearta este din aceeași categorie. Dacă până atunci nu aveai voie să juri strâmb, de aici încolo nu puteai decât să spui da sau nu. Dacă până atunci adulterul era considerat un păcat și se referea la interacțiunea sexuală în afara căsătoriei, de aici încolo doar și privitul sau pofta, dorința pe care cineva o putea simți privind la femeia altuia era considerat adulter. Pe deasupra se remarcă că zona sexuală are parte de două noi legi, pentru că se adaugă și abolirea posibilității, permise de vechea lege, ca omul să poată divorța și pe alt motiv decât adulterul. Pe lângă faptul că nu înțelegeam interesul enorm arătat de divinitate pentru viața sexuală a oamenilor, îmi era clar că numai și aceste două ”prevederi” consfințeau statutul de sclav direct al femeilor și cel de ”prizonier” al bărbatului în ”instituția căsătoriei”, un lucru care mi se părea extrem de îndepărtat de mult trâmbițata relație de iubire dintre Dumnezeu și Om. Să pui sclavia și iubirea în aceeași ecuație era ceva ce și mintea mea de tânăr adolescent nu o putea accepta, indiferent de sistemul social în care m-aș fi aflat.

Cunoscut fiind faptul că marea majoritate a căsătoriilor din acel timp erau ”aranjate”, deci decise de părinți, și în special de bărbați, era clar că viața femeilor era hotărâtă în integralitate pe de o parte de bărbați și pe de altă parte de terțe persoane decât cele care ar fi trebuit în mod firesc să aibă ceva de spus în legătură cu viața lor.

Nu vedeam nimic iubitor aici și nici înălțător, iar cineva care nu doar că consfințea un statut oribil a jumătății ”frumoase” a speciei umane, care o făcea de altfel posibilă, ci o afunda și mai mult în puterea absolută a bărbatului, luându-i complet din propria mână capacitatea de a decide asupra propriei vieți, nu putea să își atribuie titlul de Fiu al Omului, deoarece în mod evident, interesele Omului în raportul său cu Dumnezeu nu erau absolut deloc reprezentate.

Și la urma urmei, cel ce dădea Cezarului ce era al Cezarului și lui Dumnezeu ce era al lui Dumnezeu, ce dădea și oamenilor ”pentru” care venise? Vedem aceasta în Predica de pe Munte, în Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 5, denumit și ”Fericirile”.

 

1. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.
2. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:
3. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
4. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
5. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
6. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
7. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
8. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
9. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
10. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
11. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
12. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

Deci, tot ceea ce aduce ”Lumina Lumii” pentru oameni este o poveste-promisiune. Cum că, lăsând lucrurile așa cum erau, fiind sclavi și lipsiți de cele mai elementare drepturi în fața cuceritorilor romani, deposedați și de ultimele urme de libertate, cei ce acum plâng, flămânzesc, însetează de dreptate, prigoniți, săraci cu duhul, milostivi și blânzi, primesc măreața promisiune, întărită de toate minunile la care unii dintre ei asistaseră, ca să se vadă că vine chiar de la reprezentantul Domnului, că toate acestea vor fi compensate după moarte.

Aici, în această lume, lucrurile trebuie să rămână ca înainte și chiar mai rău, însă fie numele Domnului lăudat, acum avem, iată, PROMISIUNEA că toate acestea nu sunt în van, ci vor fi plătite în ceruri.

Lucru de-a mirarea, ar putea spune oricine privește acest moment dintr-o perspectivă istorică. De bine de rău, acum femeile sunt egale în drepturi cu bărbații, națiunile lumii sunt în mare parte suverane și sclavia, cel puțin la nivel legal, de organizare socială, a dispărut de mult de pe fața planetei. Dacă ar fi fost să aplicăm ad-literam învățăturile lui Iisus ne-am fi aflat și acum în cea mai sclavagistă formă de organizare socială, ca și în acele timpuri, în care oamenii erau vânduți în piață și stăpânii lor decideau orice în legătură cu aceștia. Bine că totuși oamenii se luptaseră pentru drepturile lor și la un moment dat reușiseră să schimbe ”orânduirea cea crudă și nedreaptă ce lumea o împarte în mizeri și bogați”.

Deci în fond și la urma urmei, scopul oricăruia era fericirea. Privind la tot ceea ce se spunea, la modul în care indivizii se repezeau sau nu la diverse ”tipuri de vieți”, realizam că toți își doreau în ultimă instanță această fericire, dar care era obținută de fiecare în moduri extrem de diferite. Pentru cel care alesese viața de tiran era evident că fericirea însemna statut social și avantajele pe care puterea și bogăția materială le aduce, pentru un altul fericirea însemna să nu mai fie om, deoarece fusese marcat de războaie, și alte conflicte umane, ca și alții. Pentru o femeie fericirea a însemnat onorurile, pentru altul priceperea la meșteșuguri sau liniștea unei vieți trăită în anonimat.

”Al douăzecilea suflet căzut la sorți a ales o viață de leu. Era sufletul lui Aias, fiul lui Telamon, care nu mai voia să se nască om, amintindu-și de cearta pentru arme. La fel și sufletul lui Agamemnon: din pricina suferințelor, urând și acesta neamul omenesc, a schimbat viața sa pe cea a unui vultur. Pe la mijloc a venit și rândul sufletului Atalantei, care, după ce văzuse marile onoruri ce se dădeau unui bărbat atlet, n-a putut să treacă pe lângă ele, ci le-a luat. După aceea a văzut sufletul lui Epeios, fiul lui Panopeus mergând către firea unei femei pricepute la un meșteșug. Departe, printre ultimele, zări și sufletul lui Thersites cel vrednic de râs, îmbrăcând o viață de maimuță. Sufletul lui Odiseu, căzându-i lui întâmplător la sorți să meargă ultimul dintre toate să aleagă și păstrând amintirea necazurilor de dinainte, deoarece vroia să se odihnească de goana după slavă, a căutat, tot umblând încoace și încolo multă vreme, viața unui bărbat simplu, un particular inactiv și cu greu a găsit-o, zăcând undeva și neglijată de către celelalte suflete.” Interesant era că fiecare ”suflet” putea alege orice tip de viață și orice formă corporală, indiferent de forma sa ”actuală” și pe care o găsea adecvată a sluji intereselor sale. ”A văzut și sufletul lui Thamyris alegând o viață de privighetoare. A văzut și o lebădă schimbând viața sa, pentru a alege o viață de om și la fel au făcut și alte animale muzicale […] sufletul lui Epeios, fiul lui Panopeus mergând către firea unei femei pricepute la un meșteșug”. Însă odată ajunși în acea formă-corp nimic nu se mai putea modifica, alegerile din timpul vieții devenind doar simple iluzii, fiind prinse deja în ceea ce a fost deja scris în structura acelui destin care va produce efectele cunoscute încă de la început. Cum apare însă ”evoluția”. Sufletul își păstrează amintirile și conștiința și pe baza acestora se poate opune după moartea corpului, când va fi din nou pus să aleagă următoarea formă corporală, tendințelor ”instinctive” spre plăcere și obținerea fericirii într-un mod facil sau ilegitim și astfel să aleagă o viață care să îi potențeze apariția fericirii prin fapte ”virtuoase”. ”Aici se află, dragă Glaucon – pare-se – întreaga primejdie pentru om și de aceea, fiecare dintre noi, neglijând alte învățături, trebuie să se preocupe de această cunoștință, spre a ajunge să cunoască și să cerceteze, dacă ar putea afla pe undeva și descoperi cine îi va da lui putere și știință, astfel încât deosebind viața vrednică de cea rea, să aleagă mereu, pretutindeni, viața cea mai bună dintre cele cu putință. Considerând toate cele spuse acum și puse alături unele de altele, deosebite în vederea virtuții vieții, problema este ca omul să știe care frumusețe este amestecată cu sărăcia sau cu bogăția, cu ce fel de condiție sufletească poate realiza răul și binele și ce anume produce noblețea sau lipsa ei, starea de simplu particular sau demnitățile publice, forța și slăbiciunea, învățătura și neștiința și toate asemenea ce aparțin însușirilor naturale ale sufletului, dar și celor dobândite; ce anume produc ele amestecate unele cu altele, încât, de pe urma tuturor, să fie cu putință a alege cu chibzuință și viața mai rea dar și pe cea mai bună, având privirea îndreptată asupra naturii sufletului și numind „mai rea” viața care duce sufletul la mai multă nedreptate, iar „mai bună” cea care îl conduce spre mai multă dreptate. Trebuie mers la Hades păstrând neștirbită această opinie, pentru ca nici acolo sufletul să nu fie fermecat de bogăție, ca și de alte asemenea rele și să nu săvârșească răutăți numeroase și de neispășit, căzând în vieți de tirani și alte asemenea condiții și nici ca el însuși să nu îndure rele încă și mai și, ci să știe să aleagă viața de mijloc, aflată mereu undeva între aceste vieți extreme, fugind de excesele din ambele direcții. În felul acesta omul va fi cel mai fericit.”

Nu putem în acest punct să nu remarc că idealul era reprezentat de un fel de echilibru între aceste tendințe extreme, care duc întotdeauna la probleme, și căutarea acestei ”căi de mijloc” era văzută ca scopul suprem al eforturilor oricărui individ.

Fiecărui suflet, după ce face alegerea vieții următoare și este ”mânat” mai departe spre locul unde Moirile torc firele destinului, îi este arondat un ”Daimon” gardian, un fel de ”înger păzitor”. ”Ea trimitea fiecăruia, drept paznic al vieții și împlinitor al faptelor alese, Daimonul tras la sorți. Acesta îndrepta sufletul către Clotho, sub mâna ei și sub răsucirea fusului, unde lua ursita, pe care sufletul o alesese când îi sosise rândul prin tragere la sorți. Luând iarăși sufletul, Daimonul îl ducea acolo unde torcea Atropos, făcând ca firele toarse să nu mai poată fi desfăcute.” Unele dintre aceste idei, și nu puține, se regăsesc, într-o formă sau alta și în doctrina creștină, unde Iisus ne arată că și el, la rândul său, cunoștea de dinainte firul evenimentelor din viața sa. Citim în Evanghelia după Matei, capitolul 16.

   ”13. Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?

14. Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci.
15. Şi le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt?
16. Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.
17. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri.
18. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.
19. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.
20. Atunci a poruncit ucenicilor Lui să nu spună nimănui că El este Hristosul.
21. De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze.
22. Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta.
23. Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.
24. Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
25. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.
26. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?
27. Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale.
28. Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa.”

După ce îi asigură cu mare entuziasm lui Petru un statut privilegiat pe pământ pentru puterea de a-l recunoaște drept Hristosul, fiul lui Dumnezeu, Iisus le spune ucenicilor că traseul vieții sale este deja stabilit și că el va merge la Ierusalim, unde va intra în conflict cu autoritățile, atât cele laice cât și cele religioase și că va fi condamnat, ucis, și că după trei zile va învia. Petru, care cu câteva clipe mai înainte părea ghidat chiar de vocea Domnului, pentru că  ”nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” încearcă și îi sugereze să nu facă aceasta și să evite moartea, moment în care ”lumina Lumii”, cam emoțional și după mine complet deplasat, îl apostrofează extrem de puternic și agresiv, folosind cuvinte extrem de dure și depreciative. ”Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” După mine, de la înălțimea cunoașterii și pregătirii sale, Iisus ar fi putut privi cu mai multă îngăduință tendința firească de altfel a unui elev de a-l păstra lângă el pe cel ce îi este călăuzitor. Apostrofarea cu termenul de ”satano” după ce tocmai îi spusese că ”pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” și că ”îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” ne indică o problemă majoră ori în sistemul său emoțional ori în cel cognitiv, deoarece putea să fie conștient că Petru nu avea de unde să știe cât de importantă era urmarea destinului trasat și reacția sa de ”dojeneală” era rezultatul unei porniri umane foarte frumoase, emoționale, care arăta grija și preocuparea elevului pentru binele maestrului său.

De altfel cam toată descrierea vieții lui Iisus din acea perioadă ne arată un om extrem de ciudat din punct de vedere emoțional, cu reacții imprevizibile și de-a dreptul paradoxale, care alternează foarte puternic între înțelegerea unor lucruri de o mare finețe emoțională și intelectuală și accente de furie, duritate nejustificată și neadecvată și crize de identitate, legate uneori de aspecte absolut banale ale activității omenești, de foarte multe ori contrazicându-se, ca și în situația arătată și invalidându-și propriile afirmații sau chiar decizii.

Oricum, din spusele sale înțelegem că criteriul de diferențiere al oamenilor după moartea lor va fi, ca și la Platon, interpretarea propriilor fapte. Care este acest criteriu? La Platon, totul se rezuma la ideea de morală și virtute, dacă faptele tale, pe care le făceai în viața aleasă erau rele sau bune, ”numind „mai rea” viața care duce sufletul la mai multă nedreptate, iar „mai bună” cea care îl conduce spre mai multă dreptate. Trebuie mers la Hades păstrând neștirbită această opinie, pentru ca nici acolo sufletul să nu fie fermecat de bogăție, ca și de alte asemenea rele și să nu săvârșească răutăți numeroase și de neispășit, căzând în vieți de tirani și alte asemenea condiții și nici ca el însuși să nu îndure rele încă și mai și…”

Platon dă chiar exemple de astfel de fapte rele: ”Iar în legătură cu impietatea și pietatea față de zei și părinți, cât și în legătură cu ucigașii a povestit despre pedepse și răsplăți încă și mai mari. […] Acest Ardiaios fusese un tiran într-o cetate din Pamphylia în urmă cu o mie de ani. El îl ucisese pe bătrânul său tată și pe fratele mai în vârstă și săvârșise încă multe alte fărădelegi, după cum se povestea.[…] din pricina necugetării și a nesațului a ales fără să fi cântărit bine totul și nu și-a dat seama că soarta sa era să-și mănânce copiii, și alte rele asemenea.”

Privind la faptele pe care Platon le socotea ”rele” putem remarca că ele sunt parte din registrul celor numite ”imorale”, fiind văzute în același fel și de Iisus și apoi de lumea creștină și chiar de către noi, în zilele noastre. Să luăm câteva exemple. Matei, capitolul 21.

  ”33.  Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit       un  turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe.

34. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele.
35. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre.
36. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa.
37. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu.
38. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui.
39. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.
40. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?
41. I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor.

Deci conform normelor ”morale” de atunci, dacă proprietarul unei vii angaja niște zilieri ca să o muncescă contra unei remunerații și la momentul colectării roadelor aceștia nu au mai dorit să respecte ”învoiala-contract”, omorând ulterior și pe trimișii proprietarului și pe fiul acestuia, acesta din urmă era ”îndreptățit” ca pe acești ”răi” să îi piardă cu ”rău”. Ce însemna acest lucru aflăm în altă pildă, tot în Matei, capitolul 22, dar oricum, fapta ”slugilor” care își însușesc pe ”nedrept” roadele viei ce aparține altcuiva legal este una rea, iar uciderea celor trimiși face parte din aceeași categorie.

    ”2. Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său.

3. Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină.
4. Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă.
5. Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui;
6. Iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis.
7. Şi auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc.
8. Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici.
9. Mergeţi deci la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă.
10. Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi.
11. Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă,
12. Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut.
13. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
14. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

Deci cei chemați la nuntă de un om cu putere (împăratul) și care l-au ignorat au scăpat de ”mânia” lui, în schimb cei care au omorât pe trimișii săi au fost ”nimiciți” și cetății lor ”i s-a dat foc”. Lucru ”normal” dacă mergem după legea talionului ”ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, dar în vremea noastră guvernată de lege, acest gen de probleme nu mai pot fi rezolvate cu sabia în mână, dar oricum, oricine le vede ca fapte ”rele”. Adică nimeni nu poate contesta că acțiunea de a lua viața unor soli veniți să te cheme la nuntă nu este una ”rea” și care merită și trebuie pedepsită. În partea a doua a pildei omul ”de pe stradă” care vine fără haine de nuntă la petrecerea împăratului nu răspunde interpelării acestuia și prin urmare este ”luat de mâini și de picioare și aruncat afară, în întuneric”. Este evidentă semnificația ”ascunsă”, cum că Domnul-Dumnezeu după ce cheamă la împărăția sa pe unuii ”speciali” care îl ignoră, dezinteresați se va adresa oricui, pe stradă și nu va mai insista. Dar aceștia de pe stradă ”răi și buni” de-a valma trebuie să aibă haine de nuntă obligatoriu, adică să se pregătească ”moral” ca să fie ”acceptați” la ”masă”, mai mult ca sigur îmbrățișând Legea Domnului. Cel care se va afla pe acolo în hainele lui ponosite va fi exclus, adică fără îmbrățișarea Cuvântului și a Legii creștine nu vei primi acces la ”bunătățile” banchetului de nuntă. Ca simplă observație mă gândeam că cineva luat ”de pe stradă”, pentru că slugile trimise ”i-au adunat pe cei câți i-au găsit”, nu doar că i-au chemat, poate nu avea haine alese, fiind sărac, sau nu a avut timp să se schimbe, sau, și mai mult, poate că nu era interesat să pară ”pregătit de nuntă” și era mai interesat de lucrurile autentice, nu de înfățișarea sa, ca în povestea lui Nastratin Hogea, așa că gestul ”prietenos” al împăratului de a-l arunca în întuneric mi se pare nu doar deplasat, ci de-a dreptul ”imoral”. Dar în acele vremuri se pare că aceasta era un exemplu de faptă ”corectă”, ”dreaptă”. Ca de altfel și ”justețea” uciderii muncitorilor tocmiți la vie. Dacă era să aplic logica și măsura lui Marx, chiar dacă contractul social acorda via unui proprietar și acesta tocmise cu un contract niște muncitori, problema nu este chiar atât de simplă, pentru că legea și societatea poate să favorizeze pe proprietari care să abuzeze de capitalul lor și de poziția privilegiată și să exploateze, legal în termenii acelei societăți, dar imoral în termeni obiectivi, ai unei dreptăți dincolo de legile interioare ale acelei comunități, și atunci muncitorii pot sechestra rezultatul muncii lor și să dorească să îl folosească și pentru ei. Și aceasta stă la baza conflictului social, de clasă, temeiul formării societății de tip comunist, în care mă aflam și eu la acel moment.

Drept urmarea, lucruri și fapte care în vremea lui Iisus erau privite drept corecte și legitime, ”bune”, în lumea mea și la acest moment al istoriei nu mai erau privite drept ”morale” și ”corecte” ci expresia exploatării omului de către om și prin urmare subiect al luptei de clasă și al schimbării, deci ”rele”.

Observam, pe măsură ce pătrundeam din ce în ce mai mult în detaliile modalităților în care se generau ideile care stăteau la baza percepțiilor omenești legate de noțiuni fundamentale pentru viața particulară și socială a oamenilor, cum erau cele de ”dreptate”, ”corectitudine”, ”justiție”, ”bine”, ”rău”, că și atunci, ca și acum, prima etapă de formare a acestora era un așa-numit ”bun simț comun”, și care este resimțit de orice ființă umană din orice timp și loc de pe acest pământ. Acest bun simț nu aparține numai oamenilor ci apare sub forma unei ”moralități naturale” și la animale. Mă gândeam atât la povestea lui ”Colț Alb” a lui Jack London, în care lupul salvat de la chin și suferință de un om primește ”la schimb” fidelitatea, dedicația, afecțiunea și devotamentul, cât și la alte mii de exemple în care ajutorarea unei ființe aflate în impas este urmată, aproape întotdeauna, de primirea unui ”beneficiu” care să recompenseze ”serviciul” primit. Orice om de oriunde și de oricând nu poate percepe drept ”corect” și ”drept” faptul de a omorî pe cineva care vine cu o veste de la altcineva, sau de a lovi, de a produce durere și suferință cuiva care te-a ”ajutat”, care ți-a furnizat ceea ce aveai nevoie la un moment dat. Morala ”bunului simț comun” este ceva universal, care leagă oamenii din toate colțurile lumii într-o înțelegere similară, și care face posibilă comunicarea și relațiile inter-umane atunci când acestea sunt conduse de bune intenții.

Indecent Proposal (Propunere indecentă 1993)

Există sentimente autentice în această lume sau totul este doar o iluzie contextuală pe care oamenii se grăbesc să o împodobească cu ”nobilitate” și ”autenticitate” și pe care prima suflare de vânt o arată așa cum este de fapt?

Doi tineri inteligenți și frumoși își încep relația plină de pasiune și dedicație nepăsători la zbaterile lumii în care trăiesc, fiind atenți doar unul la altul, sorbindu-și reciproc cuvintele de pe buzele celuilalt. El este un arhitect vizionar și împreună decid să achiziționeze o bucată de teren cu ajutorul unui împrumut pentru ca să își poată realiza proiectul său, care fusese respins de toți cei cărora le fusese prezentat.

Criza financiară se abate asupra Americii măturând totul în calea ei și pe cei doi care se trezesc că nu mai pot plăti ratele bancare și sunt somați cu executarea. Încearcă orice dar climatul economic nu le oferă prea multe variante, fiind puși în fața sumbrei perspective de a pierde totul. Dar o ieșire la Vegas le aduce, printr-un noroc extraordinar, o sumă de câteva zeci de mii de dolari, suficienți pentru a ieși temporar din marasm, însă el propune, în ciuda opoziției fetei, să îi pună din nou la bătaie pentru a obține, printr-o nouă lovitură, întreaga sumă de care aveau nevoie.

Însă norocul se ”sucește” și pierd totul, amărăciunea și disperarea învăluindu-i cu brațe reci și impasibile. În timp ce bărbatul se prăbușește, ea încearcă să probeze o rochie și să fure niște bomboane, fiind remarcată de un elegant om de afaceri trecut de prima tinerețe. Deși ea refuză să primească rochia pe care bărbatul propune să i-o facă cadou, pentru a nu se crea un ascendent moral asupra ei, este de acord să îi fie ”muză” atunci când acesta îi solicită iubitului ei să i-o ”împrumute” pentru o ”mână norocoasă”.

Sesizând apetența arhitectului pentru bani dar și avariția sa îi invită la petrecerea sa privată unde ea găsește din nou rochia pe care acum o acceptă ca parte a câștigului în urma ”mâinii norocoase”. Într-o mică discuție atent regizată, în care neagă realitatea sentimentelor, milionarul tomnatic le propune un pariu cu o miză stranie și anume, în schimbul unui milion de dolari ”aici și acum” cei doi să fie de acord ca femeia să petreacă o noapte cu el.

După o serie de discuții aprinse arhitectul decide că, dat fiind faptul că amândoi mai avuseseră relații înainte de a se cunoaște, nu ”s-o face gaură în cer” dacă ea va fi o singură noapte în compania milionarului și peste capul ei se hotărăște să semneze contractul care de altfel îl avea trecut doar pe el ca ”stăpân” al iubitei sale.

În ciuda ”răzgândelii” sale de ultim moment cei doi decolează după semnare cu elicopterul și pleacă spre o destinație necunoscută, de unde revin a doua zi, depunând ”prețioasa marfă”.

Revenind acasă nu durează mult până bărbatul începe întrebările referitoare la unde și cum a fost cu celălalt. Ea recunoaște într-o criză de furie că a fost pe iahtul privat al milionarului și au dansat și în final au făcut și sex, care de altfel a fost foarte plăcut, terminându-se și cu un orgasm, ceea ce îl scoate din minți pe semnatarul contractului care sparge și aruncă cu tot ce-i cade în mână până când ea pleacă din casă, părăsindu-l.

Ea încearcă să încaseze milionul de dolari pentru a plăti banca dar află că creditul fusese deja preluat de același milionar care începe să o urmărească peste tot până când o convinge să îi devină parteneră. Bineînțeles că iubitul ei arhitect se înființează la a-și vântura aripa ”frântă” și să îi aducă aminte de cât de minunată a fost perioada lor de început și să îi arunce în față cecul, ca semn al superiorității sale morale și a autenticității sentimentelor sale.

Pe drumul de întoarcere milionarul îi spune o poveste stranie femeii, cum că ea ar fi a nu știu câta din ”clubul milionarelor”, adică a celor pe care el le-a convins să iasă din relațiile lor anterioare cu ajutorul sumei ”magice” și că ea a fost cea mai bună dintre ele. Fără să stea prea mult pe gânduri femeia îi cere să tragă mașina pe dreapta și fuge disperată la ”iubirea vieții” care își plângea amarul cu o sticlă în mână.

Întrebarea nedumerită a șoferului milionarului către șeful său despre invenția ciudată cu ”clubul milionarelor”, care fusese evident născocită atunci și special pentru urechile fetei surprinde, iar explicația omului de afaceri cum că era nevoie să știe dacă fata ar fi fost capabilă să treacă peste acest ”test” al emoționalității pentru a înțelege dacă era într-un registru autentic al sentimentelor și dacă merita să treacă într-un alt registru al existenței ne indică că totul fusese atent regizat de o inteligență superioară pentru a releva ”adevărul” proclamat atât de bombastic de oameni.

Arhitectul și ”iubita” sa semnează un nou ”contract” în ploaia care cade peste capetele lor seci, jurându-și, așa cum se obișnuiește la finalul oricărei povești de dragoste, credință veșnică.