Superclișee diluzionale culturale: Mitul Sufletului-Pereche

ARISTOFAN: „Trebuie însă mai întâi să lămuresc care este natura omenească şi la ce prefaceri a fost ea supusă. Iată, cândva, demult, noi nu eram alcătuiţi cum suntem acum, eram cu totul altfel. În primul rând, oamenii erau de trei feluri, nu de două ca acum, de fel bărbătesc şi de fel femeiesc, ci şi de un al treilea fel, care era părtaş la firea fiecăruia dintre cele două. Însă din acesta a rămas doar numele, fiinţa lui a pierit din lume. Făptura aceasta omenească din vremurile acelea era un bărbat-femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca şi numele, ţinea şi de bărbat şi de femeie. Din el, cum spuneam, a rămas doar numele, iar şi acesta numai ca poreclă de ocară. În al doilea rând, cele trei feluri de oameni de pe atunci se înfăţişau, toate trei, ca un întreg deplin şi rotund, cu spatele şi cu laturile formând un cerc; aveau patru mâini şi tot atâtea picioare; singurul lor cap, aşezat pe un gât rotund, avea două feţe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părţi ruşinoase şi toate celelalte pe măsură. Făpturile acestea mergeau, ţinându-se drept şi putând să se mişte înainte şi înapoi, ca şi noi cei de acum, iar când doreau să alerge se foloseau de toate cele opt mădulare ale lor şi se învârteau în cerc, dându-se de-a rostogolul, ca nişte saltimbanci care fac roata aruncându-şi picioarele în sus şi apoi revenind cu ele pe pământ. Iar felurile acestea de oameni erau în număr de trei şi alcătuiţi cum am spus pentru că cel bărbătesc îşi avea obârşia în soare, cel femeiesc în pământ, cel bărbătesc-femeiesc în lună, luna ţinând şi de soare şi de pământ. Şi tocmai de aceea erau rotunde şi rotitoare aceste făpturi, atât ele însele cât şi felul lor de a merge, pentru că semănau cu astrele care le zămisliseră. Şi erau înzestrate cu o putere uriaşă, iar mândria lor era nemăsurată, astfel că s-au încumetat să-i înfrunte până şi pe zei. […] Văzând aceasta, Zeus şi ceilalţi zei au stat la sfat, să hotărască ce este de făcut cu făpturile acelea. Şi erau foarte descumpăniţi: pe de o parte nu puteau nici să le omoare, nici să le trăsnească, cum au făcut cu Giganţii, stârpindu-le neamul (pentru că astfel ar fi trebuit să se lipsească de cinstirea şi de jertfele pe care ei le aduceau), iar pe de altă parte nici nu puteau să le mai rabde trufaşa încumetare. Zeus, după o lungă şi grea gândire, a spus: Cred că am găsit un mijloc care, păstrând seminţia oamenilor, dar slăbind-o, să pună capăt deşănţării lor. Chiar acum o să-i tai în două pe fiecare dintre ei, şi în felul acesta vor deveni mai slabi şi totodată, sporindu-le numărul, ne vor fi nouă mai de folos. Vor merge drepţi, pe câte două picioare. Iar dacă, totuşi, nu se vor potoli şi vor stărui în trufia lor, o să-i mai tai încă o dată în două, ca să nu mai poată merge decât sărind într-un picior. Şi, după ce a vorbit aşa, i-a tăiat pe oameni în două, aşa cum se taie nişte fructe de sorb, ca să le pui la uscat, sau nişte ouă fierte, cu un fir de păr. Apoi, i-a poruncit lui Apolon ca tuturor celor astfel despicaţi să le întoarcă faţa şi jumătatea de gât în partea tăieturii, pentru ca oamenii, având mereu sub ochi dovada despicării, să se poarte mai cu măsură. De asemenea, Zeus i-a poruncit lui Apolon să vindece toate rănile rămase. Iar Apolon aşa a şi făcut, le-a întors feţele şi, adunând din toate părţile pielea către ceea ce astăzi numim pântece, i-a tras marginile cum a-i trage de băierile unei pungi, strângându-le în jurul unei singure deschizături, făcută în mijloc, care a căpătat numele de buric. Şi, dintre cutele rămase, pe cele mai multe le-a netezit, dând formă pieptului prin întinderea pielii cu o sculă asemenea calapodului de care se folosesc pielarii ca să netezească cutele pieilor. A lăsat doar câteva chiar pe pântec, în jurul buricului, ca să le rămână un semn de amintire a străvechii pedepse. Şi astfel, trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tânjească după cealaltă şi să se împreuneze cu ea: cuprinzându-se cu braţele şi ţinându-se strâns împletite din dorul de a se retopi într-o singură fiinţă, începuseră să piară de foame şi, îndeobşte, de neputinţă de a mai face orice altceva, pentru că niciuna nu vroia să facă nimic fără cealaltă.

 Platon, Banchetul, 189d – 193b

Nu puteam să nu remarc și similitudinea dintre spusele lui Platon și cele ale lui Iisus referitoare la sexualitate. Dacă filozoful antic spunea ”Aşadar, din acest îndepărtat trecut există dragostea înnăscută a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintâi, îngăduindu-ne ca, din doi, să redevenim iarăşi unul, şi aducându-i astfel firii omeneşti tămăduire. […] Iar dragostea nu este altceva decât un nume pentru dorinţa noastră pătimaşă de a fi din nou întregi.”, Iisus întărise această perspectivă spunând că ”4. N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? 5.Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. 6.Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.” (Matei, 19).

Îmi era evident că și aceasta era o expresie a dorinței înnăscute a bărbatului de a se ”uni” cu femeia, pentru a fi ”un singur trup”, o unitate, o încercare de a depăși granițele limitate ale corpului individual, care resimte această stare ”de izolare” ca pe o problemă, o boală, care are nevoie de ”tămăduire”, și care apare sub forma acestei uniuni, în care cei doi se dizolvă, devenind din nou ”întregi” în acest nou trup ce îi cuprinde pe amândoi. Iar aceasta venea în lămurirea a ceea ce simțeam și eu în legătură cu această latură a vieții, și care îmi apărea atât de diferită față de perspectiva marii majorități a celor din jurul meu, care vedeau în interacțiunea cu sexul opus o ocazie a apariției plăcerii, în special senzoriale, cu observația că la fete apărea și rezolvarea unor aspecte care țineau și de alte zone, să le spunem de relaționare. Într-adevăr, observasem că fetele erau mult mai înclinate și interesate spre o interacțiune ”comunicațională” și ”personală” cu băieții care priveau aceste aspecte mai mult ca o posibilitate a generării plăcerii, fie că lua forma brută a senzației, fie a sentimentului de putere și de posesivitate, a validării personale și mult mai puțin a unei împliniri psiho-emoționale.

De ce aceste diferențe? Și de ce problemele care în mod inevitabil izvorau din aceste două perspective atât de diferite? De ce băieții nu prea simțeau această nevoie de ”împlinire”? De ce fetele, confruntate cu această realitate, o ”pretindeau” și încercau să îi forțeze apariția, ajungând să o ”ajute” în ciuda tuturor ”semnelor absenței sale” și prefăcându-se apoi până ajungeau să creadă în existența sa? Era tot ceva înnăscut, sau ceva ”cultural”, pe care și unii și alții și-o însușeau din educația diferită și din modelele diferite de ”rol” care le erau prezentate în timpul formării lor ca adulți?

La urma urmei mintea oamenilor funcționează cu idei și acestea formează bazele structurilor sociale și societăților omenești, credințele și valorile noastre pornind tot de la acestea, creionând și dirijând ulterior întreaga noastră viață și prin urmare este absolut necesar să cunoaștem geneza și modalitățile prin care au ajuns până la noi, modelând în decursul veacurilor și mileniilor conceptele care formează și astăzi ”universul nostru mental”.

The Thief (Hoțul 1997)

Școala sovietică de film ne aduce o altă capodoperă a minții slave care, spre deosebire de creștinii fundamentaliști de la Hollywod, insistă în sondarea adâncurilor incomensurabile ale sufletului și minții omenești, în căutarea temeiurilor pentru care lumea este așa cum este.

”Nu cerceta aceste legi/Căci ești nebun când le-nțelegi”, pare să fie lait-motivul acestei povești, cum altfel decât de ”iubire”, desfășurată în perioadă stalinistă, pe vremea când oamenii umblau încă în uniformele „eroilor” din război și erau priviți ca idoli ai națiunii de oamenii care supraviețuiseră ororilor Marelui Război Mondial și se pregăteau pentru experiențele gulagului și comunismului stalinist.

După ce dă naștere unui copil apărut, cum altfel decât din iubire  pentru un soldat care dispare în vâltoarea războiului, o tânără și frumoasă fată întâlnește într-un tren pe cel mai frumos dintre Feții Frumoși pe care îi văzuse vreodată, care o gratulează cu atenția sa și cu care are bineînțeles o interacțiune plină de iubire, ”la perete”, după care decide că el este cu adevărat sufletul său pereche pe care îl așteptase toată viața, drept pentru care se agață de el ca râia de pielea caprei și îl însoțește peste tot, în peregrinările în care acesta se cazează continuu pe la diverși, sub pretextul greutăților de după război și ușurează pe toată lumea de cele mai prețioase odoare.

Normal că ulciorul nu poate merge la nesfârșit la apă și Făt-frumos este închis într-o cetate dintre zăpezi, unde femeile ajung pe jos, înfruntând frigurile nemaipomenite, pentru a-și vedea pentru câteva clipe bărbații care le-au lăsat cu copii pe cap, lipsite de resurse și perspective, dar cu obligația supușeniei și a datoriei sacre.

Un film de excepție despre puterea arhetipurilor și totala neputință a oamenilor de a le înțelege sau a le schimba cursul inexorabil.