Superclișee diluzionale culturale – Mitului Bunului Dumnezeu

Dar mie mi-a mai atras atenția, părinte, nuanțele textului biblic referitoare la relația dintre Dumnezeu și om. Atunci când se afla în grădina Edenului, Dumnezeu părea un fel de tată iubitor pentru creația Sa, cel puțin așa ni se sugerează. L-a pus șef peste animale, i-a făcut un companion atunci când trecând animalele prin fața sa acesta nu a găsit ceva pe plac, deci făcea eforturi ca Adam să se simtă bine, să fie bucuros și fericit. Nu se deduce de nicăieri că între cei trei, adică Dumnezeu pe de o parte și oameni pe de altă parte, formați atunci din bărbat și femeie, ar fi fost raporturi de putere. Drept urmare, ei se simțeau exact ca niște copii în relația cu părintele său, așa cum s-ar simți și proprii mei copii în relația cu mine. În momentul în care copii lăsați nesupravegheați cu prăjitura pe masă îndrăznesc să guste, tatăl întors acasă se transformă într-un zbir furios și revendicativ, luând copii de gât și aruncându-i peste gard, în praful drumului, strigând la ei că de aici încolo, cu hainele pe care le au pe ei, să se apuce să trăiască cum or ști, dar de fapt nu chiar cum or ști. Există o formulare interesantă care ne arată că există acum și o frică specială, pe care Domnul Dumnezeu o are față de oameni, cel mai probabil situație care a fost urmărită de la bun început și de șarpe, care nu are niciun alt fel de motivație personală din toate aceste evenimente. Ne amintim clar cum Șarpele îi spune femeii  „Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”, acum Dumnezeu spune „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.”

Deci Creatorului, care în mod ciudat se numește pe sine Noi, îi era acum frică că posedând cunoașterea, omul o să descopere și un alt pom care mai era în Eden, și anume cel al vieții și mâncând din el va deveni nemuritor, așa cum clar că nu era, nici înainte de a mânca din pomul cunoașterii și nici după, dar acum în mod evident fiind periculos. Pentru că de ce s-ar fi deranjat Creatorul că oamenii ar fi devenit și inteligenți și ”nemuritori”? În mod evident pentru că ar f fost asemenea Lui sau Lor? Adică dintr-un statut inferior, de prostănaci muritori și fără minte ar fi ajuns la statutul de cunoscători nemuritori, și care ar fi îndrăznit astfel să se uite și în direcția celor care îl creaseră? Mai mult decât evident. Deci Domnul Dumnezeu a spus să limiteze cât de repede se putea situația creată și nemaiputând reversa efectele fructelor cunoașterii, a decis ca măcar să împiedice accesul omului la ”nemurire” și la putere, aruncându-l în afara grădinii, pe care a început să o păzească imediat cu heruvimi înarmați cu sabie de flacără vâlvâitoare, care pare că au apărut din neant, nimeni nespunându-ne că în afară de plante, animale și oameni, Domnul Dumnezeu mai crease și altceva, ce acum erau aduși la păzit, pe nume heruvimi, care mai aveau și arme speciale. Iar în afara grădinii ce trebuia acum să facă omul? Textul biblic ne spune foarte clar, și anume ”ca să lucreze pământul, din care fusese luat.” Ciudat spre foarte ciudat, deoarece cu atâtea animale în apă și pe uscat omul nu avea neapărat nevoie ”să lucreze pământul”, lucru care l-ar fi preocupat până la epuizare, absorbindu-i toată atenția și energia. După mine, ar fi putut să se hrănească cu animalele sau plantele care erau din belșug peste tot și să atace grădina Edenului, în ideea de a ajunge la pomul vieții. Dar acum se pare că trebuia să se ocupe cu lucratul pământului, care era o sarcină obligatorie, trasată chiar de Domnul Dumnezeu,  și probabil verificată de aceeași heruvimi apăruți din neant, înarmați cu spade de foc.

Dumnezeu pare să fi adus omul acolo unde vrusese de la bun început, adică la munca pământului, cel mai probabil una din menirile pentru care fusese adus în existență, sigur, un pic poate diferit de planul inițial, în care oamenii ar fi trebuit să fie și fără minte, dar, după câte se poate observa, Domnul are soluție pentru toate și, dacă oamenii au acum un potențial imens în zona cunoașterii, existau soluții pentru a-i menține în ignoranță și primitivism mintal, pentru a nu ridica prea mult capul din țărâna pe care trebuiau să o lucreze de dimineață până seară, și după umila mea părere, părinte, instituția numită Biserică și instrumentul numit religie, care sunt intim legate de Domnul Dumnezeu, au printre altele și acest rol fundamental de menținere a omului în întunericul ignoranței, sarcină de care s-au achitat cu brio timp de milenii.

Așadar, în mod real, noi nu știm de ce aveau trebuință aceste forțe care vorbesc, ca și Domnul Dumnezeu, în vis cu pământenii, de ei pe tronurile lumești. Tot așa cum nu știm de ce Domnul a creat dintâi pe oameni.

Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.

Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”

–             Tot astfel cum nu știm pentru ce alte evenimente, cum ar fi să zicem ”scoaterea poporului sfânt din robia Egiptului”…spuse Camelia.

–             Cum adică? am întrebat surprins. Unde se află ”misterul”?

–             Ia să citim un pic din Cartea Sfântă, în Numerii…

Deci toţi fiii lui Israel de la douăzeci de ani în sus, buni de oaste, care au intrat la numărătoare, după familiile lor,

Au fost şase sute trei mii cinci sute cincizeci.

Deci toţi leviţii număraţi, pe care i-au numărat Moise şi Aaron, cum poruncise Domnul, după neamurile lor, parte bărbătească, de la o lună în sus, au fost douăzeci şi două de mii.

Şi a numărat Moise, după cum îi poruncise Domnul, pe toţi întâi-născuţii dintre fiii lui Israel;

Şi întâi-născuţii de parte bărbătească de la o lună în sus, după numărul numelor, au fost toţi douăzeci şi două de mii două sute şaptezeci şi trei.

–             Sute de mii de oameni scoși cam cu forța din ”robia Egiptului”, pentru că evreii nu solicitaseră acest lucru, ba chiar unii s-au opus atunci când Moise, îndemnat la rândul lui de Domnul, vine să îi ducă spre ”pământul făgăduinței”…

–             Așa…și?

–             Și în curând, Domnul și Moise constată că au o problemă constantă, anume opoziția și contestarea continuă din partea unei părți a ”poporului”, uneori chiar a întregului popor, puțin spre deloc convins și de ”sfânta misiune” și de ”bunele intenții ale Domnului”, pe care de altfel nu îl prea investesc nici cu autoritate și nici cu credibilitate. Prin urmare Domnul dorește, ca de fiecare dată, să pună în aplicare, în fața cârtelilor necontenite ale ”poporului”, singura ”soluție” pe care o cunoaște, și anume ”soluția finală”.

Şi a zis Domnul către Moise: „Până când Mă va supăra poporul acesta şi până când nu va crede el în Mine, cu toate minunile ce am făcut în mijlocul lui?

Îl voi lovi cu ciumă şi-l voi pierde şi te voi face pe tine şi casa tatălui tău popor numeros şi mai puternic decât acesta!”

–             Hai să-i lichidăm pe toți, pentru că nu se vor salvați cu forța și tot cârtesc operațiunea de salvare, o luăm de la 0…

–             O abordare specifică Dumnezeului celui Viu, Bun și alte alea, cunoscută de la începutul începuturilor…

–             Da, și, ca de obicei, omul îi transmite câteva ”detalii” pe care Domnul, în atotputernicia și deșteptăciunea lui nemărginită, nu le-a sesizat.

Moise însă a zis către Domnul: „Vor auzi de aceasta Egiptenii, din mijlocul cărora ai scos Tu, cu puterea Ta, pe poporul acesta

Şi vor spune locuitorilor pământului acestuia, care au auzit, că Tu, Doamne, Te afli în mijlocul poporului acestuia şi Tu, Doamne, le dai să Te vadă faţă către faţă, şi că Tu mergi înaintea lor, ziua în stâlp de nor şi noaptea în stâlp de foc.

Iar dacă Tu vei pierde pe poporul acesta, ca pe un om, atunci popoarele care au auzit de numele Tău vor zice:

Domnul n-a putut duce pe poporul acesta în pământul pe care cu jurământ l-a făgăduit să-l dea lor şi de aceea l-a pierdut în pustie.

Deci, înalţă-se acum puterea Ta, Doamne, cum ai spus Tu, zicând:

Domnul este îndelung-răbdător, mult-îndurat şi adevărat, iertând fărădelegile, greşelile şi păcatele şi nelăsând nepedepsit, ci pedepseşte nelegiuirile părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam.

Iartă păcatul poporului acestuia, după mare mila Ta, precum ai iertat Tu poporul acesta din Egipt şi până acum”.

–             Deci pe lângă absurdul unei decizii de a nimici pe cei care cică voiai să-i ”salvezi” de la ”robie” și asta pe baza neîncrederii și semnelor de nesupunere sau cârteală, se mai adaugă, zice Moise, așa tălâmb cum era și se auto-caracteriza, niște aspecte de imagine, politice, care ar fi confirmat practic și neputința Domnului și prostia Sa, pe lângă lipsa completă de empatie față de ”jucăriile” scoase cu atâta greutate din Egipt. Lucru admis, în principiu, din nou, de mărețul Dumnezeu, care își ia seama și declamă ”îngăduitor”.

Zis-a Domnul către Moise: „Voi ierta, după cuvântul tău,

Dar viu sunt Eu şi viu e numele Meu şi de slava Domnului e plin tot pământul:

Toţi bărbaţii câţi au văzut slava Mea şi minunile pe care le-am făcut în pământul Egiptului şi în pustie, şi M-au ispitit până acum de zeci de ori şi n-au ascultat glasul Meu,

Nu vor vedea pământul pe care Eu cu jurământ l-am făgăduit părinţilor lor; ci numai copiilor lor, care sunt aici cu Mine, care nu ştiu ce este binele şi ce este răul şi tuturor nevârstnicilor, care nu judecă, acelora le voi da pământul, iar toţi cei ce M-au amărât nu-l vor vedea;

Iar pe robul Meu Caleb, îl voi duce în pământul în care a umblat şi seminţia lui îl va moşteni, pentru că în el a fost alt duh şi pentru că el s-a supus Mie.

–             Eeee…drept este Domnul, numele lui fie binecuvântat…iată că doar copiii vor putea vedea roadele ”fugii din Egipt”, numai restul ”bărbaților” urmând a fi trecuți la cele sfinte.

–             Să înțeleg că Domnul cu bărbații avea o treabă…

–             Exact, râse Camelia. Chestia asta se poate distinge cu ușurință. Putem decela adevăratul interes al Domnului în ”scoaterea din Egipt” prin limitarea măcelului la ”bărbații cârtitori”, în esență toți, după ce s-a repezit cu bucurie, că avea motive acuma, la executarea ”întregului popor ales”.

Şi a mai grăit Domnul cu Moise şi cu Aaron şi a zis:

„Până când această obşte rea va cârti împotriva Mea? Cârtirea cu care fiii lui Israel cârtesc împotriva Mea, o aud.

Deci, spune-le: Viu sunt Eu, zice Domnul! După cum aţi zis în auzul Meu, aşa voi face cu voi:

În pustia aceasta vor cădea oasele voastre şi voi toţi cei număraţi, de la douăzeci de ani în sus, care aţi cârtit împotriva Mea, oricâţi aţi fi la număr,

Nu veţi intra în pământul pentru care, ridicându-Mi mâna, M-am jurat să vă aşez, ci numai Caleb, fiul lui Iefone, şi Iosua, fiul lui Navi.

Pe copiii voştri, despre care voi ziceaţi că vor ajunge pradă vrăjmaşilor, îi voi duce acolo şi ei vor cunoaşte pământul pe care voi l-aţi nesocotit;

Iar oasele voastre vor cădea în pustia aceasta.

Copiii voştri vor rătăci prin pustie patruzeci de ani şi vor suferi pedeapsă pentru desfrânarea voastră, până vor cădea toate oasele voastre în pustie.

După numărul celor patruzeci de zile, în care aţi iscodit pământul Canaan, veţi purta pedeapsa pentru păcatele voastre patruzeci de ani, câte un an pentru fiecare zi, ca să cunoaşteţi ce înseamnă să fiţi părăsiţi de Mine.

Eu, Domnul, am grăit! Şi aşa voi face cu toată obştea aceasta rea, care s-a ridicat împotriva Mea: în pustia aceasta vor pieri şi vor muri toţi!”

–             Sigur că ne putem gândi că Domnul a avut această ”agendă” încă de la bun început, pentru că întreaga mișcare a ”scoaterii poporului” din Egipt este complet lipsită de sens, așa cum chiar acest popor a subliniat, și Domnul a trebuit să pună în funcțiune un complex mecanism de manipulare care să inducă, pe fondul panicii și aparenței ”distrugerii totale”, deci tot pe temeiul fricii, că unica ”soluție” era ”plecarea in corpore”.

–             Destul de plauzibil ce spui, pentru că dacă ar fi fost cu adevărat convinși rațional,  oamenii nu ar fi cârtit atâta și ar fi urmat neabătut drumul indicat de Domnul prin liderul desemnat, adică Moise.

–             Exact, spuse Camelia. În plus, chiar după represiunile brutale, Moise tot a fost contestat de cei rămași, fiind nevoie de noi ”pedepse colective” din partea îndurătorului Domn cel Viu.

Apoi a zis iarăşi Moise către Core: „Ascultaţi, fii ai lui Levi:

Oare e puţin lucru pentru voi că Dumnezeul lui Israel v-a osebit de obştea lui Israel şi v-a apropiat la Sine ca să faceţi slujbe la cortul Domnului şi să staţi înaintea obştii Domnului, slujind pentru ea?

El te-a apropiat pe tine şi cu tine pe toţi fraţii tăi, fiii lui Levi. Alergaţi acum şi după preoţie?

Aşadar tu şi toată obştea ta, v-aţi adunat împotriva Domnului. Ce este Aaron, de cârtiţi împotriva lui?”

Atunci a trimis Moise să cheme pe Datan şi pe Abiron, fiii lui Eliab. Ei însă au zis: „Nu mergem!

Oare puţin lucru e că ne-ai scos din ţara unde curge miere şi lapte şi ne-ai adus să ne pierzi în pustie? Vrei să şi domneşti peste noi?

Dusu-ne-ai tu oare în ţara unde curge lapte şi miere şi datu-ne-ai tu oare în stăpânire ţarinile şi viile ei? Vrei să scoţi ochii oamenilor acestora? Nu mergem!”

….

Cum a încetat el să spună toate cuvintele acestea, s-a desfăcut pământul sub aceia

Şi şi-a deschis pământul gura sa şi i-a înghiţit pe ei şi casele lor, pe toţi oamenii lui Core şi toată averea;

Şi s-au pogorât ei cu toate câte aveau de vii în locuinţa morţilor, i-a acoperit pământul şi au pierit din mijlocul obştii.

Şi tot Israelul, care era împrejurul lor, a fugit la strigătele lor, că ziceau: „Să nu ne înghită şi pe noi pământul!”

A ieşit apoi foc de la Domnul şi a mistuit pe cei două sute cincizeci de bărbaţi care au adus tămâie.

–             Domnul este îndelung-răbdător, mult-îndurat şi adevărat, iertând fărădelegile, greşelile şi păcatele…psalmodie Camelia, privindu-mă cu atenție. Și în cele din urmă s-a împlinit voința Domnului, pentru că iată:

„Oamenii aceştia, care au ieşit din Egipt şi care sunt de douăzeci de ani şi mai mari şi cunosc binele şi răul, nu vor vedea pământul, pentru care Eu M-am jurat lui Avraam şi lui Isaac şi lui Iacov.

Pentru că nu Mi s-au supus Mie, afară de Caleb, fiul lui Iefone Chenezul, şi de Iosua, fiul lui Navi, pentru că aceştia s-au supus Domnului”.

S-a aprins atunci mânia Domnului asupra lui Israel şi i-a purtat prin pustie patruzeci de ani, până când s-a sfârşit tot neamul care făcuse rău înaintea Domnului.

Şi iată acum, în locul părinţilor voştri v-aţi ridicat voi, sămânţa păcătoşilor, ca să sporiţi încă şi mai mult iuţimea mâniei Domnului asupra lui Israel.

Dacă vă veţi abate de la El, iarăşi va lăsa pe Israel în pustie şi veţi pierde tot poporul acesta”.

–             Dar iată că patruzeci de ani mai târziu, Domnul intră în același clinciuri cu urmașii celor ”dispăruți” în timpul rătăcirii prin pustie, și o nouă amenințare trebuie făcută, pornită, bineînțeles, din ”inima cea bună” a Bunului Dumnezeu cel Viu, am spus cu stupefacție. Se pare că ceva era foarte putred, pentru că Domnul, prin conducătorii săi desemnați și prin faptele și implicarea Sa directă nu reușeau să convingă deloc pe oameni de necesitatea și corectitudinea a ceea ce se întâmpla, fiind necesară tot timpul amenințarea și apelul la forță și violență, chiar extremă.

–             Cam așa…Domnul pare să cunoască doar un algoritm dictatorial, în care cârtirea și nesupunerea sunt pedepsite imediat prin moarte, pentru a răspândi teroare, însă vedem cu ușurință că această ”metodă” nu funcționează, și practic problema esențială rămâne, poporul nerespectând solicitările sau indicațiile ”conducătorului iubit”….

–             Și asta pentru că Domnul nu înțelege că această aderență socială trebuie câștigată, nu impusă prin forță, pentru că va avea un efect extrem de limitat, și anume cât timp subzistă frica indusă de amenințare. Pentru mine, fără să mă consider mare specialist în ”inginerie socială”, este foarte clar, uitându-mă la marii domnitori, că supunerea și credința, loialitatea, sunt elemente care se construiesc pas cu pas, oferind și gestionând cu mare grijă și atenție factorii personali și sociali ai unui grup de dimensiunea unui popor. Pretenția Domnului că oamenii îi ”aparțin” bazându-se pe faptul că i-a ”scos din robia Egiptului” este complet ilegitim și nesustenabil, pentru că în primul rând aceștia nu au solicitat să fie ”salvați” și chiar dacă ar fi fost nu capeți prin asta drept de viață și de moarte asupra lor, purtându-i pe unde vrea mușchiul tău ca pe niște obiecte, lucru valabil de altfel și în cazul în ”i-ai creat”, pentru că dacă ”creezi” niște ființe nu înseamnă automat că acestea ”îți aparțin”.

–             Iar aceasta explică foarte clar ”cerbicia și opoziționismul” poporului, care nu este deloc convins de ”argumentele ideologice” ale Domnului și reprezentanților săi, ci ”ascultă” doar de frică, singura forță implicată care mișcă lucrurile fiind puterea.

–             Oamenii și chiar și cei care prezintă evenimentele de la acel moment arată fără tăgadă că singura forță reală care producea efecte era frica, pe care Domnul nu o putea menține continuu, mai ales că este evident că nu înțelege nici mintea umană nici motivațiile sau emoțiile umane, un ”fir roșu” care străbate Biblia, de la un capăt la altul, de la Vechiul la Noul Testament.

–             Ceea ce se poate vedea în continuare și cu ochiul liber în ”dinamica” și ”relația” cu ”poporul Său”, pe care și l-a autoatribuit după o logică doar de El înțeleasă (Căci Îmi sunt daţi Mie dintre fiii lui Israel în locul tuturor celor întâi-născuţi, care deschide orice pântece; Căci al Meu este tot întâi-născutul lui Israel, de la om până la dobitoc, pentru că Mi i-am sfinţit Mie în ziua când am lovit în pământul Egiptului pe toţi întâi-născuţii), popor veșnic nemulțumit, cârtitor, opoziționist, așteptând cel mai mic prilej pentru a ”călca pe lături”. Nimic care să ne arate că oamenii au apreciat, integrat ”mesajul” și ”obiectivele” susținute de Păstor. Sunt fix ca niște prizonieri păziți de un gardian sadic și nemilos, care execută pe oricine îi contestă ordinele. Și imaginea aceasta este menținută până la Iisus, care se plângea fix de aceleași ”probleme”…

Atunci a început Iisus să mustre cetăţile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, căci nu s-au pocăit.

Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaida, că dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac şi în cenuşă, s-ar fi pocăit.

Dar zic vouă: Tirului şi Sidonului le va fi mai uşor în ziua judecăţii, decât vouă.

Şi tu, Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer? Până la iad te vei coborî. Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi.

Dar zic vouă că pământului Sodomei îi va fi mai uşor în ziua judecăţii decât ţie.

–             Fundamental nu se schimbase nimic…

–             Păi dacă ”metoda de guvernare” rămăsese aceeași…Iar Iisus cu ce a venit? Tot cu amenințări și anateme, solicitări de supunere și obediență reclamându-se de la același Dumnezeu. Tot ”efortul” lui Iisus nu vizează binele oamenilor ci sunt modalități de a-și demonstra ”ascendența” și ”puterea”, astfel încât oamenii să îl vadă ca pe mesagerul Domnului și să asculte noile Sale Porunci, mai anti-umane decât cele impuse până atunci.

–             Domnul nu înțelege cu adevărat sau nu îi pasă, pentru că îi este mai ușor să-și impună voința prin presiune, prin teroare și moarte?

–             Ia să ne uităm la pasajul următor, în care Moise îi spune că nu mai poate continua de unul singur…

Moise însă auzea cum plângea fiecare prin familiile sale şi la uşa cortului său, şi s-a aprins tare mânia Domnului şi s-a mâhnit Moise.

Atunci a zis Moise către Domnul: „De ce întristezi pe robul Tău şi de ce oare n-am aflat milă înaintea ochilor Tăi, căci ai pus asupra mea sarcina a tot poporul acesta?

Oare eu am zămislit tot poporul acesta şi oare eu l-am născut, de-mi zici: Ia-l în sânul tău, cum ia doica pe copil, şi-l du în pământul pe care cu jurământ l-am făgăduit părinţilor lui?

De unde să iau şi să dau eu carne la tot poporul acesta? Căci plâng înaintea mea şi. zic: Dă-ne carne să mâncăm!

Eu singur nu voi putea să duc tot poporul acesta, că acest lucru este greu pentru mine.

Dacă faci aşa cu mine, atunci mai bine omoară-mă, de am aflat milă înaintea ochilor Tăi, ca să nu mai văd necazul acesta”.

–             Este evident că Domnul nu sesizează că Moise, prins între ciocan și nicovală, încercând probabil să salveze cât putea dintre oameni de tembelismul acestei forțe care îi ”alesese” și ”salvase” omorându-i acum sistematic, a ajuns la capătul puterilor și îi era imposibil să-i mai ”convingă” pe ai lui de temeinicia și valoarea spuselor Domnului, și pe bună dreptate, neexistând niciun fel de temei obiectiv decât Voința Domnului, voință care nu avea nimic în comun cu dorințele oamenilor..

–             Un Domn care era complet rupt de realitatea trăită zi de zi de oameni, acum clar și chiar de realitatea trăită de proprii săi reprezentanți, cozile de topor care ar fi trebuit să-i facă treaba. Abia la mesajul în clar al lui Moise realizează că acesta nu mai poate menține ”ordinea și disciplina” și ia măsuri.

Atunci Domnul a zis către Moise: „Adună-Mi şaptezeci de bărbaţi, dintre bătrânii lui Israel, pe care-i ştii tu că sunt căpetenii poporului şi supraveghetorii lui, şi du-i la cortul adunării, ca să stea cu tine acolo.

–             Aceasta ne arată foarte clar că Domnul efectiv nu înțelege situația concretă și nu are în mod real niciun fel de înțelegere sau control asupra situației, fiind capabil să aplice mecanic doar niște algoritmi simpli, legați de exercitarea puterii după amenințare.

 

 

Exodus: Gods and Kings (Exodul: Zei și oameni 2014)

Un film util pentru înțelegerea unei serii de evenimente care au creionat destinul umanității pentru următoarele milenii și care și-au avut punctul de plecare cu mult mai înainte, fiind doar ”o parte” dintr-un lung șir care a fost strâns legat de relația specială dintre oameni și zei, denumiți în ebraică Elohim (dumnezei), deși în limba română acest termen de plural a fost tradus greșit prin singularul Dumnezeu.

După Biblie, Elohim (Dumnezeii) creează omul după chipul și asemănarea lor și apoi, după o serie de ”întâmplări”, se ocupă în principal de soarta poporul ales, care reprezintă doar o mică fracțiune din umanitate, dar de o importanță esențială pentru aceștia, care locuiau în cer și se manifestau pe pământ în general sub forma îngerilor. În decursul secolelor de ”păstorire”, în cadrul poporului ales apare Iosif, cel mai mic dintre frații săi, având vise în care vede pe Domnul Dumnezeu în capătul unei scări ce unea pământul de cer și pe care se urcă și se coboară îngerii, iar acesta îi spune că el este cel cu care se va reînnoi legământul tradițional dintre divinitate și poporul ales, cu alte cuvinte el va fi următorul patriarh. După o serie aparent aleatoare de evenimente, Iosif, pizmuit și vândut de frații săi ca sclav, are acum capacitatea de a ”vedea” viitorul prin vise și ajunge mâna dreaptă a Faraonului, conducătorul Egiptului, căruia îi tălmăcește un vis special în care acesta văzuse șapte vaci grase și șapte vaci slabe, cum că ar fi o succesiune de șapte ani de recolte mănoase, urmați de alți șapte de restriște.

Iosif este împuternicit să facă provizii imense ca guvernator al Egiptului și când foametea dă peste acele locuri vinde alimente popoarelor din jur, printre care se află și fosta sa familie, un trib nomad, pe care o convinge să vină și să se așeze într-o zonă a mănoasei țări, unde chiar primesc pământuri, devenind sedentari, deși știa că mai urmau încă cinci ani de restriște. Însă foametea cruntă forțează pe toată lumea să vândă tot ce avea, inclusiv pe locuitorii Egiptului, ”poporul ales” fiind nevoit, sub spectrul foametei și al extincției să vândă pământurile primite înapoi către Faraon, și în ultimă instanță, propria libertate, în schimbul alimentelor vitale.

18. Iar dacă a trecut anul acela, au venit în anul următor şi i-au zis: „Nu vom ascunde de domnul nostru, că argintul nostru s-a sfârşit şi vitele noastre sunt la domnul nostru şi nimic nu ne-a mai rămas să-i dăm decât trupurile şi pământurile noastre.
19. De ce să pierim sub ochii tăi şi noi şi pământurile noastre? Cumpără-ne pe pâine, pe noi cu pământurile noastre, şi vom fi robi lui Faraon, noi şi pământurile noastre, iar tu să ne dai sămânţă ca să trăim şi să nu murim şi ca ogoarele să nu rămână paragină”.
20. Şi a cumpărat Iosif pentru Faraon tot pământul Egiptului, pentru că Egiptenii şi-au vândut fiecare pământul său lui Faraon, că-i istovise foametea; şi a ajuns tot pământul al lui Faraon. (Facerea, 47:18)

Cu alte cuvinte toată lumea devine sclav al statului, reprezentat de Faraon, situație neprovocată în mod direct de acesta, ci, în cadrul sistemului social existent, această poziționare ”socială” fiind chiar solicitată de foștii nomazi pentru a-și asigura supraviețuirea.

Evenimentele din Exodus încep la patru secole după aceste evenimente, când apare Moise, un copil abandonat de o tânără aparținând poporului ales, acum rob în țara Egiptului și care este găsit de fiica Faraonului, care îl îndrăgește și îl crește alături de fiul său legitim. În Biblie, Moise devine general al armatei și este mâna dreaptă a fiului faraonului până într-o zi când omoară într-un acces de furie un supraveghetor al lucrătorilor considerând că a agresat fără motiv temeinic un sclav evreu și drept urmare a acestei crime este nevoit să fugă din Egipt. În film, Moise este trimis, după ce salvează pe fiul faraonului în luptă să investigheze un posibil focar de revoltă în zona unde se construiau piramidele și locuiau preponderent evrei. Conflictul cu guvernatorul local care își însușea din bunurile statului îl fac pe acesta să aducă la urechile noului faraon, ”fratele” lui Moise, modalitatea în care acesta a ajuns în familia regală, ceea ce îl determină pe noul conducător să trimită pe toți cei asociați cu Moise în exil. Povestea se reîntoarce la cea biblică, cu Moise care ajută în deșert două femei să scape de niște păstori agresivi la o fântână, în scurt timp devenind soțul uneia dintre acestea. Nouă ani mai târziu, încercând să recupereze câteva oi rătăcite, Moise este atras de o ciudățenie, un tufiș care ardea fără fum și fără să se consume. Apropiindu-se, aude o voce.

4. Iar dacă a văzut Domnul că se apropie să privească, a strigat la el Domnul din rug şi a zis: „Moise! Moise!”. Şi el a răspuns: „Iată-mă, Doamne!”

Conform cărții sfinte, Moise nu poate ”ieși” din această întâlnire decât prin acceptarea unui legământ, prin care trebuie să se întoarcă în Egipt și să scoată poporul ales din robie. La obiecțiunea sa cum că nu are priceperea necesară nici măcar să vorbească, fiind bâlbâit, după o serie de negocieri, Domnul Dumnezeu realizează că omul este extrem de fixat în frica și neputința sa, așa că vine cu soluția salvatoare ca fratele lui Moise să fie vorbitorul și el să rămână brațul înarmat al voinței Domnului, lucru ce îl liniștește și acceptă ”misiunea”.

10. Atunci Moise a zis către Domnul: „O, Doamne, eu nu sunt om îndemânatic la vorbă, ci grăiesc cu anevoie şi sunt gângav; şi aceasta nu de ieri de alaltăieri, nici de când ai început Tu a grăi cu robul Tău; gura mea şi limba mea sunt anevoioase”.
11. Atunci, aprinzându-se mânia Domnului asupra lui Moise, a zis: „Nu ai tu, oare, pe fratele tău Aaron levitul? Ştiu că el poate să vorbească în locul tău. Iată el te va întâmpina şi, când te va vedea, se va bucura în inima sa.
12. Tu-i vei grăi lui şi îi vei pune în gură cuvintele Mele, iar Eu voi deschide gura ta şi gura lui şi vă voi învăţa ce să faceţi.
13. Va grăi el poporului, în locul tău, vorbind pentru tine, iar tu îi vei fi grăitor din partea lui Dumnezeu.

În film, Moise se întoarce singur în Egipt și se face purtătorul de cuvânt al evreilor, cerând direct faraonului eliberarea sclavilor. Acesta încearcă să îi spună că din punct de vedere economic și social, presupunând că ar fi de acord cu trecerea fără nicio compensație a celor ce se vânduseră anterior statului egiptean de la statutul de robi la cel de oameni liberi, aceasta ar însemna o mișcare extrem de serioasă asupra stabilității statului, însă Moise este focalizat pe obiectivul său și, amenințându-l pe ”fratele” său cu o armă, îi cere să permită ieșirea tuturora din Egipt, fapt care declanșează represalii care generează apoi inițierea unui adevărat război civil al evreilor antrenați de fostul general cu statul egiptean.

Furia este ceea ce domină în film și dialogul dintre Domnul Dumnezeu care apare lui Moise sub forma unui copil impertinent și șmecher, care îi reproșează lui Moise că o să dureze o generație în acest ritm ca evreii să primească permisiunea de a pleca, iar la obiecțiunea omului că are tupeu după 400 de ani sclavie să vină să pretindă ca el să găsească mijloacele de a forța mâna faraonului în câteva zile, Elohim îi spune că divinitatea nu are acest timp și că o să declanșeze un program de convingere accelerată, sub forma plăgilor ce potopesc țara. Se vede treaba că exista o grabă de origine necunoscută ca evreii să fie duși în deșert, unde de altfel au rătăcit timp de 40 de ani iar puterea de convingere a Domnului era destul de slăbuță pentru creatorul a tot ce există, atotputernic, atot-țiitor, omniscient și omnipotent, ceea ce se remarcă și pe parcursul plăgilor, faraonul și consilierii săi încăpățânându-se să găsească explicații raționale la ceea ce se întâmpla și culmea, soluții viabile de contracarare a mijloacelor de persuasiune divine. Până și Moise, cu tot cu gângăveala sa îi spune Domnului că metodele sale nu au nici un sens din moment ce lovesc fără discernământ în toată lumea, afectând enorm și pe cei care teoretic ar fi trebuit să îi elibereze. Stilul specific de ”comunicare” al lui Elohim, remarcat chiar de la Adam și Eva, Cain și Abel, prin care se bate șaua să priceapă iapa, lovind otova pe toată lumea la grămadă pentru că interesele de moment ale ”divinității” nu erau împlinite se poate remarca și aici, Domnul Dumnezeu acceptând că este nevoie de lovituri mai precise și mai ”dedicate” pentru a îndupleca pe faraonul ce le oprește și paiele evreilor pentru confecționarea cărămizilor. Dumnezeu sub forma copilului țipător îi spune lui Moise că este necesar să se aducă în scenă metode mult ”superioare”. Acesta obiectează îndrăznind să spună că nu este de acord, fapt ce provoacă un nou acces de furie din partea Creatorului care pronunță cuvintele ce descriu cam întregul său comportament față de umanitate încă de la apariția primilor oameni și anume ”crud și inuman”, fiind aprobat de Moise care îi spune că el nu poate privi cum toată lumea suferă îngrozitor, mai ales cei apropiați lui. Elohim devine de-a dreptul isteric și la obiecțiunea lui Moise că totul ar fi doar o ”răzbunare” arată din nou că tehnica sa principală de argumentare este dublul-standard și că empatia este o necunoscută totală în experiența Domnului Dumnezeu.

Moise se duce direct la Faraon, după ce își exprimă direct și clar dezacordul, riscându-și viața pentru a-i comunica și acestuia că sunt cu toții, inclusiv el, captivi într-o situație controlată de forțe cu mult peste puterile lor, lipsite de scrupule și orice sentiment, și dacă nu va accepta eliberarea evreilor, toți întâii născuți de parte bărbătească, ai oamenilor și animalelor vor muri. Evreii sunt instruiți de Moise să ungă ușile și tocurile cu sângele unui miel sacrificat pentru ca îngerul ”exterminator” al Domnului să știe care sunt casele unde copiii vor fi cruțați de ”mânia” divină.

La întrebarea Faraonului purtându-și fiul mort în brațe ”Acesta este Dumnezeul tău? Ucigaș de copii? Ce fel de fanatici venerează astfel de zei capabili de astfel de acțiuni”, Moise îi spune după felul deprins de la Elohim cum că niciun copil evreu nu a murit în acea noapte, declanșând un acces emoțional Faraonului care le cere să părăsească Egiptul, înțelegând că șirul crimelor odioase poate să fie abia la început.

Așa s-a născut Paștele, sărbătoarea care reprezintă piatra de temelie a lumii creștine, pe care aceasta a preluat-o cu tot cu măcelărirea ”ritualică” a mieilor și care a constituit și ulterior temeiul principal pe care Domnul Dumnezeu și-a întemeiat ulterior toate cererile sale față de poporul ales. Mult mai târziu această ”sărbătoare” care de fapt reprezintă pentru specia umană o comemorare a unui genocid a fost asociată și cu Iisus Hristos și ”ultimele” sale zile pe acest pământ, încercându-se continuu convertirea într-un simbol al eliberării și al triumfului dreptății și al vieții.

Faraonul se hotărăște ulterior să măcelărească la rândul său pe toți cei care vor ieși, drept pentru care mobilizează armata, care este însă prinsă în apele mării, trecându-se astfel la un nou capitol, și anume crearea decalogului și a rătăcirii de 40 de ani prin deșert. Deși desfășurarea ulterioară a evenimentelor ne arată că de fapt poporul ales nu a ieșit chiar atât de pe grabă, posedând foarte multe podoabe, obiecte și alte bunuri și plecarea a fost la rândul său contestată uneori chiar vehement de foarte mulți dintre cei ”scoși din robia Egiptului”, metodele de convingere pe care Moise le-a folosit și cu care ne-am familiarizat pe parcursul acestei pelicule și-au dovedit eficacitatea pe moment, prelungind ”meciul” lui Elohim cu poporul său ”îndărătnic” pentru următoarele secole.