De ce avem nevoie să învățăm?
Devenim conștienți că învățăm abia când ajungem la școală? Mulți dintre noi, din păcate, da!
Și nici măcar nu are o rezonanță plăcută acest moment, pentru unii. Se asociază în minte cu tot felul de restricții: trezirea la ore fixe, disconfortul dintr-o sală de clasă în care nu faci chiar ce ți-ar plăcea, autoritatea din vocea unui profesor mai puțin dispus să dăruiască înțelegere și blândețe, dar dornic să afle dacă ți-ai făcut tema sau dacă știi răspunsurile la ce ești întrebat și multe altele. Încet, încet, deși tu însuți observi că nu mai ești cel de anul trecut, cel din clasa I sau din prima clasă de gimnaziu ori de liceu, din primul an de facultate, începe să-ți încolțească ideea că există și un punct terminus, un moment când toate aceste constrângeri se vor sfârși – momentul absolvirii.
Timpurie sau amânată, absolvirea ar putea aduce cu sine bucuria de a fi terminat de învățat. Cât temei are oare această bucurie? Dacă ne amăgim cu gândul că ieșirea dintrun proces formal, cum este educația oferită de o instituție precum școala, coincide cu finalizarea învățării, ne înșelăm. Fără dubiu, omul învață și înainte de a ajunge într-o instituție – fie ea grădiniță, școală sau facultate –, și în afara unei astfel de instituții, dar și după ce și-a finalizat școlarizarea. De fapt, învățarea se petrece continuu, fie că ne raportăm la un anumit moment (perspectiva sincronică), fie că ne raportăm la diverse intervale de timp (perspectiva diacronică).
Citeşte articolul integral în cadrul ediţiei de februarie 2021 a Revistei PSYCHOLOGIES.
