Rușinea, acest laitmotiv al educației românești

Ajutor! Mor de rușine! Îmi vine să mă bag în pământ de rușine!

Aceste expresii, luate literalmente, arată cât de tare doare sentimentul ăsta, durere asemănată cu moartea. Nu cred că există om care să nu fi trăit măcar o dată-n viață acest sentiment ce aduce un amalgam de emoții în corpul, mintea și sufletul celui ce-l experimentează.

Copiii nu sunt scutiți de aceste trăiri, ba chiar am putea spune că sentimentul de rușine apare în perioada copilăriei. Psihologul Lawrence J. Cohen, PhD, autorul cărții Positive Parenting spune: „În jurul vârstei de 5-6 ani, lumea devine tot mai complexă pentru copii. Ei devin mai conștienți de ceea ce se întâmplă în jurul lor, de faptul că fiecare persoană e diferită și sesizează tachinările și privirile celorlalți”. Perioada 5-6 ani este perioada în care copiii merg în noi grupuri de joacă și învățare; prin urmare, „sunt concentrați pe integrare și pe felul în care arată în ochii colegilor lor”, explică același autor.

Dacă mă-ntrebați pe mine, note din acest sentiment apar înainte de vârsta de 1 an. Am văzut bebeluși care, atunci când un străin vorbește cu ei, se ascund după adultul familiar ce-i ține în brațe sau își trag o păturică peste față, cu scopul de a se ascunde. Căci, rușinea, asta transmite: nu ești valoros, ascunde-te, fă-ți o groapă și intră în ea pentru a nu mai fi văzut de nimeni.

Sala de clasă este mediul propice pentru trăirea sentimentului de rușine. Elevul care nu se simte pregătit, nu vrea să iasă la tablă, întrucât „vor râde colegii, dacă voi greși”. Dacă și-a schimbat coafura și parcă nu a ieșit așa cum își proiectase în minte, preferă să lipsească o zi-două de la școală, până se așază puțin noul look, deși nu are nicio problemă în a ieși așa la magazin. Dacă nu și-a făcut tema, alege să ascundă, mergând pe principiul „poate nu mă va verifica de data asta”, considerând că, descoperirea neîndeplinirii sarcinii îi va aduce un sentiment adânc de rușine, mai degrabă decât o notă mică.

În urma unei teme pe care am dat-o elevilor mei, o temă relativ banală, am descoperit câți elevi au nevoie de ajutor în depășirea sentimentului copleșitor de rușine. Tema a sunat așa: „Scrie-mi un email cu subiectul «Ajutor!» în care să respecți caracteristicile email-ului”. Atât! O temă simplă dată la Limba și literatura română. Unii mi-au cerut ajutorul în a găsi noi titluri de cărți atractive, alții au vrut să-i ajut să rezolve o problemă pe care nu au înțeles-o la matematică. Atenția mea, însă, s-a oprit asupra câtorva copii care mi-au solicitat ajutorul pentru a depăși teama de a ieși în fața clasei să rezolve un exercițiu, să citească o temă, să răspundă la niște întrebări etc., teamă venită din rușinea pe care ar putea să o simtă dacă vor greși: „Dacă voi greși, ceilalți colegi vor râde, mă voi rușina, îmi voi face o groapă, mă voi băga în ea și voi muri de viu.” O imagine înfricoșătoare, nu? Dar, așa se simte acest sentiment: înfricoșător!

Iată ce am descoperit în discuțiile individuale cu acești copii:

1. Tachinările subtile, pe care de multe ori profesorul nu le aude, sunt cele care dezvoltă multă teamă și rușine în elevi: „Sigur stăm 1000 de ani la exercițiul ăsta, dacă a ieșit X la tablă.”, „Sigur pierdem, dacă e numit Y să răspundă.” etc. Copilul își decodează mesajul astfel: nu sunt valoros, nu aduc o valoare clasei/ echipei mele, nu sunt bun de nimic.
2. Ceea ce se întâmplă în pauză, după oră, are o pondere mare în adâncirea sentimentului, căci copilul poate fi exclus de grup, doar pentru că a greșit cu ceva la un concurs de echipă sau a avut îndrăzneala să-l întrebe pe profesorul care uitase (sau nu) să le dea tema pentru acasă. Dacă ai făcut asta, ești un „paria”.
3. Când ies în fața clasei, copiii aud, poate exagerat, toate sunetele colegilor: respirație accentuată, oftat, cuvinte precum: „nu e bine, ai greșit”, ceea ce aduce imediat în corp, obraji îmbujorați, puls accelerat, blocaj. Dacă se mai și uită la colegi și văd grimasele lor, fețele neîncrezătoare în răspunsul dat, blocajul va apărea automat.
4. Elevilor nu le e rușine de profesori, cât le e rușine de colegii lor. Cred că pe „vremea noastră” era invers, nu?
5. Uneori, nu se întâmplă nimic din cele de mai sus, dar percepția copilului este că ceilalți gândesc despre el exact ce gândește el în acel moment, chiar dacă nu se concretizează în nimic acest gând.

Cum să oferim AJUTORUL?

• Puterea exemplului – copiii au nevoie să audă că și noi, adulții, ne simțim uneori jenați și că am lucrat cu noi pentru a depăși această barieră. Putem oferi și mici idei despre strategii ce au funcționat în cazul nostru.
• Discuțiile 1-1 atât ca profesor, cât și ca părinte, sunt cele mai benefice acțiuni în „a trata” rușinea. În aceste discuții, copilul se vulnerabilizează, își verbalizează grijile și gândurile copleșitoare, află că nu e nimic anormal în ceea ce simte.
• Proiecte ce au ca scop încurajarea reciprocă, unitatea grupului, susținerea; folosirea intenționată a anumitor cuvinte ce cresc stima de sine: „Te descurci suficient de bine!”, „Ai făcut o treabă grozavă și azi!”, „Apreciez la tine că…” etc. Clasicul „Bravo!” încă are un impact extraordinar, dacă e urmat de un feedback descriptiv și dacă e utilizat cu măsură. Voi spune: „Bravo, ai reușit să-ți închei șireturile!” doar copilului care avea o dificultate în a face asta și acum a reușit.
• Vigilența adultului este importantă. Deși le spun uneori elevilor mei că dacă voiam să fac pe polițistul, mergeam la școala de polițiști, realizez repede că un profesor bun are note clare de detectiv, în formarea sa. Investigăm, suntem cu ochii-n patru, intervenim, interogăm, facem rapoarte, luăm decizii grele, suntem vigilenți. Când apare o situație în care e posibil ca un elev de-al nostru să se simtă rușinat, intervenim și tăiem răul din rădăcină, căci lăsat liber, va crește si va îngropa recolta bună. Intervenția AICI și ACUM are o mare pondere de reușită. Nu voi trece cu vederea niciun cuvânt sarcastic auzit în sala de clasă, nicio privire provocatoare, nicio glumă la care nu râde și copilul despre care e vorba, nicio tachinare subtilă auzită pe când elevul este la tablă. Voi face asta pentru fiecare elev al meu.
• Schimbarea perspectivei este un obiectiv clar ce trebuie urmărit și îndeplinit când vine vorba de ținerea sub control a sentimentului de rușine. Realitatea este că nu vom scăpa niciodată de el, va fi acolo, în stare latentă sau activă, depinde de cum îl gestionăm. Când copilul experimentează un astfel de sentiment, apărut în urma unui eveniment, are impresia că toată lumea se gândește la ceea ce s-a întâmplat, la fel de mult precum se gândește el, adică în mod catastrofal. Adevărul e, că oamenii uită destul de repede un eveniment ce nu i-a avut pe ei în centru.
• Când nimic nu pare a funcționa, iar dacă rușinea pe care o simte copilul este însoțită de multă vină și degradare emoțională, e timpul să apelăm la un specialist. Terapia este o resursă extraordinară de conștientizare a trăirilor și de învățare a strategiilor prin care poate ieși din casă, indiferent de evenimentul trăit, căci altfel, expresia „Mor de rușine!” poate deveni o tristă realitate.