Gândirea în extreme

În vâltoarea vieții de care încercăm cu toții să ne bucurăm cât mai mult, să recunoaștem, sunt diverse lucruri care ne pun piedici, în acest sens este felul în care gândim. Gândirea este modul prin care evaluăm lucrurile, cel puțin experiențele noi. Gândirea are rol de protecție și eventual ne aduce și diverse beneficii, asta dacă o folosim eficient. De regulă însă este folosită superficial, în grabă, pentru că altfel necesită efort și cât mai multe informații, însă pentru că energia noastră este finită, preferăm mai puțin.

Un mod preponderent ineficient de a gândi este cel dual, binar, unde alegem una din cele două extreme – ori „albă” ori „neagră”, exemple ca preferința exclusivă pentru optimism sau pesimism, să vedem binele chiar și acolo unde nu este, sau când „tragem linie” pe baza unei singure experiențe mici, la fel și când când folosim un comportament (sinceritatea în exces, oricând și cu oricine) în mod greșit și gândim că acel comportament (sinceritatea) este problema (sinceritatea este deci dăunătoare).

Gândirea „alb” sau „negru” este radicală și rigidă, prin definiție o simplificare majoră, sau chiar o extra simplificare, un mod extrem de a gândi pentru că am redus modul de a vedea doar la două tipuri. Dar de ce am face asta, de ce să reducem și să simplificăm extrem? Este doar un răspuns – economia. Cu alte cuvinte, din lipsa de resurse, de exemplu că nu avem timp, ori răbdare, ori resurse mentale, ori de energie, etc. Așa se explică preferința pentru efort puțin cu câștig suficient. Ca motivație secundară mai sunt și necesitățile de siguranță, de certitudini, de o întărire (din păcate, imaginară) a imaginii de sine (că știm, și nu ne înșelăm), de un sentiment de control, de eliminare a anxietăţii, deci de liniște sufletească, și implicit de somn noaptea.

Câteva exemple ale „utilității” gândirii alb sau negru sunt în acest sens: cum ar fi ca femeie să ai în viață doar două opțiuni de bărbați, să spunem… prea slab și prea gras, ce ai alege? Sau dacă vrei să-ți cumperi un frigider, și te duci în magazin unde descoperi doar două modele dar niciunul nu-ți oferă mult din ceea ce ai nevoie însă te forțezi să alegi unul, sau vrei să te angajezi și vezi că în toată lumea sunt doar două tipuri de joburi. Partea bună este că situaţiile de mai sus apar rar în viață, dar dacă ar apărea des, ce am face?

Exemple uzuale de gândire extremă:

• „Ori fac ceva fără nicio greșeală, ori nu mai fac deloc.”
• „Sunt incapabil dacă nu mă descurc bine acum.”
• „Dacă nu sunt o parteneră perfectă, înseamnă că nu sunt bun de nimic.”
• „Totul sau nimic”, „Ori ca mine, ori deloc” , „Întotdeauna sau niciodată” sunt câteva afirmații care fac parte din vocabularul celor care aplică acest filtru de gândire și văd lucrurile la extreme.

O cunoștință de-a mea și-a cumpărat o geacă dintr-un magazin. Geaca era la ofertă, cam jumătate din prețul inițial. A ajuns la casă să o plătească iar casiera cumva s-a încurcat și i-a făcut accidental o reducere suplimentară, deci a plătit cam un sfert din prețul inițial. După un timp nu foarte mare în care tipul a purtat geacă, aceasta a început să dea semne mici de deterioare, la care amicul mi-a spus că niciodată nu o să mai cumpere ceva din acel magazin. Deci iată gândire extremă absolutizată.

Și bineînțeles că a apărut și neajunsul – abuzul. Cei mai mulți dintre noi abuzăm în diverse măsuri de multe lucruri, așa că nici gândirea nu face excepție. Parte din problema este și exclusivitatea – să ne setăm doar pe modul acesta de gândire, fără a alterna suficient cu modul de gândire sensibil la situații, mai dinamic, flexibil, fluid, mai ales contextual.

Așadar nu gândirea „alb” sau „negru” în sine este problema, ci excesul ei, adică folosirea în exclusivitate, și implicit în detrimentrul eficienței. Preferința și uzul frecvent al acestui tip de gândire elimină complet o cale de mijloc, și nu doar atât, dar și neglijarea vieții nuanțate în care trăim, care ne bombardează mai mereu cu situații diferite și care cer abordări specifice. De-a lungul vieții trecem printr-o multitudine de situații diferite care cer răspunsuri diferite, dar și situații cu etape succesive diferite care ne solicită schimbări de perspectivă și gândire, deci un grad de fluență și dinamică în gândire.

În ciuda aparenței, gândirea dihotomică are la bază intenții bune, are locul și valoarea ei, însă doar în anumite situații, mai exact situații de criză, în situaţiile unde lucrurile se petrec extrem de rapid și cu posibile urmări dramatice. Bineînțeles, preferabil este să se producă pe baza unor informații pertinente și a unei experiențe. Scopul ei este să ajute la a adopta o atitudine rapidă, să diferențiem, să eliminăm balastul – deci la igienă mentală, să clarificăm, și în final să înțelegem pentru a putea alege, însă precum am spus – toate astea cu precădere în anumite situații, mai exact situații de criză, atunci când timpul nu ne ajută.

Nevoia de contra-balansare în gândire este deci necesară, și să fie măcar și de dragul varietății, că doar se spune cu bun simţ că varietatea este aroma vieții. Așa că de ce să renunțăm la a ne exersa gândirea în întregimea ei, la  exercițiile de… revigorare pe care ni le oferă? Merităm și ne prinde bine să o folosim cu cât mai multe beneficii.