Jurnal de biblioterapie: Femeia de la capătul lumii

Sunt multe feluri de a te așeza față-n față – sau spate-n spate, dacă ai nevoie de sprijin – cu o poveste. Atât pentru cea care o spune, cât și pentru cea care ascultă. Cei care spun poveștile o pot face ca să se descarce, ca să lase moștenire experiența sau ca să facă ordine în lume. Cei care ascultă pot fi seduși de poveste pentru că face atingere cu experiența lor, pentru că au nevoie să evadeze sau să învețe. O cantadora este însă o culegătoare de povești autentice, brute, născute pe teritorii de graniță, care le duce mai departe ca să vindece. 

Iată un adevăr brut din experiența atelierelor de biblioterapie: toate căutătoarele de liste de lecturi personalizate au fost femei. Cum la atelierele de grup lucrurile au stat altfel, păstrându-se o proporție oarecum egală, nu m-aș grăbi să interpretez. Dar, pentru că mi-am construit strategiile de lectură mai ales pe profil feminin, am constatat că exista un numitor comun. Se regăsea în peste jumătate dintre liste – și asta nu pentru că nu mai aveam inspirație, ci pentru că de fiecare dată mi se părea piatră de temelie. E vorba despre o carte pe care cu greu m-am convins să pun mâna, din cauza unor prejudecăți (doar cine nu trăiește nu le are): titlul mi se părea clișeistic, iar ambalajul, de bestseller forjat în fabricile de publishing de masă, care mai mult reciclează decât explorează onest. Nu m-am înșelat niciodată mai tare.

Clarissa Pinkola Estés abordează poveștile ca o cantadora, o ,,păstrătoare” sau o vindecătoare din generație în generație, care are rolul de a transmite mai departe, ca pe un cod, experiențe profunde și dificile. Are însă și studii de psihologie analitică și arhetipală, iar acest lucru îi vertebrează întregul demers. Și mai are ceva. O energie și o bucurie vitală de a scrie, de a împărtăși, de a decodifica lumea, un stil foarte personal și curajos de a pune în cuvinte ceea ce explorează, chiar în momentul în care o face – pentru că nu pleacă la drum cu concluziile deja trase. Iată cum sună vocea ei: ,,Descind din străvechi stirpe de povestitoare: mesemondók, bătrânele unguroaice care deapănă povești șezând pe scaune de lemn, cu genunchii depărtați și fustele atingând pământul… și cuentistas, bătrânele latino-americane, cu șolduri late și bustul generos (…). Și unele, și celelalte, povestesc cu glasul limpede al femeilor care știu ce înseamnă sângele, copiii, pâinea și oasele. Pentru noi, povestea e un medicament care pune pe picioare și pe drumul cel bun individul și comunitatea.”

Citește articolul integral în ediția de iunie a revistei Psychologies sau abonează-te și primește lunar cadourile pregătite.