Limitele sănătoase în relaţie cu ceilalţi

Deseori ne simţim copleşiţi de oameni, de vorbele şi acţiunile lor, însă dacă privim puţin limitele pe care le punem în interacţiunea cu ei, ce putem observa? Sunt cam şubrede? Haideţi să fim puţin atenţi la reacţiile noastre emoţionale şi corporale, la nivelul de stres resimţit pe care ni-l provoacă oamenii care vin precum o avalanşă spre noi cu diferite cereri şi oferte ce ne depăşesc capacitatea de a le accepta şi integra.

Limitele pe care le impunem în relaţia cu ceilalţi pot părea brutale chiar şi pentru noi, pare că suntem prea duri când luăm atitudine în faţa cuiva şi spunem „nu”, că ne închidem într-o cochilie în momentul în care cerem ca spaţiul fizic şi mintal să ne fie respectat, însă de câte ori ne şi gândim că este dreptul nostru să ne fie bine?

Invadarea spaţiului de după linia ce anunţă un dezechilibru psihic poate fi valabilă atât în plan fizic, unde putem vorbi despre intruzivitate în camera personală (modul în care unii membri ai familiei au acces nelimitat într-un spaţiu personal), cât şi în plan psihic (modul în care ni se cer sau ni se oferă informaţii personale pe care nu suntem dispuşi să le oferim oricui şi oricând, sau să le primim).

Modul în care primele persoane cu care interacţionăm (îngrijitorii primari) răspund limitelor este un indicator al ce am fost învăţaţi despre ele, este o oglindă în care vom privi şi peste mai mulţi ani cu acei ochi.

Lipsa sau neglijarea unui element atât de important în relaţiile nesănătoase cu alte persoane poate reprezenta chiar o formă de auto-sabotare. Lipsa limitelor sănătoase în relaţie cu ceilalţi poate crea conflicte interne, chiar dacă intenţia noastră iniţială poate să fi fost de a evita conflictele din exterior.

Totodată, comportamentul persoanei intruzive, sau chiar agresive emoţional, este încurajat prin ignorarea comportamentului său prin evitarea unei confruntări a situaţiei în cadrul căreia să îi expunem persoanei limitele noastre, care sunt o condiţie pentru bunăstarea proprie în cadrul relaţionării cu aceasta.

Ne încălcăm limitele când permitem oamenilor să aducă un „prea mult”, „prea aproape”, sau un „prea des”, mai ales dacă simţim că acel lucru, cuvânt, acţiune ne face rău. Când cineva vine spre noi cu ceva nociv pentru sănătatea noastră mintală, ne încalcă limitele, însă când noi permitem apropierea toxică, îl ajutăm să ne încalce limitele, ceea ce ne frustrează şi ne răneşte. În acest caz, alegem să ne frustrăm, pentru a proteja agresorii (uneori neintenţionaţi) de frustrare, pentru că ştim deja că noi am mai suportat aceste emoţii şi ne gândim, poate, că ei nu au aceeaşi capacitate de a tolera frustrarea.

Limitele sănătoase ar trebui create să vină în sprijinul nostru şi să ne asigure o linişte interioară în momentul în care o persoană ne tulbură, fiindcă trebuie să ne onorăm nevoile pentru spaţiu personal, este vital să le expunem şi să le menţinem în faţa interacţiunilor mai puţin sănătoase.

Urmările setării limitelor în relaţionări pot fi, de exemplu, impresia de respingere pe care o poate resimţi cealaltă persoană, de refuz, sau chiar trădare şi abandon. Putem resimţi chiar vină şi ruşine pentru faptul că am cerut ceea ce ni se cuvine, aşa că de cele mai multe ori pare mai simplu să renunţăm să „le mai ţinem piept”, permiţând repetarea comportamentului ce ne încalcă intimitatea.

Asumarea consecinţelor punerii limitelor poate deveni un inconvenient, însă crearea limitelor se poate face treptat, în doze mai mici, pentru a vă obişnui pe voi şi pe oamenii de lângă voi cu „noile reguli”. Rezistenţa la schimbare este des întâlnită, atât la noi, cât şi la persoanele care întâlnesc limitele pentru prima oară din partea noastră. Nu putem schimba reacţiile oamenilor, însă nu putem permite oamenilor să ne încalce limitele şi să aşteptăm alt comportament în viitor din partea lor. Tot ce putem controla este respiraţia noastră şi răspunsul nostru, aşadar, putem practica să respirăm prin disconfort. Vom întâlni şi persoane care vor recunoaşte limitele sănătoase şi le vor încuraja, pentru că nu este nimic ce poate răni.

Comunicarea limitelor poate crea confuzie la început de drum, nu este uşoară sau confortabilă însă avem oportunitatea de a reajusta limitele insuficient de puternice şi de a le întări prin repetarea lor.

Datoria noastră faţă de noi înşine este măcar să încercăm să avem grijă de noi, să ne valorificăm mai mult prin asumarea dreptului la un spaţiu personal atât de larg pe cât simţim că avem nevoie să fie, să încercăm să ne lămurim că nu este nici o ruşine şi nici o vină de simţit atunci când nu mai îndeplinim aşteptările celorlalţi şi afirmăm doar ce putem face şi ce putem primi în spaţiul nostru. Ne putem reconecta cu noi, chiar şi în momentele în care se pune presiune să slăbim limitele păcii noastre interioare, ne putem proteja opiniile deopotrivă cu blândeţe şi încredere, suntem capabili să respirăm adânc şi să comunicăm asertiv, fiindcă ne asumăm doar ce ne stă în putere să facem.

Cea mai importantă formă de autoîngrijire este de a rămâne pe poziţii şi de a ne prezenta frumos limitele când simţim că este nevoie, nu sunt necesare explicaţii suplimentare. Noi învăţăm lumea cum să ne trateze şi ce nu acceptăm din partea lor.

Propun un exerciţiu, fiindcă putem învăţa de la noi înşişi: să ne întrebăm ce am tolerat în trecut altor persoane, pentru care nu mai putem oferi spaţiu astăzi în viaţa noastră?

Să nu uitaţi să vă felicitaţi pentru ce aţi reuşit să faceţi şi pentru ceea ce urmează!