Perfecționismul definit de psihologie

Perfecţionismul – o formă de autoagresiune, aduce în prim plan o formă de manifestare acceptată din punct de vedere social, fiind considerată o calitate a omului modern, dornic de progres, această trăsătură de personalitate este omniprezentă în cerinţele angajatorilor, al criticilor şi, în general, al societăţii democratice competitive, fiind ridicată la rang de virtute. Purtător de lauri ai intelectului şi invocat în orice împrejurare competitivă, perfecţionismul ascunde sub strălucirea succesului un revers amar al medaliei. „Mai mult”, „mai bine”, „mai repede” devin călăii stimei de sine, ai stării de bine şi, în final, ai dorinței de a trăi.

În esenţă, toţi perfecţioniştii se raportează la extreme, lăsându-se astfel pradă unui stil de viaţă obositor, lipsit de satisfacții, încărcat de anxietatea provocată de anticiparea lucrului făcut „nu suficient de bine” şi depresia care urmează momentului în care acea temere se confirmă. Stabilirea unei conexiuni certe între autoagresiune şi perfectionism, ca formă de manifestare a autoagresiunii, poate conduce la conştientizarea acestui comportament autosabotor şi la minimalizarea lui prin abordarea unor terapii eficiente. De asemenea, s-ar putea stabili când şi în ce limite anumite caracteristici ale perfecţionismului pot fi utilizate în avantajul persoanei şi a celor din jurul său.

Definiţii specific psihologice sunt oferite de Dicţionarul de Psihologie al lui Roland Doron[1] şi de cel realizat de Paul Povescu-Neveanu[2]. Doron defineşte agresivitatea ca fiind o „dispoziţie permanentă în a se angaja în conduite de agresiune, reale sau fantasmatice”.

Paul Popescu-Neveanu pune accentul pe comportamentul agresiv, care este caracterizat drept „distructiv şi violent, orientat spre persoane, obiecte sau sine. Implică negare activă şi produce daune sau transformări.” Cu toate că există şi forme de agresivitate nonviolente, şi acestea presupun, la rândul lor, „atac, ofensivă, ostilitate, punere în primejdie şi chiar distrugere.”

Aşa cum menţiona Paul Popescu-Neveanu, agresivitatea poate lua mai multe forme de manifestare. Conform lui Robert J. Campbell, comportamentul agresiv poate apărea fie pentru  urmărirea unui scop – agresiune instrumentală, fie ca răspuns la stimuli negativi percepuţi drept provocări deliberate – agresiune ostilă.

La om, agresiunea poate îmbrăca forme mai complexe, înglobând formele prezente la animale, fără însă a se rezuma la acestea. Formele de agresiune specific umane sunt declanşate de o serie de factori, de la genetică, la învăţarea sociala, la flexibilitate, la cultură.

Mediul social şi cultural în care se dezvoltă un individ are un impact major asupra modului acestuia de a înţelege şi folosi agresivitatea. El va învăţa din societate (familie, cercul de prieteni, şcoală, întâlniri sociale, mass-media) când, cât şi cum să îşi manifeste latura agresivă.

De asemenea, persoanele care au suferit o traumă şi la care se instalează stresul post-traumatic expun cu mai multă usurinţă alte persoane la agresiuni, atât din partea lor cât şi din exterior (mass-media, jocuri video, etc.)

Propusă de Leonard Berkowitz, teoria susţine că experienţele şi sentimentele negative reprezintă cauza principală a agresivităţii. Agresivitatea la care se referă Berkowitz, în esenţă cea generată de furie, are la bază o suită de cauze: durere, frustrare, zgomote puternice, mirosuri neplăcute, aglomeraţie, tristeţe şi depresie.

În era contemporană, Occidentul a dezvoltat şi alte comportamente agresive care şi-au afundat rădăcinile adânc şi într-un ritm năucitor. O dovadă a adaptării-fulger este intrarea în limbajul comun a unor expresii precum „workaholic”, „multitasking”, termeni folosiţi în domeniul profesional. Workaholic = persoană obsedată/ dependentă de muncă; multitasking = desfăşurarea mai multor activităţi profesionale în acelaşi timp. Aceste concepte au fost dezvoltate pe o piaţă de muncă democratică, unde competiţia este, literalmente, „sufletul comerțului” şi unde, pentru a exista, trebuie să fii bun, iar pentru a fi în fruntea competiției, trebuie să fii „cel mai bun”. De aici, individul, simpla rotiţă din complexul mecanism corporatist, se vede nevoit să îşi perfecţioneze continuu aptitudinile şi deseori, în dorinţa de a fi „o rotiţă de neînlocuit” în mecanismul socio-profesional, îşi neglijează nevoi personale. Săritul peste mese pe motiv că „nu am timp” este un act de autoagresiune. Iată alte exemple:

• statul peste program
• îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi acasă
• înlocuirea programului de weekend cu familia cu weekend-urile petrecute la cursuri de perfecţionare

Deşi aceste acte nu pot fi catalogate drept cauzatoare de moarte, în comparaţie cu înfometarea, ele pot fi totuşi duse la extrem, cauzând grave probleme de sănătate şi chiar decesul.

Autoagresiunea apare la aceştia, din dorinţa de a împinge experienţa lor în extreme. Iar o analiză mai profundă asupra conexiunilor dintre autoagresiune şi extremism, ne va revela o altă piesă în acelaşi tandem – perfecţionismul. Dorinţa de a merge în extremă pornește din perfecţionism şi naşte autoagresiune. Cu alte cuvinte, oamenii perfecţionişti, din dorinţa de a face lucrurile cât mai bine, şi din ce în ce mai bine, vor ajunge să exagereze şi să se autoagreseze.

Femeile cu cazuri de anorexie sau persoane care, din dorința de a se conforma anumitor reguli recurg la extreme, ori alimentare, ori găsesc refugiul în muncă, au mărturisit că sunt perfecţioniste şi că idealul lor este puritatea perfectă.

Perfecţionismul a fost definit de numeroși experţi în diferite domenii – psihologie, medicină, beletristică, etc.). Şi în toate definiţiile şi caracterizările acestei trăsături de personalitate vom întâlni câteva puncte comune. Karen Horney menţionează tipul de personalitate Perfecționist-agresiv (PA)[1], explicând că există tipuri agresive care funcționează conform tipicului „puterea din spatele tronului (the power behind the throne)”. Aceste persoane se folosesc de calităţile lor intelectuale şi de abilităţile strategice pentru a-şi atinge scopurile. Ele nu preferă manifestarea deschisă a agresivităţii. Există o similaritate semnificativă între personalitatea perfectionist-agresivă descrisă de Horney şi clasicul tip melancolic. Principalele caracteristici ale acestui tip de personalitate sunt:

• Agresivitate pasivă
• Perfecţionism
• Vigilenţă
• Dorinţă şi abilitate de manipulare
• Aroganţă
• Răzbunare calculată
• Zâmbet sarcastic
• Furie

În cazuri extreme, persoanele perfecționist-agresive se pot manifesta ca rebeli suspicioși sau paranoici.

Perfecționismul e specific oamenilor ambițioși. La prima vedere pare a fi o calitate. Profesional vorbind, e util. Dar în viața personală tendința e clară. Va epuiza, mai devreme sau mai târziu, organismul.

Metaforic, perfecționistul e ca un șofer care conduce prea repede, prea dur, și prea agresiv. Are în vedere scopurile, target-urile, termenele impuse de alții, și prea puțin grija față de mașina sa. Cu alte cuvinte, tendința de a sacrifica mașina, de a risca, de a face excese, este omniprezentă.

Perfecționismul e un exces

Doar că este excesul cel mai apreciat de anturaj! Dacă excesul de alcool, tutun sau substanțe va fi dezaprobat de societate, perfecționismul va fi apreciat. În special de către cei care pot să profite de el. Cum ar fi rudele, amicii, colegii de muncă sau angajatorii.

Pentru ei, perfecționismul ALTORA e o sursă de PROFIT. Unii profită financiar, alții emoțional sau material. Perfecționismul te face vulnerabil la suprasolicitările celor din jur. Inclusiv a vampirilor energetici.

Perfecționismul are la bază o stimă de sine redusă care cere un mecanism de compensare. Adică un mod de viață menit să repare, măcar în aparență, ceea ce noi percepem ca fiind necorespunzător la propria persoană.

Dacă în copilărie părinții nu m-au apreciat, pot dezvolta o dorință puternică de a le demonstra CU ORICE PREȚ că sunt mai capabil decât cred ei. Iar această dorință de a demonstra mă poate împinge să depășesc limitele. Să ajung cu ușurință la excese.

Unde duce perfecționismul?

Mai devreme sau mai târziu, tiparul perfecționist va duce la epuizare. La consumarea resurselor de energie ale organismului. Obișnuit fiind să dea totul, la maxim, perfecționistul uită adesea să se oprească.

Rareori perfecționistul are timp pentru auto-observare! Sunt vizibile doar EFECTELE în timp! Iar principalul efect este depresia, denumită și boala secolului XXI.

Depresia e șarpele ascuns în iarbă

Deși are unele simptome discrete, avem tendința de a lua măsuri complet nepotrivite. De a ne ascunde de simptome și de a ne adânci și mai mult în EXCESE.

Astfel, comportamentul perfecționist se auto-alimentează. Cu cât consumul de energie mentală este mai ridicat, cu atât SCADE mai mult competența noastră de a simți semnalele de alarmă ale depresiei!

Perfecționismul poate fi ameliorat!

Fiind o trăsătură puternic ancorată în personalitatea perfecționistului, schimbarea sa bruscă este imposibilă. Însă odată conștientizată problema, se poate lucra la ameliorarea ei treptată.

Iar prin planificarea timpului, a agendei zilnice, se evită risipa de timp și se crește eficiența muncii. Astfel că senzația de grabă, de presiune a timpului, poate fi înlocuită cu organizarea eficientă.

Procesul de ameliorare a comportamentului perfecționist este lung, treptat și meticulos. Îl putem parcurge împreună și poți deveni altă persoană. Mai calmă, mai relaxată, mai eficientă în organizarea timpului și în muncă.

Poți deveni o floare care doar înflorește și nu una care se auto-sabotează.

„Dacă florile şi-ar dărui oameni la fel cum oamenii îşi oferă flori, de unde ar fi tăiaţi oamenii?” Nichita Stănescu