Puzzle Therapy
Până anul acesta, ocazional câte un puzzle ateriza la noi în familie, ca dar pentru copii. Niciodată suficient de stimulant pentru a fi finalizat de ei, sfârșea fie prin „executare maternă”, fie ateriza la gunoi.
Într-o casă plină de băieți (doi adolescenți și un soț hiperactiv), rarisim au toți trei, simultan, o activitate silențioasă. Să mă delectez citind sau să mă uit în liniște la înregistrarea unui spectacol este misiune imposibilă. Pentru liniștea mea mentală, în recenta perioadă de izolare din timpul stării de urgență, a trebuit să găsesc ceva cu care să-mi toc extra-timpul. Mi-a luat o jumătate de zi să aleg – „va fi Puzzle!“ – și altă jumătate să citesc despre el. Istorii, povești, păreri, recorduri, producători, tehnici de lucru și de lipire, tutoriale, Do’s & Don’t, înrămare și discuții cu pasionați…
Înarmată cu informația potrivită, am schițat planul: „Încep cu două puzzle-uri mici să nu mă demotivez și continui cu două mai mari, cu experiența și spiritul de observație ascuțit și calibrat… Aleg imagini care să se potrivească unele cu altele (un început de galerie), clasice și decente (le plasez la mama dacă mă plictisesc de ele). Iau de 500 și 1000 de piese; în caz că îmi piere entuziasmul să le găsesc rapid stăpâni”.
Citește articolul integral în Ediția Specială Psychologies, IUNIE 2020: Ce spui în loc de stres?.
