Refularea – concept de baza in psihanaliza

Refularea in psihanaliza este un concept cheie. Dar ce inseamna el? Toata lumea il foloseste, mai mult ori mai putin corect.

Cateva explicatii:

Refularea este cel mai vechi (Freud il mentioneaza inca din 1895), cel mai important si cel mai cunoscut in psihanaliza, intrucat este si cel mai des utilizat concept. Si o data cu el s-a nascut si conceptul de inconstient. Poate fi definit ca un proces psihic ce are misiunea de a pastra in afara constiintei reprezentarile inacceptabile, dat fiind ca sunt interzise de catre Supraeu.

Refularea reprezentarilor pulsionale, in acelasi timp dorite si de nedorite, are loc printr-un joc de dezinvestire a libidoului si de reinvestire (sau „contra-investire”) a energiei in alte reprezentari autorizate. Esecul sau imperfectiunea respectivului mecanism se manifesta prin simptome precum: conversii somatice, lapsusuri, acte ratate, angoase fobice…

Refularea este mecanismul de baza al nevrozei isterice, insa si in viata de toate zilele este folosit intr-o mica masura de catre orice „nevrozat normal”, adica de majoritatea indivizilor. Refularea apare si la nevrozatii obsedati, insa la acestia actioneaz a mai mult asupra afectului decat asupra reprezentarii, folosind mecanisme complementare, cum ar fi izolarea, formatia reactionala, deplasarea, represia si condamnarea.

Izolarea consta in separarea reprezentarii stanjenitoare de legaturile libidinale si afective. Asadar, reprezentarea poate subzista intr-un afect indepartat sau deviat, precum in cazul umorului, cinismului si zeflemelii, dar si al represiei, condamnarii sau intelectualizarii. Formatia reactionala decurge din inversarea dintre afecte si reprezentari: de exemplu, atractia pentru analitate si „mizerii” este transformata intr-o dorinta aproape compulsiva de curatenie; atractia pentru dezordine se schimba intr-o preocupare exemplara pentru ordine; agresivitatea este inlocuita prin comportamente excesiv de afabile sau politicoase etc.

Deplasarea este o reorientare a afectelor si dorintelor spre alte obiecte substituibile. In sfarsit, in domeniul mai arhaic (care serveste mai clar pentru aparare decat pentru adaptare), au fost descrise trei mecanisme:

– Proiectia, care transforma pericolul interior in pericol exterior. In caz extrem, se extinde la trairile de persecutie paranoica. Universul devine populat cu dusmani rauvoitori si periculosi, iar subiectul isi traieste relatiile ca o modalitate de persecutie;

– Clivajul, prin care obiectele de investire sunt impartite in „bune” si „rele”, printr-un mecanism de proiectie a Eului, care, de asemenea, este scindat in doua atitudini simultane si contradictorii. Clivajul respectiv permite ca realitatea sa fie perceputa si sa se actioneze ca si cum ar fi una diferita, ba chiar ca si cum nu ar exista.

– Se asociaza cu negarea, care face parte din categoria mecanismelor delirante.

Dupa aceasta scurta si schematica prezentare a catorva dintre mecanismele de aparare descrise de psihanalisti, trebuie remarcate doua aspecte:

Primul este ca, si repetam acest lucru, mecanismele respective nu implica neaparat patologicul. Servesc la adaptare si sunt in mod normal folosite in viata cotidiana, care fara ele ar fi imposibila sau prea angoasanta. Patologicul apare atunci cand, din cauza rigiditatii si a predominantei lor, constituie o piedica pentru gandire si actiune: in loc sa simplifice modalitatile de adaptare cotidiene, le complica si la randul lor produc suferinta subiectului.

In al doilea rand, trebuie mentionat ca nu se refera decat la stapanirea afectelor nedorite si sunt folosite mai ales pentru a evita angoasa. Protejeaza Eul impotriva reprezentarilor anxiogene, care sunt neplacute din punctul de vedere al narcisismului. In viata cotidiana insa, problema se pune pentru toate afectele, pozitive sau negative, dorite sau nedorite. Societatea cere ca toate afectele sa fie bine temperate, si nu numai afectele „nevrotice”. Rezultatele studiului european deja mentionat aduc completari interesante in aceasta privinta.