Singură pe drumul evoluției?
Momentul în care mi-am început călătoria de dezvoltare personală s-a întâmplat firesc, fără să îmi propun neapărat acest obiectiv și chiar fără să îmi dau seama că asta fac. Pur și simplu am simțit că dincolo de ceea ce știu și de ceea ce fac zilnic, mai e ceva. Mai mult, mai bun și mai frumos.Dar drumul nu a fost presărat cu petale de trandafir, ci mai degrabă cu pietre și scoici înțepătoare, ca o plajă pustie și necotată cu “blue flag” : )
“Drumul evoluției e destul de liber”, îmi spunea recent cineva, într-un moment de inspirație la o cafea. “Stângă, dreapta, unde te uiți, nu prea se vede nimeni”. Și cam așa am resimțit și eu în toți acești ani de lucru intens cu mine însămi…
În momentul în care intri în acest proces, ți se schimbă reperele, poate se schimbă chiar valorile, se schimbă subiectele de discuție pe care le agreezi, se schimbă felul în care percepi lumea, precum și tot ceea ce te înconjoară și tot ceea ce se întâmplă. Te schimbi tu. Se schimbă oamenii din jurul tău.
Însă drumul evoluției nu e doar unul liber, ci și unul provocator…
Iar dintre toți anii de lucru cu mine, anul 2020 a fost, de departe, un an extrem de intens. A fost anul în care am devenit mamă, anul în care a izbucnit pandemia, anul în care mi-am reconsiderat (și, mai degrabă, mi-am “parcat”) obiectivele profesionale, copleșită fiind de noile responsabilități de mamă.
Dar, mai ales, anul 2020 a fost anul în care m-am simțit SINGURA. Anul în care am simțit că până atunci nu am avut, cu adevărat, prieteni în jurul meu, ci mai degrabă amici, colegi, cunoștințe, contacte profesionale. A fost anul în care depresia a început ușor, ușor, să se cuibărească în interiorul meu. Însă multă vreme nu mi-am dat voie nici să o vad, nici să o accept, nici să o recunosc. De ce? Pentru că mă ocup intens de evoluția mea și pentru că, în calitate de reprezentat și promotor al procesului de dezvoltare personală nu mi-am dat voie să accept că mă pot simți și eu așa. Nu mi-am dat voie să nu fiu perfectă. Nu mi-am dat voie să accept că tehnicile si instrumentele te ajută și nu te lasă să cazi fără să te mai ridici, dar că rămâi totuși OM, chiar și în fața lor.
Luna noiembrie a acestui an mi-a adus însă puternice conștientizări. Fiind luna mea de naștere, a venit “la pachet” cu multe momente de introspecție și revelație. Aproape de împlinirea celor 39 de ani, am înțeles că sunt foarte aproape de un burnout personal. Mi-am dat voie, în sfârșit, să accept că nici măcar eu nu sunt un monument al perfecțiunii, așa cum le spuneam frecvent cursantelor și urmăritoarelor mele. Mi-am dat voie să accept că nu trebuie sa fiu nici mama perfectă, nici soția perfectă, nici profesionistul perfect. Am acceptat, în sfârșit, că sunt doar un om, un suflet cu propriile dorințe, obiective, nevoi. Si mi-am luat un timp cu mine și pentru mine. M-am reconectat cu valorile mele de bază și cu ceea ce sufletul meu își dorește cu adevărat.
Singură pe drumul evoluției? Categoric, DA.
De foarte multe ori m-am simțit astfel, chiar dacă aveam în jurul meu familia perfectă. Pentru că sentimentul de singurătate nu e despre ceilalți, e despre noi. Si, într-un moment de maturitate, mi-am asumat că în clipa în care am devenit mamă, am închis inconștient poarta sufletului meu pentru toți ceilalți din jur. Mi-am conservat energia doar pentru copil, familie, casă (inclusiv munca mea fiind online, preponderent de acasă), uitând de mine și de cine sunt eu adevărat.
Cum de am rezistat, însă, așa mult fără să îmi dau seama? Tocmai datorită informațiilor, instrumentelor și tehnicilor pe care le promovez și pe care le utilizez constant și eu. Acestea au fost cele care nu m-au lăsat să clachez și care m-au susținut constant pe drumul evoluției. Acestea și toți facilitatorii/ terapeuții / trainerii minunați alături de care am avut șansa să lucrez cu mine si să consolidez evoluția mea. De aceea cred atât de tare în ele și de aceea mi-aș dori să am o super putere pentru a le aduce în fata cât mai multor oameni. Pentru că uneori, totul în jurul nostru pare atât de gri și cenușiu, încât uităm că dincolo de nori MEREU găsim soarele. Si un simplu exercițiu, o meditație sau o idee venite către noi în momentul în care avem cea mai mare nevoie, ne pot ridica și ne pot întinde din nou aripile.
Pentru că “singură, pe drumul evoluției” e doar o etapă. O etapă în care îți dai voie să te înțelegi, să te (re)cunoști și să te (re)conectezi cu tine. E doar o perioadă în care îți dai voie să cunoști întunericul, pentru a putea vedea lumina. Pentru ca apoi să te poți deschide, cu adevărat, către menirea ta, către oamenii potriviți ție și către experiențele cele mai relevante, aliniate cu potențialul tau.
Însă, oricât de provocatoare ar putea fi această călătorie, ar fi păcat să nu o parcurgem, când avem, AZI, la îndemână atâtea mijloace și posibilități. Ar fi păcat să rămanem doar în cunoscut și în monotonie, în limitare și constrângere. Pentru că noi, față de înaintașele noastre, suntem NOROCOASE. Noi avem informații, resurse și tot spațiul de manifestare necesar.
Asadar, dă-ti voie să investești în tine, dă-ti voie să te cunoști, să te accepți și să te înțelegi, cu adevărat, dă-ți voie să strălucești. Meriți!
