Sunt o prietena a pacientului
Dr. Juliet Nichols este de origine romana si, din 1990, traieste la New York. Spune ca in America sistemul medical vrea sa faca din doctor un prieten al pacientului. Caldura cu care vorbeste despre cei pe care ii vindeca probeaza adevarul acestui principiu.
Luni. La spital pacientii stiu probabil ca am avut destul timp sa-mi incarc bateriile peste weekend, asa ca ma iau tare de cum ajung. Joseph, care cand nu uita sa isi ia medicamentele este student la filosofie, a decis ca azi e Iisus Hristos. E o tema comuna la schizofrenii in plin puseu deluzional. Infasurat intr-un cearceaf, tinand in mana un sirag de matanii pe care mi-l flutura in fata, imi comanda sa ingenunchez si sa ii sarut mataniile. Vrea sa ma converteasca la religia lui. Nu pot sa ii spun lui Joseph ca Iisus Hristos a murit de mult si azi nu e tocmai ziua Invierii, caci Joseph este ferm convins de adevarul in care numai el crede: este Iisus Hristos.
| CARIERA Juliet Nichols este psihiatru practician in New York, doctor in medicina generala si director general al sectiei „Eating Disorder Out patient Clinic” la Mather Partial Hospital. Este membra a Asociatiei Medicale Americane si a Asociatiei Psihiatrilor din America. A urmat cursuri de specializare in psihiatrie, neurologie si geriatrie la cele mai prestigioase scoli din S.U.A |
„Nu poti sa ma convertesti pana nu ma ajuti mai intai sa inteleg religia despre care vorbesti.” Incurajat de cooperarea mea, Joseph se imblanzeste si imi povesteste pe indelete, incercand sa isi castige un nou adept. Arta psihologiei (caci este mai mult o arta decat o stiinta, m-a invatat cand sa le confrunt deluziile si cand sa le ocolesc, cand sa ii privesc in ochi si cand sa le evit privirea, cand sa folosesc vorba domoala, sa stie ca le inteleg suferinta, si cand vorba hotarata, sa priceapa ca nu glumesc. Aici am fost invatata sa fiu prietena a pacientului, nu doar medic.
Marti. La urgente, bolnavii ajung in general adusi de politie, nu de la ambulante. Unii intoxicati de alcool, altii imbatati de iluzia grandorii, unii dupa ce au incercat sa se sinucida, altii ca au incercat sa ii omoare pe altii, unii ca aud voci, altii ca vad liliputani. Asistenta imi prezinta noul caz. Imigrant. Adus de nevasta, care nu asteapta prea multe invitatii si imi vorbeste in locul lui: „Face dus imbracat si noaptea. Aprind lumina si imi dau seama ca doarme”.
Ea, tulburata, la capatul rabdarii, ingrozita de psihoza sotului: „Nu mai putem trai asa”. El, imperturbabil, incearca sa ma convinga ca nu poate face altfel decat ii cer vocile. Intuitia ma conduce spre o concluzie mai putin obisnuita: simularea simptomelor in scopul obtinerii unui beneficiu. Cer sa stau de vorba doar cu el si il intreb confidential: „Mai vrei sa ramai cu ea? Nu cred ca mi-ai spus tot adevarul, asa-i?” Cu privirea in pamant imi raspunde: „Am crezut ca poate se sperie si pleaca”. Conchid ca nu de antipsihotice are nevoie, ci de un avocat specializat in divorturi.
