Terapia familiala
Suferinta unei persoane mascheaza adesea o disfunctie a familiei in ansamblul sau. De unde necesitatea de a repera cuvintele nespuse, falsele credinte, teama de schimbare…
„Ancuta mea avea 5 ani cand am dus-o la un psiholog”, povesteste Mariana U., arhitecta. „Se expunea adesea pericolelor: de exemplu, la scoala se arunca de sus pe tobogan. Cand terapeuta ne-a sfatuit sa ne implicam intr-o terapie familiala, am inteles ca nu noi ceruseram ajutor pentru ea, ci ea ceruse ajutor pentru noi.”
Istoric
Aparuta in Statele Unite, terapia familiala s-a sprijinit pe diverse discipline: sociologie, biologie, psihanaliza etc. Gregory Bateson, zoolog si antropolog, a deschis calea catre o astfel de terapie la scoala de la Palo Alto fondata in 1959, unde a inceput prin a studia schizofrenia impreuna cu Erickson sau Paul Watzlawick. A pus accentul pe fenomenele de comunicare din interiorul ei. Veritabilul pionier al terapiei familiale „pe teren” este Nathan Ackerman, pedopsihiatru si psihanalist, care, observand in anii ‘30 familii atinse de criza economica, a perceput importanta factorilor sociali si familiali, alaturi de cei individuali.
Esecul scolar, tulburarile de alimentatie, furturile, tentativele de suicid, inchiderea in sine, sunt tot atatea dificultati ale copilului care semnaleaza o suferinta. Aceasta ar putea sa apartina la fel de bine familiei in ansamblul sau. In rezumat este teza terapiilor familiale. Din aceasta perspectiva, simptomul copilului nu mai este interpretat drept singurul indiciu al unei probleme, ci mai degraba ca revelator al relatiilor gresite care-i implica pe parinti, bunici, frati. In ce situatie putem face recurs la terapia familiala? Ce beneficii putem spera sa avem din ea?
O suferinta colectiva
Luana S., 39 de ani, divortase de trei ani cand a reinnodat relatia cu fostul ei sot. „Eram fericiti sa traim din nou impreuna, dar problemele care ne-au facut sa ne despartim ramasesera nerezolvate”, spune ea. Reunirea familiei noastre perturba comportamentul copiilor nostri. Rezultatele scolare ale celui mare erau din ce in ce mai proaste, iar cel mic avea cosmaruri. Se simtea nevoia unei sustineri pentru a porni de la o baza sanatoasa. Asa ca am facut o terapie familiala.” In cea mai mare parte dintre cazuri, lucrurile nu sunt atat de evidente. Se intampla rar ca toti membrii aceleiasi familii sa-si exprime nevoia de fi ajutati. Cand ei se intalnesc intr-un cabinet al unui terapeut familial este, in general, pentru ca unul dintre ei – un copil, un adolescent sau un adult tanar – a fost perceput precum „cel cu probleme”. Adesea, are un lung parcurs terapeutic in spate. „Fiul meu trecuse deja printr-o terapie individuala si o cura de dezalcoolizare cand ne-am orientat catre terapia familiala”, marturiseste Vali T., 60 de ani. „Aveam nevoie sa fiu eu ajutat ca sa-l pot scoate pe el.”
Pacientul „desemnat”
Pentru a pune o indicatie de terapie familiala sau de terapie individuala, psihologul examineaza simptomul. Ca isi trage radacinile din problematica familiala conteaza mai putin decat maniera in care se exprima cererea de ajutor. Nu este acelasi lucru sa ai un simptom sau sa fii confundat cu el in discursul familial. In primul caz, cel care poarta simptomul sufera din cauza lui si cere ajutor pentru el. In al doilea caz, unul dintre membrii familiei are un simptom, un altul sufera din cauza lui, al treilea invoca acest simptom pentru a cere ajutor. Aceasta dispersare a cererii, mai mult decat simptomul insusi, conduce la o culpabilizare colectiva, a intregii familii. De exemplu, pentru acelasi simptom (anorexie), o fata va putea sa-si exprime dorinta de a fi ajutata individual ca sa iasa din propria suferinta (ea este subiectul cererii); in timp ce alta, asigurand ca va fi bine, va fi condusa la consultatie de familia ei. Ea este „obiectul” cererii sau „pacientul desemnat”, cum spun terapeutii de familie.
