Absența emoțională: mama trăiește, dar nu este aici
Am avut o mamă moartă. Știu, sună sinistru, dar e adevărat, oricât de șocant ar părea. Era moartă emoțional, disociată, deconectată de orice emoție, suferință și nevoie.
Atunci când era prezentă fizic în casă, căuta ceartă și mereu își vărsa nemulțumirile pe toți cei din jur. Bărbații din casă au ajuns să oprească acest abuz verbal și emoțional prin puterea înjurăturilor repetate.
Iar eu am rămas singura care mai era disponibilă pentru a-i duce toate frustrările. Asupra mea năvăleau toate ieșirile ei, toată ura ei față de lumea aceasta nedreaptă care o înconjoară. Eu eram filtrul ei de emoții. Ea nu le putea trăi și le arunca pe mine. Iar eu știam doar să o sprijin să trăiască și acceptam tot ce îmi oferea.
Eram foarte atașată de ea și aș fi vrut mai mult decât orice pe lumea asta să o văd fericită. Visam adesea că merg cu ea de mână și că suntem prietene. Atât de frumos era acest vis, încât a rămas doar un vis.
Nu am ajuns prietene, nu am trăit încă acea conexiune emoțională, iar eu am aflat în vara aceasta că am văzut-o mereu pe mama ca fiind „moartă”, absentă, deconectată.
De ce îți scriu astăzi despre asta? Pentru că, în vară, când am aflat asta desenând familia mea, m-am simțit oribil. Eu m-am învinovățit pe mine și am plâns peste desen, încercând să schimb ceva, să ascund asta.
Însă astăzi am aflat că acest termen de „mamă moartă” există în psihologie și m-am liniștit.
Da, știu. Nu sună încurajator că sunt mai multe persoane care experimentează această creștere, dar a căpătat totul mai mult sens și dramatismul acestui termen a scăzut semnificativ.
De ce îți scriu atât de sincer toate aceste lucruri înspăimântătoare? Pentru a normaliza această realitate a mea și a altora și a mai simți că dau din ușurința care vine din conștientizare și apoi lucrul cu sinele.
Între timp am făcut progrese mari în a-mi asuma responsabilitate pentru echilibrul meu emoțional și ceea ce aleg să primesc. Toată creșterea mea mi-o asum și nu o învinuiesc pe mama pentru ce a făcut, atât a putut și atât a știut, iar eu am ales experiența asta ca să învăț.
Încă învăț despre emoții și, dacă ai văzut proiectul meu „profa de emoții și asistentul meu,” o să înțelegi ce stagiu semnificativ am parcurs de-a lungul vieții. Sunt foarte sensibilă la emoțiile altora și le „pot citi” așa cum citești tu ora pe telefon sau pe ceas, cu multă claritate, iar toate acestea nu ar fi putut fi posibile fără mama.
Nu mi-a fost ușor să trăiesc așa, nici ușor să învăț așa, însă aleg să îi fiu recunoscătoare mamei mele că a ales să rămână în viață fizic și nu a murit la propriu atunci când a rămas orfană la 5 ani.
Dacă mama mea ar scrie câteva rânduri aici, lacrimile noastre, ale tuturor, nu ar fi suficiente pentru a spăla suferința ei. Căci mama mea a crescut până la 5 ani cu o mamă „moartă emoțional,” iar după 5 ani a crescut orfană de mamă, departe de orice formă de iubire, grijă și bine.
Iar eu, chiar dacă am purtat o perioadă greutatea suferinței ei, nu am putut să îi alin sufletul ei rănit.
Rămân eu cea care a crescut cu o mamă „moartă emoțional,” căci acesta este maximul pe care l-a putut împlini mama în viața mea. Iar pentru ea suferința continuă, iar eu nu îi mai port greutatea.
Te iubesc așa cum ești, mama mea!
