Alegerile, lentilele prin care privim lumea
„Uite, încă una ca tine, care adoră Parisul”, mi-a scris o prietenă trimiţându-mi un reel cu Emily, din filmul Emily in Paris, la lecţia de franceză. Emily declară senină și aproape cu o inocenţă dulce: „J’aime Paris!
M-am revăzut cu prietena mea franţuzoaică recent și am povestit despre vrute și nevrute. Ea este avocat în Orașul Luminilor, are o educaţie aleasă, locuiește într-un cartier elegant. Vorbește despre vremuri când Parisul era centrul cultural al lumii, când limba franceză era încă limba diplomaţiei, când marii artiști de prin toate ţările se întâlneau în Saint Germain sau în Montmartre, când creatorii de modă puneau în centrul creaţiilor lor sofisticarea, diferenţierea, frumuseţea, sensibilitatea, iubirea, bucuria de a trăi.
Acum, spunea ea, nu a mai rămas mare lucru. Străzile sunt murdare în multe zone, oamenii se îmbracă toţi la fel, cât mai comod, atenţia pentru un text nu mai depășește timpul alocat unui film de pe TikTok, evităm să mai gândim prea mult pentru că, oricum, gândesc în locul nostru Waze, ChatGPT sau mai știu eu ce altă aplicaţie.
Parisul nu mai e frumos, nu ne mai încântă, spune ea.
Pe mine mă încântă. M-a încântat, surprins, emoţionat mereu. Dincolo de ce susţine prietena mea, rămâne orașul din imaginaţia mea, din cărţile citite, din ce am ascultat, din starea de spirit pe care o am când sunt acolo.
Când am senzaţia că nu mai pot, că nu îmi mai găsesc sensul, că nu mai aparţin niciunui proiect, niciunui grup, el este locul unde vreau să merg, unde îmi reîncarc bateriile, gura mea de oxigen. Idealistă, veţi zice? Poate că am o scânteie din Peter Pan în mine, o scânteie pe care vreau să o ţin vie atâta timp cât voi respira.
Citește continuarea articolului în ediția dublă decembrie 2024 – ianuarie 2025 a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!
