Cu Johann Hari despre impactul tehnologiei actuale asupra minții umane

Oaspete de seamă la început de iunie la Cluj, la The Inner, Johann Hari este jurnalist de investigație, autorul a două bestseller-uri care au pus într-o lumină nouă două din aspectele care ne îngrijorează cel mai mult în lumea contemporană: prăbușirea capacității noastre de concentrare, pe de o parte, și creșterea alarmantă a incidenței depresiei, de cealaltă parte.

Johann Hari este autorul a trei cărți New York Times bestselleruri și producătorul executiv al unui film nominalizat la Oscar și al unui serial TV în opt părți, cu Samuel L. Jackson în rolul principal. Cărțile sale au fost traduse în 40 de limbi și au fost apreciate de personalități din toate domeniile, de la Oprah la Noam Chomsky, de la Elton John la Naomi Klein. A studiat Științe Sociale și Politice la King’s College, Cambridge și a absolvit cu Double First. Johann a fost numit de două ori „Jurnalistul anului în ziarul național” de către Amnesty International.

Psychologies: Cartea ta recentă despre concentrare – de fapt, despre lipsa de concentrare – în societatea noastră tehnologică trebuie luată ca un avertisment. Oamenii pierd controlul asupra propriei libertăți și minți, furate de mass-media și „exigența de a comunica”, de a performa „multitasking”, de a fi peste tot în același timp. Viața în pandemie i-a îndemnat pe oameni la acest mod de viață, cunoscut anterior drept periculos, dar care acum a devenit nu doar permis, ci recomandat. Oamenii au devenit din ce în ce mai conștienți de lipsa legăturilor umane și de neputința lor de a îndeplini îndemnurile societății, așa că au devenit din ce în ce mai anxioși și deprimați. Există o cale scurtă de ieșire de aici? 

Johann Hari: Am scris această carte dintr-un motiv foarte personal. Simțeam că propria mea capacitate de concentrare se înrăutățește. Lucruri importante pentru mine – cum ar fi cititul cărților – deveneau din ce în ce mai dificile. Multora ni se întâmplă. Un angajat obișnuit care lucrează într-un birou se concentrează acum doar cca 3 minute, pe orice sarcină. La fiecare copil identificat cu probleme grave de atenție pe când aveam eu 7 ani, în această poziție sunt acum 100 de copii.

Dar mi-a fost teamă să examinez această problemă. M-am gândit că poate sunt doar slab și lipsit de voință. Apoi s-a întâmplat ceva.

Finul meu Adam (nu este numele său real – l-am schimbat pentru a-i proteja confidențialitatea) a abandonat școala la 15 ani și-și petrecea aproape toate cât era treaz acasă, alternând continuu între ecrane – telefon, un scroll nesfârșit de Whatsapp și Facebook, apoi iPad, unde se amestecau Youtube și porno. Pentru el era deja o provocare să păstreze același subiect de conversație mai mult de câteva minute fără să se întoarcă la un ecran sau să treacă brusc la un alt subiect. Părea să zbârnâie cu viteza Snapchat, undeva unde nimic stabil sau grav nu putea ajunge la el. Era inteligent, decent, amabil – dar parcă nimic nu se putea închega în mintea lui.

Nu puteam suporta să văd că i se întâmplă asta – și nu puteam suporta să simt că propria mea capacitate de a fi atent se fracturează. Am decis să facă ceva drastic. În copilăria Adam fusese obsedat de Elvis, așa că i-am propus să mergem la Graceland. „Vom călători prin tot Sudul” i-am spus. „Dar cu o condiție: folosești telefonul doar o singură dată, la sfârșitul zilei”. Și a fost de acord.

Când ajungi la porțile Graceland-ului, nu mai există ghid uman. Ți se înmânează un iPad și căști, iar iPad-ul îți spune ce să faci și pe unde să mergi. În fiecare cameră, iPad-ul, cu vocea vreunui actor uitat, îți vorbește despre camera respectivă, iar pe ecran apare o fotografie a camerei. Așa că ne-am plimbat singuri prin Graceland, cu ochii în iPad. În jurul nostru erau canadieni, coreeni, toate naționalitățile de oameni cu fața goală, toți privind în jos, fără să vadă nimic în jurul lor. Mult timp nimeni nu s-a uitat la altceva în afară de propriul ecran. I-am urmărit în timp ce înaintam, din ce în ce mai încordat. Ocazional, vreunul dintre ei își ridica privirea din iPad; întrezărind o speranță, încercam să fac contact vizual cu ei, să ridic din umeri, să spun, hei, uite, noi suntem singurii care ne uităm în jur, noi doi suntem cei care au călătorit mii de kilometri și au decis să vadă cu adevărat lucrurile din fața lor – dar de fiecare dată când se întâmpla asta, îmi dădeam seama că respectivul rupsese contactul cu iPad-ul doar pentru a-și scoate telefonul ca să facă un selfie…

Am ajuns în Jungle Room – locul preferat al lui Elvis din toată casa. IPad-ul sporovăia de zor, când în fața mea, un bărbat de vârstă mijlocie s-a întors către soția lui. În fața noastră erau imensele plante de plastic pe care Elvis le cumpărase pentru a transforma camera în propria lui junglă artificială. Plantele de plastic erau încă acolo, atârnând trist. „Iubito”, a spus el, „ia uite ce chestie.” A fluturat iPad-ul în direcția ei, apoi a început să-și miște degetul peste el. „Când dai cu degetul spre stânga, vezi Jungle Room în stânga. Când dai spre dreapta, vezi Jungle Room în dreapta.” Soția lui s-a uitat, a zâmbit și a început să dea cu degetul pe propriul i-Pad.

I-am urmărit. Trecură cu degetul înainte și înapoi, privind diferitele dimensiuni ale camerei. M-am aplecat înainte. „Dar, domnule”, am spus, „puteți aplica cea mai veche glisare din lume. Se numește întoarcerea capului. Pentru că suntem aici. Suntem chiar în Jungle Room. Nu trebuie să vă uitați pe ecran. Îl puteți vedea imediat. Aici. Iată.” Am dat din mână pe când spuneam asta și frunzele verzi și artificiale au foșnit ușor.

Bărbatul și soția lui s-au îndepărtat de mine câțiva centimetri. „Iată” am spus, ceva mai tare decât am vrut. „Nu vedeți? Suntem aici. Chiar aici. Nu e nicio nevoie de ecran. Noi chiar suntem în Jungle Room.” Au ieșit grăbiți din cameră, aruncându-mi o privire de tipul „cine-o fi și nebunul ăsta” și-am simțit sângele urcându-mi la cap. M-am întors către Adam, gata să râd, să împărtășesc ironia cu el, să-mi eliberez furia – dar el era într-un colț, cu telefonul ascuns sub jachetă, scrolând frenetic pe Snapchat…

Își încălcase promisiunea pe tot parcursul călătoriei. Când aterizasem în New Orleans, cu două săptămâni înainte, el și-a scos imediat telefonul, cât eram încă pe scaunele avionului. „Ai promis că nu vei folosi telefonul”, am spus. „A, nu, am zis că nu voi da telefoane. N-am cum să nu folosesc Snapchat și mesajele!” a răspuns el cu o sinceritate uluită, de parcă i-aș fi cerut să-și țină respirația zece zile. L-am privit în tăcere scrolând prin telefon acolo, în Jungle Room. Pe lângă el trecea un flux de oameni care se uitau și ei la ecranele lor. M-am simțit singur ca într-un lan pustiu din Iowa, la kilometri de întregi de oameni. M-am apropiat de Adam și i-am smuls telefonul din mână. „Nu putem trăi așa!” am spus. „Nu știi să fii prezent! Ți-e frică să nu pierzi ceva – de aceea îți verifici ecranul tot timpul? Dar dacă faci asta, vei fi sigur mereu că ai pierdut ceva! Îți pierzi viața! Singura ta viață! Pierzi exact acele lucruri care sunt în fața ta, pe care când erai mic tânjeai să le vezi! Niciunul dintre acești oameni nu vede nimic! Uită-te la ei!”

Vorbeam tare, dar în izolarea iphone-urilor, majoritatea celor din jurul nostru nici nu au observat. Adam mi-a smuls telefonul înapoi, mi-a spus (nu fără oarece dreptate) că mă comport ca un ciudat și a plecat în fugă, trecând pe lângă mormântul lui Elvis și ieșind în aerul pur al dimineții din Memphis.

M-am plimbat ore întregi abătut printre Rolls Royce-urile lui Elvis, expuse în muzeul alăturat, și, în cele din urmă, l-am regăsit pe Adam  când s-a lăsat noaptea, vizavi, în Heartbreak Hotel, unde eram cazați. Stătea lângă piscina de forma unei chitari uriașe; părea trist, iar în jur muzica lui Elvis cânta nonstop. Am stat cu el și mi-am dat seama că, așa cum se întâmplă cu toate furiile vulcanice, mânia mea față de el – care erupsese de-a lungul acestei călătorii – era într-adevăr mânie față de mine însumi. Incapacitatea lui de a se concentra, distragerea lui constantă, incapacitatea oamenilor de la Graceland de a vedea locul spre care călătoriseră, era ceva ce am simțit că se ridică în mine. Eu însumi mă fracturam, așa cum se fracturau ei. Și eu îmi pierdeam capacitatea de a fi prezent. Și uram lucrul ăsta.

„Știu că nu e în regulă”, mi-a spus Adam încet, ținându-și telefonul strâns în mână. „Dar nu am idee cum să  repar asta.” Apoi s-a întors la mesaje. Îl luasem pe Adam în călătorie pentru a scăpa de incapacitatea noastră de a ne concentra – și am ajuns să constat că nu există nicio scăpare, pentru că problema e peste tot.

Atunci am știut că trebuie să plec într-o călătorie pentru a înțelege, de la cei mai mari oameni de știință din lume, de ce se întâmplă acest lucru atât de multora dintre noi – și, mai ales, cum putem rezolva asta.

Capacitatea noastră de concentrare este în picaj. Adolescentul obișnuit se poate concentra pe o sarcină doar 65 de secunde; un funcționar obișnuit reușește 3 minute. Lucrurile se înrăutățesc de la an la an. Am intervievat oameni de știință de frunte, care investighează acest lucru în întreaga lume, pentru a afla: de ce se întâmplă asta și ce putem face? Am descoperit că motivele sunt mai complexe decât credem. Există douăsprezece forțe care ne distrug capacitatea de a ne concentra și de a gândi profund. Dar odată ce înțelegem științific de ce ni se întâmplă acest lucru tuturor, putem face față situației.

Am învățat că trebuie să schimbăm radical modul în care gândim această problemă. Ni s-a spus că este o problemă personală. Când aveam dificultăți de concentrare îmi spuneam: ești slab, leneș, indisciplinat. Însă sunt douăsprezece forțe mari  care ne fură capacitatea de concentrare – unele țin de Big Tech, dar nu toate.

Odată ce înțelegi că puterea noastră de concentrare nu s-a prăbușit, ci a fost furată, atunci ți se deschide un set foarte diferit de soluții. Trebuie să încetăm să ne dăm vina pe noi înșine și să abordăm forțele care ne abat atenția, oprindu-le. Putem face acest lucru într-o oarecare măsură la nivel personal și într-o oarecare măsură colectiv.

Iată un exemplu de soluție la problema pe care tocmai am menționat-o: comutarea. La nivel personal, dețin un seif din plastic cu cronometru și îmi încui telefonul cel puțin patru ore pe zi în el, pentru a-mi oferi spațiu de gândire și de concentrare. Îmi iau liber timp de jumătate de an de la rețelele sociale (pe bucăți) – și anunț de fiecare dată că urmează să fac asta, ca să mă simt ca un prost dacă aș apărea cumva din nou după o săptămână. Aceste tehnici se numesc „pre-angajament” – să îți asiguri viitorul sine, făcând ceva a-ți bloca intențiile și pentru a te împiedica să cedezi mai târziu. Sunt doar două din zecile de schimbări personale pe care le-am făcut și care mi-au sporit concentrarea.

Pledez cu mare pasiune în favoarea acestor schimbări individuale – ele vor fi de un real ajutor – însă numai ele singure nu vor rezolva cea mai mare parte a problemei. În acest moment, se presară asupra noastră praf de scărpinat și cei care presară ne invită: „poate vrei să înveți să meditezi – nu te-ai mai scărpina atât de tare”. Eu sunt în favoarea meditației – dar înainte de asta trebuie să-i oprim pe cei care presară asupra noastră praf de scărpinat.

Acest lucru se exercită asupra noastră din niște cauze foarte mari pe care trebuie să le abordăm cu toții, colectiv.

Mulți vor spune: „da, dar nu pot face asta; șeful meu îmi poate trimite mesaje în orice moment și, dacă pierd mesajul, voi avea probleme la serviciu.” Pentru acești oameni, multe din sfaturile mele personale vor fi ca și cum i-aș spune unui cerșetor: „Frate, știi ce te-ar face să te simți mai bine? Ar trebui să intri în restaurantul ăsta elegant și să comanzi o cină pe cinste.” El va răspunde: da, dar nu pot face asta.

Nu are rost să le oferim oamenilor prelegeri dulci de selfhelp despre beneficiile deconectării dacă nu schimbăm modul în care trăim, pentru ca acest lucru să fie posibil în practică. Putem face schimbarea. În Franța s-a introdus „dreptul legal la deconectare”. Fiecare lucrător are dreptul să lucreze în timpul programului scris în contract și dreptul de a nu-și verifica telefonul sau e-mailul în afara programului de lucru. Acest lucru face posibil ca oamenii să înceapă să facă pașii personali care îi eliberează de obligația de a comuta continuu de la o sarcină la alta și de a-și ține telefonul sub ochi. Este doar un exemplu de schimbări colective pe care le putem face ca societate și care ne vor îmbunătăți radical concentrarea.

Oamenii își pierd concentrarea în zilele noastre, oamenii se distrag ușor, mintea lor nu are puterea critică, le lipsește independența, de aceea tind să îmbrățișeze mai ușor tendințele, tind să creadă că nu au puterea de a gândi și nici de a decide. Sunt oameni mai puțin dispuși să facă propriile judecăți politice, mai puțin capabili să decidă liber. Această lipsă de concentrare este în detrimentul democrației, spuneți, deoarece este în detrimentul judecății critice. Mai spuneți și că decizia de a opri acest lucru nu aparține indivizilor care le fac copiilor lor orare stricte pentru internet și TV. Cine are această putere: factori de decizie din politică sau media?

J. H.: Există 12 factori care ne afectează atenția. I-am luat un interviu profesorului Earl Miller, unul dintre cei mai importanți specialiști în neuroștiințe de la M.I.T., iar el mi-a explicat un fapt crucial despre creierul uman: „creierul poate produce doar unul sau două gânduri” conștiente în același timp. Asta este. „Suntem foarte, foarte unilaterali. Avem capacitate cognitivă foarte limitată”. Dar credem că putem face mai multe lucruri deodată – că putem (spune) să scriem un articol, în timp ce suntem întrerupți de mesaje-text. Însă, când oamenii de știință au studiat acest lucru, au descoperit că atunci când oamenii fac asta, ei de fapt „jonglează”, după a explicat Earl. Comută înainte și înapoi între sarcini. Ei nu observă schimbarea, deoarece creierul tinde să o „netezească”, pentru a oferi o experiență perfectă a conștiinței, dar ceea ce fac ei de fapt este să comute și să-și reconfigureze creierul clipă de clipă, sarcină după sarcină – iar asta vine cu un cost.”

Această schimbare constantă ne degradează capacitatea de concentrare. Imaginați-vă că vă faceți declarația de impozit și primiți un mesaj -text; vă uitați la el – este doar o privire, durează cinci secunde – și apoi reveniți la declarația de impozit. În acel moment, „când trece de la o sarcină la alta, creierul trebuie să se reconfigureze”, a spus el. Trebuie să-ți amintești ce făceai înainte și trebuie să-ți amintești ce ai gândit despre asta, „și asta necesită puțin timp”. Când se întâmplă acest lucru, dovezile arată că „performanța ta scade. devii mai lent. Toate ca urmare a comutării.” Deci, dacă vă uitați la SMS-uri în timp ce încercați să lucrați, nu pierdeți doar cele câteva secunde cât vă ia citirea unui SMS, ci pierdeți și timpul necesar pentru a vă reorienta după aceea, care poate fi mult mai lung. Dacă Screentime îți arată că ai folosit telefonul patru ore pe zi, de fapt pierzi mai mult timp, deoarece din cauza lor ai pierdut concentrarea.

L-am întrebat pe Earl dacă, având în vedere ceea ce știm despre creier, e corect să tragem concluzia că în zilele noastre problemele de atenție sunt mai grave decât în trecut. El a răspuns: „Absolut”. El crede că am creat în cultura noastră „o tornadă de degradare cognitivă, ca urmare a distragerii atenției”. Acest lucru ne afectează rapid concentrarea – ne dă sentimentul că lumea se accelerează și că nu putem ține pasul. Este unul dintre cei 12 factori cheie care cauzează această problemă.

Cred că trebuie să abordăm această problemă – și celelalte despre care scriu în Hoții de atenție – la două niveluri. Mă gândesc la ele ca apărare și atac. Există zeci de lucruri pe care le putem face ca indivizi izolați pentru a ne proteja atenția și atenția copiilor noștri. Le descriu în carte (am vorbit deja despre una dintre ele). Sunt cu pasiune în favoarea acestor schimbări. Ele vor fi de un real ajutor. Dar vreau să fiu sincer cu oamenii – ele ne vor ajunge doar o bucată de drum. Trebuie să mergem și la atac împotriva forțelor care ne fac asta.

Trebuie să ne ocupăm de asta atât la nivel personal, cât și la nivel politic. Am intervievat o mulțime de oameni din Silicon Valley care au proiectat aspecte cheie ale lumii în care trăim acum. Mi-au explicat că pentru a înțelege de ce sunt acum rețelele sociale atât de dăunătoare pentru atenția ta, trebuie să vezi un singur lucru: cu fiecare minut petrecut derulând prin feed-urile lor, aceste companii câștigă mai mulți bani – monitorizându-te, învățând cum gândești și vânzând acele informații despre tine agențiilor de publicitate. De fiecare dată când îți lași telefonul jos, ei pierd bani. Așadar, produsele lor sunt concepute, deliberat, pentru a-ți capta și reține la maximum atenția. Cei mai deștepți ingineri din lume petrec toată ziua descoperind cum să te facă să comuți pe site-ul lor. Distragerea ta este combustibilul lor. Așa că ei învață exact ceea ce te face pe tine să te implici – și aici țintesc, fără milă. Te antrenează să tânjești după recompensele oferite de site-urile lor. Fostul inginer Google (și prietenul meu) Tristan Harris a devenit o vedetă virală în documentarul „The Social Dilemma” de când am început să-i iau un interviu în urmă cu trei ani, și a pus clar problema când a depus mărturie în fața Senatului: „Tu poți să încerci să-ți exerciți autocontrolul, dar de cealaltă parte a ecranului sunt o mie de ingineri care lucrează împotriva ta”.

Cea mai profundă soluție, mi s-a spus de mulți oameni care au fost în centrul acestor companii, ar fi să atacăm miezul problemei – acest model de business să fie interzis. După cum mi-a argumentat designerul principal Aza Raskin – acestor corporații nu ar trebui să li se permită să vă invadeze atenția și să o vândă celui mai mare ofertant, deoarece este „anti-uman”. Procedeul ar trebui scos în afara legii. A sunat drastic când am auzit asta prima dată, dar mi-am amintit că atunci când s-a descoperit că zugrăveala cu vopsele cu plumb afectează grav atenția copiilor, aceste vopsele au fost interzise. Desigur că îți poți zugrăvi în continuare casa, doar fără ingredientele care distrug atenția. Există modele alternative de afaceri pentru rețelele sociale care nu depind de descoperirea punctelor slabe ale atenției tale și de vizarea lor constantă. Există mai multe alternative fezabile. Am putea plăti o mică taxă lunară de abonament. Sau aceste companii ar putea fi bun public, la fel ca în cazul sistemelor de canalizare din întreaga lume. Așa cum toți deținem conductele de canalizare pentru a preveni focarele de holeră, ar putea dori să deținem cu toții conductele de informare pentru a preveni echivalentul atențional al holerei. Odată ce stimulentele financiare se schimbă, rețelele sociale pot fi concepute pentru a vă vindeca atenția, nu pentru a o pirata. Există tot felul de moduri care pot fi făcute – dar niciuna nu va ieși de pe planșă până când stimulentele sunt corecte.

Unii oameni se simt neputincioși când aud că există factori mari care ne provoacă criza de atenție – înțeleg ce vizează întrebarea ta. Dar mie mi se pare că este un lucru care ne îndeamnă să fim puternici. Nu ni se întâmplă ceva inevitabil. Nu este o lege a naturii, ci este ceva care se întâmplă din cauza unui grup mic de oameni – și împreună îi putem opri!