Cum să te pregătești pentru moartea cuiva drag

De multe ori, în discuțiile mele cu îndoliați, mi se întâmplă să aud cuvintele „Nici n-am apucat să-mi iau rămas bun.“. Faptul că au pierdut ocazia de a mai vorbi o ultimă dată cu cel drag este unul dintre cele mai mari regrete ale celor rămași. Dar, și dacă ai ocazia, și dacă știi că se apropie momentul despărțirii  ce poți să spui? Ce e bine să spui?

Cei care sunt pe moarte au nevoie să poată vorbi deschis despre ce îi apasă. De ce?

În primul rând, spre deosebire de noi, ceilalți, care avem multe activități care să ne distragă atenția de la poverile sufletești, cei care sunt pe moarte nu au acest lux. Când ești pe un pat de spital, agenda ta zilnică este extrem de goală, ceea ce îți lasă mult timp pentru a te confrunta cu gândurile de care încerci să scapi în mod normal. Tăcerea din jurul tău este întreruptă rar de vizitele celor dragi sau ale doctorilor, insuficiente pentru a mai amortiza gândurile negre. În acele clipe, toate lucrurile care te împovărează vin în prim plan.

În al doilea rând, când ești pe moarte știi că nu mai ai multe șanse să spui ce vrei să spui, și să repari ce ai stricat. Când crezi că ești tânăr și sănătos și crezi că ai mulți ani înainte, îți construiești un mecanism de a face față lucrurilor neplăcute prin amânare, dar acest mecanism nu mai funcționează atunci când știi că moartea este la a un pas.

Iată câteva din lucrurile pe care le doresc uneori oamenii care sunt pe moarte:

• Mulți doresc să își ceară iertare. De multe ori în viață greșim și pierdem relații deoarece suntem prea mândri să recunoaștem și să ne asumăm vina. Când zilele ne sunt numărate, însă, mândria se dispersează, de multe ori, lăsând în urmă regrete și dorința de a îndrepta ce au greșit.
• Unii doresc să spună că li s-a greșit. Cei care au fost mai puțin asertivi în viață, și au permis altora să îi nedreptățească datorită propriei lipse de curaj, vor dori uneori să îndrepte acest lucru, fie și numai prin a comunica celor ce le-au greșit ce au simțit ei în acele momente.
• De asemenea, oamenii își doresc în ultimele lor clipe să poată vorbi deschis despre propria moarte, și nu există subiect mai abitir evitat de apropiați decât acesta. Cei din jur încearcă, de multe ori, să ocolească elefantul din încăpere, și vorbesc ca și cum cel bolnav se va face bine și deci trebuie să facă planuri, să fie veseli și să-l certe atunci când el încearcă să aducă vorba despre realitatea iminentă.

Asta se întâmplă din două motive, cred eu. În primul rând, oamenii încearcă să-l protejeze pe muribund de la a-și contempla propria moarte, din același instinct greșit care îi face să evite subiectul pierderii celui drag cu un îndoliat. Cumva, au impresia că dacă el nu vorbește despre asta, nici nu se gândește la asta, și negândindu-se, e mai fericit și mai liniștit.

Nimic nu poate fi însă mai departe de adevăr. Un om care e pe moarte nu se poate să nu se gândească la asta. Și spunând asta, mă gândesc în primul rând la mine – dacă aș ști că prognoza nu e bună, și că zilele îmi sunt numărate, m-aș gândi mult la ce se va întâmpla cu mine în momentul morții. Oare mă va durea când mor? Oare o sa-mi fie frică? Oare ce o sa fie după ce nu mai respir? Și dacă gândurile astea ar fi în mintea mea, aș vrea să le pot verbaliza în discuțiile cu iubitul  meu sau cu prietenii apropiați și dragi, aș vrea să fiu înconjurată de oameni gata să vorbească despre ce mă macină pe mine, nu despre ce îi face pe ei să se simtă mai bine.

Ceea ce mă duce la cel de-al doilea motiv pentru care oamenii evită să discute despre moarte cu un muribund: îi face să se simtă inconfortabil. Moartea este încă un subiect tabu, în mod deosebit în discuțiile cu cei care sunt la ușa ei, și oameni se tem să aducă vorba, pentru că nu știu ce să zică.

• De asemenea, muribunzii vor să fie atinși. Nu te teme, deci, să atingi, să-l mângâi, să-l îmbrățișezi pe cel care e pe moarte. Chiar dacă e pe patul de moarte, este tot cel drag al tău, și dacă l-ai îmbrățișat în zilele bune, nu te opri de la a o face în zilele rele. Bineînțeles, cu permisiunea lui.

Bibliografie:

Anda Mogoș , Drum prin doliu, Editura Prior , București , 2013