Cuvintele din vise

Interesul meu pentru vise a început de timpuriu, în perioada copilăriei, când în casa noastră, unde se vorbea mult, chiar și visele făceau parte dintre subiecte. În special bunică‑mea și tata conduceau conversaţia, ei aduceau cărţile nou‑apărute, ei erau la curent cu toate mondenităţile. Aveau șarm, idei, umor.

În dimineaţa pe care mi‑o amintesc, își povesteau visele, însoţindu‑le de comentarii atât de incitante, încât am început pe loc să mă întreb ce sens avea visul meu. Căci și eu visasem ceva în noaptea aia, avusesem un vis de iarnă, adică dintre cele în care toate ameninţările curg lin, pe pernele oamenilor liniștiţi. Pe‑atunci n‑aveam angoase. Visasem un cal negru, deosebit de frumos, un cal vorbitor. Încurajată de atmosferă, am anunţat că și eu aveam de povestit. S‑a făcut liniște și‑am început să descriu animalul, a cărui blană smolită o mai văd încă şi astăzi, legănându‑se ca suprafaţa mișcătoare a petrolului dintr‑o cisternă, şi ea reminiscenţă a imaginilor numeroase care alcătuiesc copilăria mea. Aproape toată familia a fost interesată de visul meu. Mai puţin mama. Ea era din naștere o fire sceptică, trăsătură pe care în parte am moștenit‑o și împotriva căreia a trebuit să lupt.

Citește continuarea articolului în ediția de noiembrie a revistei Psychologies.