„De ce eu?”, „De ce acum?” sau o provocare?

Milioane de oameni primesc, anual, diagnosticul pe care speră să nu îl audă niciodată – cancer. Rata de supraviețuire a pacienților oncologici crește, pe măsură ce medicina și tehnologia avansează, însă un rol important în câștigarea luptei cu boala îl joacă mindset-ul pacientului și suportul emoțional pe care îl primește de la cei din jur. Bolnavul poate alege fie să intre în rolul de victimă și să întrebe „De ce eu?” sau „De ce acum?” sau să privească diagnosticul ca pe o provocare ce poate fi depășită.

„Un diagnostic de cancer, fie că este în stadiu incipient sau terminal, este o lovitură îngrozitoare, în sine – se năruie totul în jurul persoanei, conștientizează că, de fapt, nu are control absolut deloc și tot ce credea că este sigur și cert s-a spulberat. Pe lângă frică și furie (acestea fiind poate cele mai clare emoții), este învălmășită de un amestec dens, apăsător și confuz de neputință, tristețe, disperare, nedreptate, trădare, regret, frustrare, pierdere, lipsă de speranță, sentimentul că este pedepsită și poate tot felul de alte sentimente care pot alterna cu „raze de speranță” care însă sunt volatile, amăgitoare, intensificând disperarea care le urmează. Conștientizarea faptului că suntem trecători, finiți, poate fi o motivație pentru o viață trăită plenar sau o scuză pentru o viață înfrânată și plină de regrete”, explică Psih. Alexandra Siru.

„Chiar dacă nu putem schimba circumstanțele, avem mereu libertatea de a alege atitudinea în privința lor.” Viktor E. Frankl

O boală gravă, precum cancerul, indiferent de stadiul său, ne scoate din cotidian, ne face să lăsăm la o parte preocupările superficiale și grijile mărunte și ne obligă să ne uităm atent ȋn profunzimea ființei noastre. Disperarea care apare imediat după diagnostic este urmată, aproape întotdeauna, de o analiză a propriei vieți, a regretelor și reușitelor, dar și de o listă cu lucruri dorite și nefăcute. Adesea, bolnavii se eliberează de resentimente și accesează iertarea, încep să observe și să se bucure de lucrurile simple, înlocuiesc anxietatea față de viitor cu trăitul conștient, ȋn prezent. Ȋn această etapă se produce, de regulă, schimbarea perspectivei, iar pacienții ȋncep să nu mai privească diagnosticul ca pe o condamnare la moarte ci ca pe o provocare pe care trebuie să o depășească.

„Un bolnav de cancer trebuie să se întrebe «Pentru ce ar merita să trăiesc?»”. De regulă, oamenii sunt motivați de lucrurile pe care își doresc să le facă și nu au apucat. Găsirea acestui sens al vieții este catalizatorul care le dă energie pentru a lupta împotriva bolii.

Schimbarea perspectivei asupra situației ȋn care se află scade nivelul de stres, face mai tolerabile neplăcerile fizice și oferă o motivație pe drumul către vindecare. Astfel, se trece de la postura de victimă „lovită de soartă” și se vede oportunitatea de a ajunge la o formă de existență mai înaltă, mai profundă și mai autentică”, completează dr. Siru.

Rolul apropiaților în viața unui bolnav de cancer

De fiecare dată când ȋntâmpinăm o problemă, cât de mică, prima tendință este să vorbim despre ea și să ne sfătuim cu persoanele apropiate. Cu atât mai mult, într-o situație cu adevărat gravă, avem nevoie să vorbim despre ce ni se ȋntâmplă, să spunem ce gândim și ce trăim, fără să ne simțim vinovați sau rușinați. Rolul aparținătorilor ȋn astfel de momente este crucial. O persoană bolnavă de cancer are nevoie de toată atenția, înțelegerea, empatia, compasiunea și acceptarea adulților din mediul familial și amical. Mulți dintre aceștia nu știu cum să își gestioneze propria suferință, în preajma bolnavului, și caută sfaturile unui terapeut.

„Un pacient oncologic nu are nevoie ca aparținătorii să fie mai afectați decât el pentru că energia care îi este atât de necesară pentru a face față situației se va ȋndrepta înspre consolarea celor dragi și/sau vinovăția că îi face să sufere.

Dacă vorbim despre o persoană cu șanse mari de supraviețuire, atunci ea trebuie ȋncurajată, cu argumentație rațională, bazată pe fapte, și ajutată să își găsească propria motivație de a trăi. În unele cazuri, putem încerca să forțăm puțin lucrurile și să creăm o atmosferă veselă, amuzantă, să ne uităm împreună la comedii, de exemplu.

Atâta timp cât prognosticul este clar negativ, nu trebuie să obligăm pacientul să fie optimist sau să gândească pozitiv. Dacă o va face, va fi doar de dragul familiei, dar asta îl va frustra și îl va face să se simtă neînțeles, ceea ce poate duce la izolare”, mai spune psihologul.

Pe lângă sprijinul venit din partea familiei și prietenilor, atunci când este posibil și dorit, pacientul poate căuta un ajutor psihologic de specialitate. În primul rând, pentru că se poate simți mult mai liber să fie sincer și deschis în privința a ceea ce simte, pentru că știe că nu este nimeni afectat de dezvăluirile sale (mai ales în familiile în care există copii și exprimarea durerii este atenuată de dragul lor sau în familiile în care există părinți în vârstă care nu pot accepta că le supraviețuiesc copiilor). În al doilea rând, în cabinetul unui psihoterapeut, se poate discuta deschis despre boală și, mai mult decât atât, acesta poate ajuta la găsirea mai rapidă a sensului vieții și a motivației despre am vorbit mai sus, dar și la acea schimbare de perspectivă care face, de multe ori, diferența. Terapeutul va ști să stimuleze pacientul astfel ȋncât să conștientizeze că are libertatea de a alege felul ȋn care se raportează la o situație și să se concentreze pe ce poate face, zi de zi, și nu pe neputințele pe care boala le aduce cu sine. Chiar și atunci când prognosticul este fatal, bolnavul poate alege să dea sens ultimei etape din viață.

Cum ne raportăm la moarte?

Reacția pacientului ȋn fața bolii depinde foarte mult și de felul ȋn care acesta se raportează la moarte, susțin specialiștii. Se spune că singura certitudine a vieții este moartea. Nu știm când și cum, dar știm că, la un moment dat, se va întâmpla. Deși la nivel declarativ acceptăm acest fapt, nu toți îl asimilăm ca atare și majoritatea încercăm să ocolim sau să negăm subiectul.

„Majoritatea privim moartea ca pe un rău greu de acceptat și nu ca pe o condiție intrinsecă a vieții. Iar frustrarea dată de conștientizarea faptului că nu o putem controla ne face să investim mult din energia noastră pentru a o nega sau a o plasa în afara propriei persoane. În același timp, anxietatea dată de lipsa de control asupra morții ne face să ne controlăm excesiv viața, în loc să o trăim. Altfel spus, facem lucrurile îngreunați de teama morții și nu ușurați de bucuria vieții. Le spun deseori oamenilor cu care lucrez că teama de moarte (care apare în viața noastră și fără un diagnostic incurabil sub diverse forme mascate – anxietate cu atacuri de panică, fobii, ipohondrii, dependență de muncă etc.) are mai mult de a face cu o viață netrăită plenar”, completează dr. Siru.