De ce ”ne bem mințile”?

Am intrat un pic în cârciuma abjectă, sperând să îmi conving unchiul să mergem împreună acasă deoarece nu mai simțeam nimic din corp. Bărbatul frumos începuse să aibă fire albe în păr și în mustața haiducească și deși era cunoscut și solicitat în șapte sate și șapte hotare de oameni ca fiind cel mai priceput medic al necuvântătoarelor de care depindea cel mai adesea hrana lor și a copiilor, chiar eu ”furând” multe secrete din lungile deplasări în care îl însoțeam, această patimă a băuturii reușea să acopere multele calități și abilități extraordinare ale intelectului său ascuțit. Înaintând cu greu prin fumul gros, în mirosul pestilențial al aburilor bahici, priveam la figurile cu priviri pierdute ale oamenilor ce stătea în jurul meselor rotunde și povesteau cu frenezie și, cu mișcări ample și gesturi nesigure își turnau din când în când ”apa de foc”  din paharele de sticlă murdară pe gâtlejurile etern uscate, care cereau din ce în ce mai mult pe zi ce trecea. Ca fost asmatic, traversarea unei asemenea încăperi era o adevărată probă, evitarea unei crize fiind o dovadă puternică a eficienței exercițiilor Yoga de respirație pe care oricum le repetam cu sfințenie în fiecare dimineață și seară. Ca întotdeauna m-a iritat efuziunea falsă emoțională a unchiului și a fârtaților săi și gesturile lor de bețivani. Era ceva atât de degradant în condiția acelor oameni încât nu puteam nici să îndur să privesc degradarea a tot ce era frumos și superior în om și reducerea sa la un fel de animal decerebrat, irațional și adesea violent, ce distrugea fără sens tot ce construise o viață întreagă, atrăgându-și oprobiul familiei și a celorlalți. Acest flagel teribil, care nu m-a atras absolut niciodată și nu i-am înțeles puterea și enorma răspândire, era ceva ce trebuia neapărat înțeles și eventual găsite modalitățile de a-l scoate din viața oricui. Păcatul de frunte al poporului acesta, amintit începând cu Burebista, care, ajutat și sfătuit de Marele Preot Deceneu a smuls de-a dreptul via din pământ pentru a șterge până și gândul la băutură, se reinstaurase cu mare forță, măturând cu nepăsare vieți, destine și frumusețe. Câte familii minunate nu am văzut distruse de imposibilitatea renunțării la acest obicei adictiv, și care, sub ”protecția” legalității, răpea dreptul la o existență ”normală” tuturor celor ce începeau căderea abruptă pe această pantă, de cele mai multe ori fără întoarcere a dezastrului personal. Era o putere stranie în această substanță, ceva ce omul, deși recunoștea și realiza dezastrul și pustiul care se forma în jurul său, nu putea să contracareze, nu reușea să controleze, nu reușea să se depărteze, era o plăcere și o satisfacție care atingea niște laturi ale ființei sale care în mod evident nu se mai aflau în zona puterii conștiente. Nu înțelegeam ce anume se întâmpla și de ce lucrurile stăteau astfel. Cu toții vedeam cum era omul după ce ”bea”. Devenea iresponsabil social, lua cele mai aiuristice decizii, devenea adesea violent, abuziv, căuta scandal și în general cele mai negative porniri instinctuale apăreau la suprafață, manifestându-se dintr-o zonă care în timpul ”stării de veghe” ori erau inaccesibile ori erau reprimate în adâncuri și menținute sub ”oborocul” cenzurii conștiente. Cele mai atroce crime și atrocități erau posibile când omul era ”aghezmuit”, cele mai aberante și dureroase decizii și alegeri. Este ceva ce dispare din om atunci când ingerează alcool. Este o barieră a rușinii și a puterii fricii, care îl mențin în general în limite sustenabile, în care respectă viața și integritatea celorlalți, fapt care, după o anumită cantitate, dispare ca fumul. Și nu era clar dacă doar scotea la iveală ceva ce deja era acolo reprimat sau activa lucruri ce există ca potență în fiecare, prin faptul că purtăm în noi, prin apartenența la zestrea comună universală a oamenilor, atât binele cât și răul. Mă gândeam uneori la catrenele magnifice ale lui Omar Khayyam, care se știe bine, fuseseră scrise în stare de ebrietate, așa cum ne povestesc chiar acestea. Un pahar însemna uneori veselie și voie bună, spargerea unor inhibiții sociale și chiar personale, dar problema era că omul nu se poate mulțumi doar cu atât. Omul vrea mai mult, pentru că mai mult este întotdeauna mai bine, și astfel copiii își vedeau părinții incapabili să se țină pe picioare, căzând în pragul ușii proferând măscări la adresa oricui, sau făcând tot soiul de fapte reprobabile, pe care le uitau de cele mai multe ori cu desăvârșire, trebuind să le fie povestite a doua zi, când se trezeau în ”mahmureala” aburilor beției. Un om dependent de alcool nu era un om pe care să te poți baza. Nu reușea să își ducă la capăt sarcinile sociale și personale minimale și acest lucru devenea evident oricui, inclusiv acestuia. Atenția sa era îndreptată imediat și aproape exclusiv asupra modalităților prin care să își mențină continuu acea stare de ”plutire” care îl făcea să „uite” durerea realității și apăsarea vieții. Eforturile individului se îndreptau de acum spre procurarea alcoolului  și menținerea, cu eforturi din ce în ce mai mari a stării metale specifice, datorită mecanismelor de adaptare a corpului. Așa încât o țară întreagă era bântuită de acest flagel și deși de foarte demult diverse societăți încercaseră să îl combată și chiar să îl eradicheze, nimic sustenabil și într-adevăr eficient nu apăruse. Pentru mine nu era clar motivul real pentru care oamenii foloseau masiv această substanță pentru a se menține în acea stare specială a minții, destul de diferită de starea de veghe în sensul că omul continua să perceapă, să obțină informații prin intermediul simțurilor și să își poată folosi capacitățile cognitive, însă exista ceva special, ceva ce se manifesta sub forma unei senzații de plutire, pe care ceilalți o puteau ușor identifica ”în ochii” consumatorului, după privirea ușor ”sticloasă”, vorbirea ușor împleticită și starea euforică. Bineînțeles că de cele mai multe ori acestea erau asociate cu tulburări ale echilibrului și incapacitatea de a gestiona situații sociale complexe, implicând mulți factori aleatorii precum și eforturi intelectuale susținute.

Întrebasem de câteva ori pe unchiul meu care este motivul pentru care simțea această nevoie insațiabilă și imposibil de controlat de a se ”aghezmui”. ”Întreab-o pe mătușă-ta…” era de fiecare dată răspunsul său, pentru mine fiind la acel moment imposibil să înțeleg cum altcineva ar fi putut să știe mai bine motivele pentru care el însuși alegea să ”bea”. Îmi era evident că oamenii în general, ca adulți, sufereau în cea mai mare parte a timpului. Și principala lor suferință era reprezentată de însăși faptul că existau, că se percepeau ca entități distincte și practic nu puteau niciodată să scape de ei înșiși. Spre deosebire de copii, care reprezintă un stadiu incipient al vieții umane, adulții prezintă în mod clar unele deosebiri fundamentale la nivel de percepție a existenței, fapt ce îi separă în mod inexorabil, putând fi priviți la un moment dat ca fiind specii complet diferite, nu doar stadii ale aceleiași ființe. Copii sunt, în mod natural și spontan, fericiți în sine, trăind propria viață cu intensitate și nesaț. Sunt veseli și cercetători, explorând neobosiți fiecare colțișor al mediului cu o curiozitate și o uimire totală, deschizându-se fără ascunzișuri oricărui tip de experiențe. Se joacă neobosiți, radiind de bucurie și comunicativitate. Orice loc, oricât de anost și rece, se umple de viață și de bucurie atunci când apar acolo copiii, care, prin exuberanța și modalitatea lor de expresie transformă totul, părând întotdeauna neobosiți în căutările lor și părând a se simți perfect fix acolo unde se află, mintea lor fiind foarte puțin înclinată să se mențină în trecut sau în viitor. Copiii sunt, în marea majoritate a cazurilor, exact acolo unde se află, în acel moment, adică sunt aici și acum în mod spontan și natural, fără să facă eforturi sau să își propună deliberat acest lucru. În afară de cazuri speciale, copiii sunt foarte puțin înclinați să se simtă afectați sau interesați în mod particular de ce s-a întâmplat ieri sau ce va fi mâine. Ei sunt total cu mintea și ființa lor în prezent, pe care îl percep și îl trăiesc exuberant, nesimțindu-se vreodată impropriu, cu obligații sau tarați de constrângeri specifice adulților. Dacă nu sunt presați de regulile adulților, copiii sunt toleranți și inclusivi, formând mici replici ale lumii adulților în care ei experimentează realitatea simulând, adică prefăcându-se prin joc, fiind total conștienți de această dedublare în rolul jocului, dar aceasta neîmpiedicându-i să facă o distincție corectă între joacă și realitate.

Această stare integratoare, minunată, în care copiii se simt perfect oriunde ar fi, fără să perceapă vreo apăsare existențială, este pierdută chiar de către aceștia, în procesul transformării lor în adulți. De la stadiul în care copilul se simte complet și nu are o nevoie reală decât de mediul în care să se poată juca în siguranță, având nevoile de bază asigurate, viața și existența nefiind decât un imens mediu în care copilul explorează și se bucură de faptul că trăiește, acesta trece treptat la un stadiu în care intervine o criză. Această criză este reprezentată de etapa numită adolescență în care copilul se sexualizează, adică în esență dezvoltă în mod natural niște elemente fiziologice care îl transformă într-o ființă sexuală, dar în același timp Natura îi pregătește și mintea pentru această nouă etapă a vieții sale. Și anume, principala caracteristică la nivel psihologic este reprezentată de senzația acută a ființei că este cumva insuficient doar prin sine, că pentru a fi în starea de liniște și bucurie pe care o experimenta înainte în mod spontan și natural prin sine însuși, acum are nevoie de ceva mai mult. Tinerei ființe nu îi este clar despre ce este vorba, totul fiind perceput sub forma unei neliniști, a unei insatisfacții, nemulțumiri care îl chinuie continuu și îl dezechilibrează, fiecare încercând să își găsească răspunsul la această nouă stare în mod propriu, căutând și experimentând continuu tot ce poate din ce oferă mediul în care se formează și există. De multe ori întâmplător realizează că dacă ca și copil nimic din ce este în exterior nu îi atrage atenția în mod deosebit, acum realizează că cumva este atras și interesat de ființele de sex opus cu al său. Acest interes ia forma unei curiozități și a unei fascinații față de celălalt, a unei nevoi destul de confuze și complet nedefinite de a comunica, interacționa, atinge și de a forma relații cu cei pe care îi consideră ”atrăgători”, fără să fie conștient ce anume îi face așa și ce anume caută în interacțiunile cu aceștia. Copilul ”cuminte” devine acum un adolescent irascibil și neliniștit, nemulțumit și care nu își mai găsește locul în lume. Tot ce înainte îi era de ajuns acum i se pare anost și plictisitor, având nevoi din ce în ce mai diferite de cele care îi asigurau înainte starea de fericire și împlinire. Fiind o împingere a Naturii către celălalt, este evident că ființa suferă un șoc care este experimentat în primul rând la nivel individual, de ego, pentru că realizează cu durere și furie uneori că fericirea și împlinirea sa nu mai depind doar de el însuși ci de cele mai multe ori de acceptarea sa de către celălalt, acum fiind nevoit să facă mult mai multe lucruri pentru a gestiona o relație, care implică o multitudine de factori necunoscuți și extrem de complecși, el evident, dat fiind pregătirea și experiența sa, neavând nici cel mai mic habar, viața sa fiind de acum înainte presărată de nenumărate ”eșecuri”  și respingeri, pe care le percepe de cele mai multe ori ca refuzuri ale fericirii sale. Această nouă situație, pentru care în mod evident, în societățile ”civilizate” indivizii nu sunt pregătiți, lăsându-i efectiv să ”se descurce” și să ”învețe” din mers despre ce e vorba, împovărându-i de cele mai multe ori și cu o sumă enormă de clișee și tabuuri legate de sexualitate și interacțiunea dintre sexe, generează o situație particulară, care de altfel caracterizează generații întregi, și anume de alienare și de nefericire pe care fiecare individ învață în felul său propriu să o gestioneze, de cele mai multe ori fiind vorba doar de o obișnuire cu răul, cu durerea și suferința, de fapt o formă de toleranță a nefericirii. Nefericire care devine un fel de a doua natură a omului, așa că în foarte scurt timp adultul percepe propria viață și existență ca pe o povară, un rău de care nu poate scăpa, o impunere nefericită din partea unor forțe crude și sălbatice, cu mult mai puternice decât posibilitățile sale și pe care la un moment dat le mai sparge tirania cu mici momente răzlețe de plăcere, care îi dau posibilitatea de a continua să îndure viața și existența și să meargă mai departe.

Bineînțeles că a doua mare diferență între copil și adult vine și din faptul că dacă copiii se simt totali și mulțumiți cu ce le prezintă viața, adultul, odată cu neliniștea sexualității primește și o a doua mare neliniște existențială, și anume cea legată de rostul și sensul existenței sale pe această lume. Dacă putem spune că la nivel de minte copilul este inocent, adică nu percepe sensul binelui și răului, adultul înțelege această distincție și chiar și societatea la vârsta majoratului, îl responsabilizează, adică nu mai este exonerat de vina pentru faptele sale, acum considerându-se că el poate face distincția între ce este corect și ce nu și că poate alege și prin urmare poate primi efectele acțiunilor sale. Deși realitatea ne arată că acest proces este cu mult mai lung în marea majoritate a cazurilor, această etapă a ”maturității sociale” este corectă și orice individ are nevoie să fie tratat de către ceilalți ca un membru cu drepturi egale. Mă gândeam deseori la parabola biblică a creației omului și ”izgonirii sale din Paradis”. Practic, dincolo de povestea propriu zisă observăm că înainte de mușca din fructul din Pomul Cunoașterii, care le-a adus cunoașterea Binelui și a Răului, asemenea lui Dumnezeu, Adam și Eva erau absolut inocenți și umblau dezbrăcați și fericiți ca niște copii, nefiind conștienți de diferențele dintre ei. Conștiința aproape simultană a cunoașterii și a propriei sexualități a făcut ca aceștia să se rușineze de propriul corp, arătând că și-au pierdut inocența și apoi s-au și ”unit” trupește, începând lungul șir al înmulțirii sexuate. Dar odată cu toate acestea omul a fost alungat din Paradis, adică din acea stare mentală în care ființa absolut fericit și neatins de timp și de angoasa propriei existențe. Odată cu sexualitatea și maturizarea, deci cu responsabilizarea vieții sale, omul a pierdut acea inocență naturală asigurată și în continuare de Natură copiilor, punându-l pe individ în fața propriei existențe și ”forțându-l” pe un traseu al auto-cunoașterii, de ieșire din starea de egoism și suficiență cu sine însuși, moment în care individul are posibilitatea începerii unei ”călătorii” spre sine și spre răspunsurile la toate acele întrebări care îi macină acum existența.

Privind la cei care dădeau peste cap continuu paharele cu lichid transparent sau colorat, mi se părea din ce în ce mai clar că acei indivizi refuzau efectiv conștientizarea necesității de a găsi niște răspunsuri și soluții reale la angoasele existenței lor, și descoperiseră doar o metodă de a se anestezia, de a uita de toate aceste imperative pe care Natura și Existența le cereau din partea lor, de a se eschiva de la ”datoria” solicitată oricărui individ conștient. În loc de a face eforturi în a se lămuri dacă există posibilitatea de a găsi răspunsuri reale la problemele lor preferaseră ”scurtătura” falsă de a ”sări” din ”schemă”, și după unele mici eforturi, care mai mult au îmbrăcat forma satisfacerii propriilor plăceri, au abandonat orice efort real. Evident că toate acestea nu acopereau problemele de bază care continuau să existe și să se manifeste, generând continuu acel gol interior, dar pe care omul doar învăța să îl tolereze și apoi să îl ignore. Mai existau unele momente accidentale în care era posibil ca vocea ființei sale interioare să se mai manifeste, datorită unor factori complet aleatorii, dar de cele mai multe ori inerția și forța obiceiurilor menținute atâta amar de vreme acopereau iarăși vocea din ce în ce mai slabă a conștiinței interioare. De aceea am realizat că orice metodă de a întrerupe utilizarea oricărui drog, atâta vreme cât nu se atingeau cauzele reale, și care țin de condiția existențială a omului, și care să întrerupă în mod natural tentația de a se eschiva tendinței și imperativului natural spre cunoaștere și auto-cunoaștere, era sortită eșecului, pentru că toate aceste metode ”represive” vizau efectele și nu cauza reală a acestui fenomen. Am constatat că atâta vreme cât omul nu putea vedea posibilitatea de a găsi o soluție reală la problema sa existențială, care să îi aducă pacea și fericirea interioară, insistențele societății de a blama doar obiceiul și anatema aruncată pe aceștia nu aveau să producă niciun efect real. Cu atât mai puțin metodele represive, prin care să fie interzis accesul, cum a fost cazul marii Prohibiții din Statele Unite ale Americii sau din alte zone ale lumii și care nu au făcut decât să creeze noi metode, mai ascunse de consum, precum și îmbogățirea mafiilor care asigurau producerea și distribuirea ilegală a alcoolului. Era evident că la nivele de societate tot ce era ilegal era cu mult mai scump și prin urmare nu doar că nu limita consumul ci chiar îl potențau pentru că acum erau atrase și alte categorii de consumatori care erau activate de triggeri psihologici, cum ar fi tentația ”fructului oprit”, curiozitatea generată de interdicție, fronda anti-sistem și altele asemenea care sunt subsumate tuturor formelor de interdicție. Uneori am auzit pusă problema, foarte întemeiat de altfel, dacă în povestea biblică amintită Eva nu a fost tentată de a încerca ”fructul cunoașterii” mai mult din cauza avertismentului lui Dumnezeu și a interdicției explicite a acestuia decât eforturilor direcționate ale ”șarpelui”, care, lipsit de fondul psihologic interior asigurat de cuvintele Domnului, nu ar fi putut convinge pe Eva să exercite presiuni, la rândul său, asupra lui Adam să rupă fructul, lucru pe care și el și-l dorea cu disperare. Deci la urma urmei a fost vorba mai mult de o mică ”încărcare motivațională” pe un fond deja existent anterior decât o construcție proprie a ”celui Rău”.

Nu am reușit niciodată să îl smulg pe unchiul meu din universul cârciumei, orice argument i-aș fi furnizat. Iar când îi spuneam că propria sa nevastă îi solicita prezența devenea chiar și mai rezistent, deși într-o modalitate subtilă, neprovocatoare. Era acolo o încrâncenare care nu am crezut-o posibilă doar din ceea ce îi oferea consumul de alcool și care îmbrăca o formă ciudată, cumva ascunsă dar totuși clară. Ca întotdeauna unde percepeam ceva ce nu decurgea ”natural” din ceea ce se vedea, era clar că mai existau aspecte mai puțin vizibile care contribuiau sau chiar generau acele comportamente și pentru  a le descoperi era nevoie de investigații suplimentare.

Gone girl (Fata dispărută 2014)

De ce oamenii au comportamentele pe care le au? De ce trăim raportându-ne la niște idei ”perfecte” pe care vrem neapărat să le vedem ”întrupate” în viețile noastre? Și ce suntem dispuși să facem pentru această stare de lucruri? Și la ce ne folosește?

Relația perfectă ”apare” între ”Super Amy” autoarea unei serii de ”povești fantastice” în care protagonista trăiește tot ce autoarea sa a ratat în viața reală și un intelectual destul de inteligent, însă nu destul pentru a-și da seama că firava plăntuță care pare o pradă ușoară și părea să ofere tot ce un bărbat și-ar dori este ”carnivoră” și are și ea agenda ei, și încă una destul de clară, deși nu atât de evidentă pentru oricine. Ca multe alte Ilene Cosânzene de pe alte meleaguri, Super Amy vrea relația perfectă. Și aceasta înseamnă ceva diafan, diferit de orice trăiesc toți ceilalți și duduie de iubire. De foarte multă iubire. La început iubirea înseamnă să te oferi celuilalt încât toate fanteziile care pot fi făcute în doi să devină realitate, începând cu sexul între rafturile bibliotecii publice și sexul în toate formele. Dar această ”dăruire” are și un preț. Ascuns. Care iese la iveală abia când Făt-Frumos îndrăznește să aibă propriile opinii. Începe cu modul în care să poarte cravatele și continuă cu cel în care își alege viitoarea amantă. Moment în care Super Amy își scoate micii dar foarte ascuțiții colți. Și dispare.

Dar pe măsură ce soțul îngrijorat descoperă cu stupoare că de fapt este în mijlocul unui păienjeniș de probleme pe care nu și le-a imaginat vreodată, decide să investigheze singur viața scumpei sale soții în speranța că va putea înțelege motivele dispariției sale. Și așa află că de fapt Super Amy avusese mai multe relații înaintea sa, în care se comportase cam la fel. Dăruise totul și ceruse în schimb foarte puțin. Doar să fie iubită. Și când bărbații nu s-au mai încadrat în ”patul său personal al lui Procust” fiecare a sfârșit foarte, foarte prost. Acuzați că au violat-o și trebuind să poarte această pecete pe viață au regretat amarnic indolența și răzvrătirea. Sau altele, din aceeași zonă.

Ceea ce se prefigurează la orizont va fi evitat doar datorită norocului chior și unor greșeli pe care și Super Amy le mai face. Modul absolut minunat în care ni se arată cum o femeie își poate înscena singură ”semnele” unui viol ne arată că întotdeauna trebuie să privim cu atenție și circumspecție orice pare ”sigur” și ”evident”.

Un film de excepție despre fantasmele care ne conduc viața și care ne așează fără să avem mare lucru de spus în barca spartă și tremurătoare a fericirii de plastic, croită după chipul și asemănarea Perfecțiunii.