Dependența emoțională: este greu între simbioză și autonomie

Dependența emoțională: cât de greu este să trăiești între simbioză și autonomie

Cum putem identifica dependența emoțională?

1. Persoana are mari dificultăți în a lua decizii, procrastinează și cere reasigurări din partea altor persoane până la cele mai banale aspecte cum să se îmbrace și ce să-și cumpere în materie de îmbrăcăminte, ce mâncare sau desert să comande, ce activități să facă în timpul liber, dacă să accepte o promovare la muncă, ș.a.;
2. Are mari dificultăți în a spune ,,Nu” și în a-și exprima dezacordul față de ceilalți din cauza fricii puternice că ar putea pierde susținerea lor sau relația;
3. Are dificultăți în a face lucruri singur sau în a începe proiecte noi din cauza faptului că nu are încredere în capacitățile sale de a reuși, nu din cauza unei lipse de energie sau motivație;
4. Cere prin orice mijloace suportul celorlați și merge atât de departe, încât se oferă să ajute cu lucruri care nu-i fac plăcere, acumulând multiple frustrări în proces pentru că va simți că se abandonează pe sine și nu se dezvoltă suficient;
5. Simte neputință și copleșire emoțională atunci când rămâne singur și nu are activitate socială, neștiind să aibă grijă de sine. Ca atare, nu știe să pună limite și ajunge să-și dea programul peste cap, stând să suporte conversații interminabile ale altora, încercând să vină cu soluții pentru problemele lor ș.a.;
6. Atunci când o relație semnificativă se încheie, sare rapid într-o altă relație drept suport, fără să-și ofere timp să facă doliul relației terminate și timp cu propria persoană în singurătate.

Care sunt cauzele care duc la dependența emoțională?

Dacă este să ne imaginăm cum arată viața de familie a unei persoane cu dependență emoțională și aceasta se întâmplă să fii chiar tu, sigur ai trăit o viață plină până la refuz de control. Unul dintre părinți sau ambii părinți au luat majoritatea deciziilor în locul tău, au fost hiperprotectori cu tine și te-au tratat mereu ca și când aveai o vârstă mai mică decât cea reală. S-au ocupat de toate detaliile vieții tale, astfel încât tu să nu trebuiască să te ocupi de greutățile experiențelor de zi cu zi. Ți-au subminat și criticat abilitățile că ai putea reuși fără ajutorul lor și ți-au vorbit despre lume ca și când ar fi un loc periculos.

Mai mult decât atât, unul dintre părinți a avut simptome clinice sau tulburare de personalitate narcisistă și te-a transformat în confidentul lui, vrând să știe absolut tot ce faci în orice moment, orice bârfă, orice detaliu social, intim, romantic, sexual, creând premisele simbiozei de a trăi experiențele lui netrăite în locul tău. Poate chiar ai simțit entuziasmul din vocea părintelui atunci când îi povesteai ceva cu amănunte.

Dacă ai fost fată a unei mame cu profil narcisist, poate că ți-a spus lucruri de genul: Tu ieși cu acel băiat pentru că te-am lăsat eu. Ești prea sensibilă, exagerezi. Nu ai voie să plângi sau să exprimi furie, o domnișoară educată nu face asta. Crezi că ai avut o zi dificilă? Stai să vezi ce zi am avut eu! Mereu am fost o mamă bună, ești o nerecunoscătoare. Fratele tău mă sună zilnic, tu nu mă suni decât o dată pe săptămână. Mereu mi-ai făcut probleme, nu ca fratele tău. Nu ne înțelegem, poate ar trebui să nu ne mai vedem niciodată. Te rog să-mi dai înapoi cadoul pe care ți l-am făcut, nu-l meriți și nu te voi trece nici în testament.

La capătul opus al spectrului hiperprotecției se află lipsa protecției și suportului. Poate că ai avut părinți care lucrau prea mult și tu a trebuit să te ocupi de responsabilitățile casei, de alți frați și surori mai mici, să iei toată greutatea deciziilor asupra ta, asemenea unui adult. Poate ai simțit o copleșire emoțională, dar nu aveai cum să te oprești asupra ei deoarece tu țineai frâiele corabiei și trebuia să faci lucruri în continuu, așa ai devenit un copil parentalizat.

Ca adult, vei avea tendința să mergi în extremă și să te comporți de pacă nu ai avea nevoie de nimeni și de nimic, refuzând să ceri ajutor, sfaturi, susținere și luând tot mai multe sarcini asupra ta ca să nu arăți nicio urmă de vulnerabilitate. În adâncul sufletului tâu tânjești după conexiune și, totuși, simți jenă la ideea că ai nevoie de ea. Asta poartă numele de contradependență, fiind doar o mască și un indicator puternic al capcanei de depenendență. Probabil te confrunți cu atacuri de panică ușoare, moderate sau severe.

Diagnostic diferențial

Din păcate, în cazul în care stilul dependent de personalitate se transformă în tulburare de personalitate dependentă, aceasta (TPD) are o rată înaltă de comorbiditate cu tulburarea de personalitate evitantă, depresia majoră, tulburarea borderline, tulburări de anxietate și tulburări de alimentație. Din punct de vedere al diagnosticului diferențial, și cei cu Borderline și cei cu TPD au o frică intensă de abandon, însă cei cu Borderline reacționează disproporționat în raport cu gravitatea situației, manifestând crize intense de furie și manipulare, iar cei cu TPD se supun și se agață de cei cu care sunt în relație. De asemenea, cei cu TPD pot întreține relații de durată, pe când cei cu Borderline au un tipar de instabilitate în relații, experimentând un roller coaster emoțional.

Cum te poți separa de dependența emoțională atunci când ești fix în mijlocul ei?

Cel mai dureros lucru pentru o persoană cu dependență emoțională este să părăsească un partener, iar al doilea cel mai dureros lucru este să fie ea abandonată. Pe principiul ,,Cum să-ți iubești partenerul atunci când vrei să-l părăsești”, despărțirea ar fi atât de dureroasă încât s-ar simți ca și cum te-ai rupe în două la propriu, să-ți imaginezi procesul separării îți provoacă un gol imens în stomac, ca și cum ai cădea într-o prăpastie emoțională din care nu-ți vei mai reveni niciodată și uite așa te reîntorci în capcana dependenței. Îți vei face scenarii despre toate acele lucruri pe care nu le vei putea face singur, îți vei aminti toate minusurile personale, incapacitățile, întorcându-te la a-l venera pe partener, chiar dacă acesta este abuziv verbal, manipulator, violent fizic. Este mai ușor pentru tine să rămâi într-o relație abuzivă decât să rămâi singur.

Ce putem face în terapie pentru a ieși din capcana dependenței?

Agățarea de cel apropiat și cerințele excesive de a primi iubire, atenție, suport, alinare în majoritatea timpului pot fi percepute ca gesturi agresive, ostile, iar ceilalți se pot îndepărta deoarece simt că nu li se respectă nevoia de spațiu și timp pentru ei. Din acest punct de vedere, în terapie se va lucra în mod direct asupra atașamentului, cu informații utile și punerea în practică a restructurării atașamentului chiar în relația cu terapeutul prin exersarea exprimării nevoilor emoționale sub o formă nonivazivă, prin anumite jocuri și tehnici de pendulare între conexiune și distanțare, între teama de singurătate și curajul de a sta în singurătate, tocmai pentru a învăța să ofere spațiu și să suporte episoadele de singurătate.

Dacă vorbim de decizia clientului de a-și părăsi partenerul, în acez caz ne vom ocupa de punerea limitelor în relație și vom face un plan pentru o desprindere graduală, pas cu pas, mai întâi făcând apel la imaginație, in vitro și ulterior aplicând in vivo pentru creșterea rezilienței ca și scut în fața stresului.

În terapie, pornim de la conceptul de simbioză primară și urmărim să vedem când a luat naștere partea dependentă și în relație cu ce persoană semnificativă. Această simbioză este asemenea vieții a doi motani care trăiesc într-un singur corp și este imposibil să separi un motan fără a-I găsi o inimă independentă, altfel l-ai putea desprinde brusc și ar risca să moară. Dincolo de această metaforă, vom încerca o desprindere cu pași mici de îngrijitorul care a întreținut dependența. Prin joc de rol, persoana va separa ideile, prejudecățile, caracteristicile și valorile acestuia de ale sale. Va păstra ce-i este de folos și va da înapoi părintelui tot ce nu-i aparține pentru a-și lua sentimentul de putere înapoi. Treptat, partea de autonomie își va face loc în corpul persoanei și așa vom ști că am oferit o inimă motanului care s-a desprins.

Persoanele cu dependență emoțională pot fi încurajate în terapie să discute despre ce le aduce plăcere, să vină cu pași mici înspre a se descoperi pe sine: Ce mirosuri îmi plac? Care este desertul meu preferat? Care este fructul meu preferat? Ce mâncaruri îmi încântă simțurile? Ce haine prefer să probez la mall, fără să cer părerea nimănui? Ce activități noi mi-ar plăcea să experimentez? Ce pot face pentru mine separat de partenerul meu?

Comportamentul dependent poate fi și o formă de evitare a unor experiențe traumatice din trecut. Împreună, putem explora orice amintire legată de separare, istoricul pierderilor și ce impact au avut ele asupra ta. Apoi putem găsi acele momente în care ai reușit să faci față singurătății și putem ancora resursele în corp pentru a le putea folosi ca etaloane în momentele de singurătate mai greu de suportat.

În terapia de lungă durată, persoana poate uita de scopul pentru care a ajuns la terapie și îl poate înlocui cu atașamentul față de terapeut, evitând ideea de progres tocmai pentru a nu încheia terapia. Pentru a nu se recrea dependența, terapeutul are datoria de a sublinia tiparul reiterat.