Gândul care ucide
Dacă gândurile tale s-ar vedea, cum te-ai simți?
Dacă emoțiile tale ar exploda, ce proporții estimezi că ar avea?
Dacă propriul corp ar alege ce e bine pentru el, ce viață ai duce și ce alegeri ai face?
Cât trăiești pentru alții și cât trăiești pentru tine?
Cât îți prietuiești viața?
La această ultimă întrebare, fiecare om ar acorda punctaj maxim. Vorbele sunt ușor de exprimat, nu costă, nu necesită mare efort. Plus că există și convingerea care să susțină această afirmație. Lipsesc doar faptele.
Cititorul se va simți ușurat pentru că el știe că face fapte bune pentru propria persoană. Doar trăim în epoca wellness-ului. Oamenii mănâncă sănătos, fac mișcare, etc. Însă iau măsurile pe care le consideră ei necesare și fac ce vor ei. De cele mai multe ori, deciziile lor legate de lifestyle sunt făcute pentru a susține o rețetă identitară, pentru a arăta bine, pentru privitori.
Iar ceea ce ține de sine este tabu.
Putem afirma cu certitudine că omul iubește mai tare viața altora decât propria viață pentru că majoritatea acțiunilor sale sunt modelate din exterior, el face aproape totul pentru privitori și mai nimic pentru el. Cheltuiește oricând 80.000 EUR pe o mașină dar nu dă niciodată 2000 EUR pentru evoluția interioară.
Problema se pune atunci când corpul nu mai poate susține ceea ce omul a creat.
Aici apare revolta pe propriul corp.
Dacă ne-am imagina un dialog între minte și ficat, piele sau un alt organ, ar fi ceva de genul:
„– De ce nu mă susții?
– Pentru că nu mai pot! Tu îmi dai furie, ranchiună, invidie zilnic, mă mai supui și la efort iar apoi ai așteptări de la mine să mă prefac, să pară că totul e bine. Află că eu nu mai pot funcționa!
– Ba o să poți! Voi merge la cel mai bun medic!”
În realitate nu există nici măcar acest dialog iar omul este ferm convins că este obligația medicului să îl salveze.
În timpul căutărilor, aude din stânga și din dreapta că este și el responsabil de anumite schimbări însă nu vrea să accepte și preferă să caute un alt medic, mai bun.
Între timp, omul se încarcă negativ și mai tare, dezvoltă ranchiună la ranchiună din cauză că drumul ales de el nu funcționează. I-ar strânge de gât pe toți din cauză că nu îi rezolvă problema.
Omul face orice ca să nu fie responsabil pentru el. Decât să lupte cu el însuși pentru a vindeca o boală, îi este mai simplu să o accepte, să o integreze în viața lui.
Cel mai periculos moment este chiar acela în care omul acceptă boala/afecțiunea.
Dacă el ar zice: „da, am niște simptome de… pe care le provoc și le mențin prin…dar am devenit conștient, iau măsurile necesare și am răbdare cu corpul meu ca să își revină, sunt perfect sănătos și îmi este drag de mine” ar fi bine.
Însă omul parcă e în așteptarea bolii pentru că ea îi dă târcoale la nivel mental de ceva vreme, el conștientizându-și acțiunile uneori.
Iar dacă boala apare, omul o înrăutățește găsind VINOVAȚI, făcându-i pe alții responsabili că nu l-au menținut sănătos.
Fiecare om știe ce face greșit.
Iar greșeala pornește de la faptul că nu acceptă anumite lucruri/situații de viață/decizii, se opune, se înfurie, judecă, urăște, nu iartă, se îmbolnăvește și …. .
