Granițele personale: pilonul esențial pentru o viață armonioasă
Un subiect greu pentru mine… Și, posibil, pentru mulți oameni. Ce înseamnă pentru fiecare dintre noi acest concept? Ce fel de reprezentări mentale, fizice (inclusiv în corp) sau spirituale avem pentru el?
Pentru mine, granițele personale reprezintă un teritoriu ce conține atât durere, traume, conflicte, zbucium, intensitate, confuzie, cât și spațiu de explorare, creștere, redefinire, împuternicire, reconturare a propriei identități. Includ aici capacitatea de a identifica și de a și exprima ce-mi place, ce nu-mi place, ce mă deranjează, ce mă înfurie, ce nu este negociabil, ce este negociabil, ce nevoi am, care mi-e ritmul (și continuă, într-o permanentă descoperire).
Poate, uneori, gândim sau simțim acest concept doar ca pe o dinamică în raport cu o altă persoană sau cu un sistem. Dar granițele pot fi analizate și în raport cu propria persoană: modul în care ne vorbim, modul în care ne tratăm noi pe noi, felul în care ne respectăm sau nu nevoile și ritmul, modul în care ne prezentăm în lume.
Absența unor granițe personale sănătoase și a unui spațiu adecvat, în care să le putem manifesta, poate avea consecințe extrem de profunde. Așa cum văd și percep eu acest proces, posibilitatea de a exprima și manifesta propriile granițe, în mod sănătos și cu respect față de altă persoană, față de un mediu anume sau față de propria persoană, este în strânsă legătură cu formarea unui simț solid al Sinelui. Pentru că mesajul din profunzime este: exist, sunt valoros/ oasă și am dreptul să mă manifest, să ocup Spațiu, să mi-l apăr sau să-mi exprim simțirile/ viziunea, în raport cu ce se întâmplă în jur, dacă e cazul.
Însă, atunci când spațiul sau oamenii nu ne permit să facem asta și nu există siguranță pentru a ne expune și verbaliza granițele, poarta către o profundă suferință se deschide. Vocea proprie se prăbușește într-o tăcere, poate chiar muțenie asurzitoare. Până când… avem curaj să îi dăm din nou glas și spațiu și să observăm ce se vrea exprimat, într-o adevărată călătorie inițiatică de descoperire și redescoperire proprie.
Revenind la suferința menționată mai sus, aceasta poate lua diverse forme. Impactul ei devine observabil în multe arii din viața noastră: atât personal, cât și profesional. Neavând un simț solid al Sinelui și, implicit, nici conștientizarea profundă că merităm să primim, pe toate planurile, ce este bun, ne bucură, ne împlinește și ne onorează, permitem, atât la nivel personal (în relațiile noastre), cât și la nivel profesional, unor situații ce nu ne servesc să rămână în viața noastră.
Un aspect esențial este faptul că se pierde sentimentul siguranței – sau o mare parte din acesta, care este atât de necesar unei dezvoltări armonioase. Este extrem de important să știm că suntem în siguranță să explorăm lumea, în modul nostru unic. Să știm că ne putem baza pe activarea granițelor intrinseci ale Ființei noastre, la nevoie și, în egală măsură, pe exprimarea lor. Pentru că, dacă ele doar se activează – iar ele o fac, pentru că Inteligența Ființei noastre ne transmite aproape întotdeauna când este ceva în neregulă, dar simțim că nu suntem în siguranță să le exprimăm, lumea devine un loc periculos de explorat. Are loc o închidere a Sinelui sau, cel puțin, o manifestare mult mai puțin radiantă în raport cu potențialul nostru.
Trăim, consider eu, într-o cultură ce pune mult accent pe aparențe, pe imagini frumoase, pe pozitivism de suprafață sau de fațadă și pe formele sub care acestea sunt exprimate. Nu într-o cultură dornică să trăiască în mod conștient, treaz, în conexiune profundă cu propria Ființă și cu mediul. După părerea mea, în felul acesta are loc o separare – a stărilor și a experiențelor trăite, în două categorii: POZITIV și NEGATIV (bineînțeles, nu este vorba despre situațiile clar negative, în care discutăm de abuzuri sau de lezări indubitabile ale cuiva). Tot ceea ce e etichetat drept negativ este evitat, privit cu suspiciune, demonizat, marginalizat. Exclus. Deși, în funcție de context, pot exista nenumărate alte nuanțe.
Cum se leagă acest aspect de granițe? În momentul în care etichetăm furia, de exemplu, drept o emoție negativă și nu învățăm să o privim inclusiv ca pe o formă de iubire a noastră pentru noi (ea se activează pentru a ne proteja) și de manifestare a Vieții Înseși – o formă extrem de puternică și primară – devenim condiționați să credem că nu e potrivit să simțim sau să exprimăm așa ceva. Astfel, reprimăm, iar exprimarea ulterioară – pentru că tot ce nu e exprimat la momentul potrivit, în mod sănătos, va găsi o cale ulterioară – va fi, probabil, mai agresivă, fie pentru noi, fie pentru ceilalți. De aceea, dacă noi considerăm că vom fi criticați sau excluși pentru că simțim sau exprimăm o anumită emoție, procesul onorării acelei emoții și, implicit, a propriilor granițe este și el afectat. Începem, poate, să ne gândim că exagerăm noi, că suntem prea sensibili, că situația nu e atât de rea precum credeam inițial, că putem trăi și așa. În acest mod, dezvoltăm o neîncredere în acuratețea propriilor instincte și ne deconectăm de ele, intrând, poate, chiar și într-un proces de disociere.
Nu suntem deschiși – pentru că nu am fost învățați, către a cultiva conștient capacitatea de a ne da voie să SIMȚIM, fără judecată. Să oferim spațiu emoției/ emoțiilor sau stărilor, să ne împrietenim cu ele (mai ales cu cele etichetate drept negative). Și să ne deschidem către mesajul pe care ni-l aduc de fiecare dată. „Dansând” cu ele conștient și, astfel, transformându-le. Însă… există o inteligență infinită a propriilor emoții, a corpului nostru. Acestea ne indică foarte clar atunci când o nevoie sau o graniță proprie nu e respectată.
Când simțim și procesăm conștient o emoție, deschidem poarta către a o trăi – neblocând-o în corp, a-i prelua mesajul și, în mod firesc, a o elibera, fiecare în ritmul propriu. Dacă am avea cultivată abilitatea de a ne onora stările, de a lucra cu ele cu prezență, atunci și conexiunea cu mesajele trimise de propriul corp ar fi mai ușor de descifrat pentru noi. Și, poate că pas cu pas, am reînvăța să avem încredere în instinctele noastre și să ne onorăm granițele personale.
Este important să realizăm, ușor-ușor, că avem dreptul să simțim toate emoțiile și să ne exprimăm granițele. Putem căuta spații, grupuri, persoane, terapii – cu discernământ, unde Vocea și Ființa noastră sunt onorate. Și unde, cu pași mici, învățăm să ne exprimăm și să ne auzim din nou cu încredere și cu respect. Atât față de noi, cât și față de ceilalți.
Nu este, însă, ușor. Este un proces – adesea îndelungat, răscolitor și provocator. Ca un labirint, întortocheat. După ce Sunetul unic al unei Ființe a fost în mod sistematic redus la tăcere, este nevoie de încredere, multă răbdare, continuă blândețe și putere pentru a ieși din coconul în care s-a refugiat. Dar se poate. Cu răbdare, blândețe și iubire față de noi. Iar lumea care se deschide poate fi chiar mai frumoasă și radiantă decât ne-am fi putut imagina vreodată.
