Johann Hari atrage atenția asupra problemelor timpului nostru

În avanpremieră pentru conferința pe care urmează să o țină la Cluj Napoca, la The Inner, la început de iunie, citiți un amplu interviu cu jurnalistul Johann Hari, ale cărui investigații inovatoare legate de sursele depresiei în lumea noastră și de dificultățile de concentare care îl caracterizează homo technologicus au însemnat bestseller-uri și semnale de alarmă.

Johann Hari este autorul a trei cărți New York Times bestseller-uri și producătorul executiv al unui film nominalizat la Oscar și al unui serial TV în opt părți, cu Samuel L. Jackson în rolul principal. Cărțile sale au fost traduse în 40 de limbi și au fost apreciate de personalități din toate domeniile, de la Oprah la Noam Chomsky, de la Elton John la Naomi Klein. A studiat Științe Sociale și Politice la King’s College, Cambridge și a absolvit cu Double First. Johann a fost numit de două ori „Jurnalistul anului în ziarul național” de către Amnesty International.

În limba română au fost traduse două dintre bestseller-urile scrise de Johann Hari, ambele apărute la Editura Trei: Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare (2019) și Hoții de atenție. De ce nu te poți concentra (2022)

Psychologies: Ai avut o istorie lungă cu psihotropele de când ai fost diagnosticat cu depresie, la începutul vieții tale. Când și cum ți-ai dat seama că ceea ce te-a îmbolnăvit și ceea ce îți poate face bine nu a fost un fel de compus chimic, ci un nou sentiment de… sens și pasiune în viața ta?

Johann Hari: În cea mai mare parte, asupra vieții mele atârnau două mistere. Nu le-am înțeles și, să fiu sincer, mi-a fost teamă să le investighez. Primul mister este că de-a lungul celor 40 de ani ai vieții mele depresia și anxietatea au fost în continuă creștere în lumea occidentală. Am vrut să înțeleg de ce ni se întâmplă asta? De ce pentru din ce în ce mai mulți dintre noi devine din ce în ce mai greu să trăim de-a lungul unei zile?

Am vrut să înțeleg asta din cauza unui mister mai personal. Când eram adolescent, m-am dus la doctor și i-am spus că am senzația că din mine curge durere. Nu puteam să o controlez și mi-era rușine de asta. Doctorul mi-a spus o poveste care acum văd că nu era total greșită, dar era super-simplificată. A spus: noi știm de ce oamenii simt așa. Uneori, ceva nu merge bine în creierul oamenilor – există un dezechilibru chimic natural. Tot ce trebuie să facem este să-ți dăm un medicament pentru ca substanțele chimice să revină la normal. Așa că mi-a dat un antidepresiv numit Paxil. Și m-am simțit mult mai bine o vreme – a fost un salt, un impuls real – dar apoi depresia a revenit. Așa că mi s-au dat doze din ce în ce mai mari până când timp de 13 ani am luat doza maximă posibilă – dar durerea era în continuare foarte mare. Așa că am început să îmi pun întrebări: dacă fac tot ce mi se spune să fac, de ce mă simt în continuare așa?

Așa că am pornit într-o călătorie de vreo 65 000 de km pentru a găsi răspunsurile. Peste tot am intervievat experți științifici de top și oameni care au trecut prin depresie. Am aflat astfel că există dovezi științifice pentru nouă factori care ne conduc la depresie. Două dintre ele țin într-adevăr de biologia noastră – pe de o parte genetica proprie ne poate face mai sensibili la aceste probleme și, pe de altă parte, atunci când intervine depresia apar schimbări reale în creier, care pot face mai greu să scapi de depresie. Dar majoritatea factorilor despre care s-a dovedit că provoacă depresie și anxietate nu se află în biologia noastră.

De exemplu, dacă ești cu adevărat singur crește probabilatea să te deprimi.

Dacă ești controlat la locul de muncă ai mult mai multe șanse să devii deprimat.

Dacă nu intri în contact cu natura este mult mai probabil să capeți o depresie.

Aceștia sunt factori care țin de modul nostru de viață – și odată ce îi înțelegi pe ei și pe alții, se deschide un set foarte diferit de soluții care ar trebui oferite alături de opțiunea farmaceutică.

O mare parte a cărții mele se întreabă: ce nevoi psihologice nesatisfăcute sunt responsabile, în mare parte, de această epidemie de depresie și anxietate prin care trecem? Apoi, chestiunea crucială: cum putem începe să construim o cultură care să răspundă acestor nevoi?

Sistemul nostru clinic este configurat pentru a răspunde, în principal, problemelor biologice. Există câteva cauze biologice reale ale depresiei – dar ele există alături de aceste uriașe cauze psihologice și sociale, interacționând cu acestea.

Trebuie deci să ne ocupăm de toată gama de cauze.

În lunga călătorie pe care am făcut-o pentru a scrie această carte a fost un moment care m-a ajutat să înțeleg acest lucru.

În anul 2000, Derek Summerfield, psihiatru sud-african, era în Cambodgia, cercetând efectelor psihologice ale minelor terestre neexplodate, într-o perioadă în care antidepresivele chimice erau comercializate pentru prima dată în această țară. Medicii cambodgieni nu știau prea multe despre aceste medicamente, așa că i-au cerut lui Summerfeld să le explice. Când acesta a terminat, cambodgienii i-au spus că ei nu au nevoie de aceste chimicale noi, pentru că ei au deja antidepresive. Nedumerit, Derek i-a rugat să explice, așteptându-se să afle despre vreun remediu din plante locale. Ceea ce a aflat a fost însă cu totul diferit: o istorie despre un fermier pe care acești medici l-au tratat. Omul lucra în câmpurile de orez și, într-o zi, călcase pe o mină terestră, care a explodat și i-a aruncat în aer piciorul. Țăranul a fost tratat, a primit o proteză și apoi s-a întors la muncă, în câmpul de orez inundat. Dar este foarte dureros să lucrezi atunci când un membru artificial este sub apă, iar întoarcerea în locul unde piciorul lui a sărit în aer l-a făcut pe acest om extrem de anxios și în timp a intrat într-o depresie profundă.

Medicii și vecinii au stat de vorbă cu el, despre viața și necazurile lui. Astfel și-au dat seama că, deși avea o proteză bună, pentru el munca în orezărie era mult prea grea, el se afla sub stres continuu, avea dureri fizice și toate acestea împreună l-au făcut să nu mai vrea să trăiască. Interlocutorii lui au avut o idee: i-au sugerat să devină văcar, astfel piciorul lui protezat va fi mai puțin expus durerii și va avea și mai puține amintiri tulburătoare. Ei credeau că omul este perfect capabil să facă schimbarea. Așa că i-au cumpărat o vacă. În lunile și anii care au urmat, viața lui s-a schimbat. Depresia lui, cândva profundă, a dispărut. Medicii cambodgieni i-au spus doctorului Summerfeld: „Vezi, doctore, vaca a fost un antidepresiv”.

Această întâmplare din Asia de Sud-Est sună la început ca un soi de anecdotă exotică, dar cu timpul am ajuns să cred că reprezintă, într-o formă distilată, exact acea schimbare de perspectivă pe care ar trebui să o facem dacă vrem să progresăm. Soluția a fost găsită aici numai pentru că oamenii au înțeles cauza depresiei peroanei respective. Aceasta este deci întrebarea pe care trebuie să ne-o punem: ce anume ne provoacă depresia și care ar fi rezolvarea pentru asta? Acesta este cu adevărat subiectul cărții.

Cartea Legături pierdute a fost tradusă în limba română în 2019 și a fost pentru mine într-un fel ultima carte „existențialistă” dinaintea pandemiei care a provocat o resetare în toate opiniile noastre. Ai adunat acolo opinii de la diferiți psihiatri și psihologi, spunând că la baza bolii vremurilor noastre, depresia, nu stă un dezechilibru chimic, ci simpla lipsă a sensului dintr-unul sau din mai multe domenii ale vieții noastre. După pandemie, un meta-studiu „revoluționar” a afirmat că abordarea chimică nu a fost o abordare radicală și cauzală a depresiei. Ai simțit că oamenii au devenit mai dispuși să fie de acord că ceea ce ne unește este ceea ce ne dă sens și ființă, iar lipsa conexiunii între noi ne răpește sănătatea mintală, și în final ne răpește viața?

J. H.: Îmi place mult acest mod de raportare la cartea mea. Da, cultura noastră se află într-o criză existențială. Iată un exemplu. Suntem cea mai singuratică societate din istoria omenirii. Într-un studiu recent făcut în America, fiecărui participant i s-a pus următoarea întrebare: câți oameni te cunosc bine? Jumătate dintre americani au răspuns: „Nimeni”. Lucrurile nu stau la fel de rău în Spania, dar și acolo situație se înrăutățește. Am discutat îndelung la Chicago cu profesorul John Cacioppo, cel mai important expert în singurătate din lume. Mi-a pus întrebarea: de ce existăm? Noi, oamenii, toți, de ce existăm? Un motiv este că strămoșii noștri din savanele Africii erau foarte buni la un singur lucru: ei nu erau nici mai mari și nici mai iuți decât animalele pe care le doborau, dar erau mult mai capabili să se unească în grupuri și să coopereze. La fel cum albinele au evoluat pentru a trăi în stup, oamenii au evoluat pentru a trăi în trib. Iar noi suntem primii oameni care au încercat vreodată să dezmembrăm tribul.

Dar există o soluție. Unul dintre eroii mei este medicul Sam Everington, generalist într-o zonă săracă din estul Londrei, unde am locuit multă vreme. Era un loc cu adevărat inconfortabil. O mulțime de pacienți veneau la acest doctor cu depresie; la fel ca și mine, el nu se opune antidepresivelor chimice – ele au avantaje pentru unii oameni – dar a văzut că aceste medicamente nu rezolvă problema pentru foarte mulți dintre pacienții săi. Așa că într-o zi, a decis să încerce altceva.

Venise la el o femeie pe nume Lisa Cunningham – am cunoscut-o mai târziu. Lisa stătuse baricadată în casă, paralizată de depresie și anxietate, timp de șapte ani. Abia reușise să iasă. Atunci Sam i-a spus: nu-ți face griji, o să-ți dau în continuare medicamentele tale, dar îți voi prescrie și altceva.

În spatele policlinicii se întindea un maidan cu buruieni; Sam i-a propus Lisei să vină acolo, de câteva ori pe săptămână, să se întâlnească cu un grup de alți oameni deprimați și anxioși, pentru a găsi ceva semnificativ de făcut împreună.

La prima întâlnire cu grupul, Lisei i-a fost literalmente rău fizic. Dar grupul a început să vorbească – au întrebat: ce putem face? – și au decis că vor construi o grădină. Erau însă numai orășeni din centrul Londrei de Est, ca mine, și nu știau nimic despre grădinărit. Așa că au început să citească cărți, să urmărească videoclipuri. Apoi au îndrăznit să-și vâre degetele în pământ. Au început să învețe ritmurile anotimpurilor. Există multe dovezi că simplul contact cu natura este un antidepresiputernic. Dar ei au făcut ceva încă și mai important: au început să formeze un trib. Să le pese unul de celălalt. Dacă unul dintre ei nu apărea la întâlnire, mergeau să-i caute. Lisa s-a exprimat așa: „pe măsură ce grădina a început să înflorească, am început și noi să înflorim”. Această abordare se numește prescripție socială și există un număr tot mai mare de dovezi care arată că produce scăderi substanțiale ale nivelului de depresie și anxietate. Un studiu a constatat că este de două ori mai eficient decât prescrierea de antidepresive.

În cultura noastră, atunci când ne simțim anxioși sau deprimați ni se spune adesea: fii tu însuți. Ca și cum ar trebui să țintim spre individualism. Însă ceea ce depresia m-a învățat pe mine este: nu fi tu. Nu fi izolat. Fii noi. Fii împreună. Ceea ce ar trebui să urmărim este să facem parte dintr-un trib.

Cred că în timpul pandemiei am avut parte de o educație brutală pentru acest fapt. Brusc am ajuns să fim mai singuri ca niciodată – și depresia a explodat.

Studiul științific pe care îl descrieți – care arată că depresia nu este cauzată de un „dezechilibru chimic” în creier – a fost realizat de oamenii de știință pe care i-am intervievat pentru carte, care fac o muncă cu adevărat importantă. De fapt, de ani de zile știm că trebuie să gândim mai profund depresia.

Ce ai făcut în timpul pandemiei? Cum ai simțit calvarul cu care s-au confruntat oamenii, pierderea conexiunii, pierderea contactului cu cei apropiați, ceea ce i-a dus pe unii direct spre droguri recreative?

J. H.: Am trăit pandemia într-un mod total neobișnuit: scriu o carte despre o serie de crime care s-au petrecut în Las Vegas, așa că în timpul pandemiei m-am aflat în Vegas, care a rămas deschis aproape tot timpul. A fost suprarealist.

Cred că pandemia a sporit depresia, anxietatea și dependența dintr-un motiv foarte clar.

Toată lumea știe că are nevoi fizice naturale: mâncare, adăpost, apă, aer curat. Dacă ni s-ar lua acestee lucruri, am avea probleme reale, foarte repede. Dar există dovezi la fel de puternice că toate ființele umane au nevoi psihologice naturale. Trebuie să simți că aparții. Trebuie să simți că viața ta are sens și scop. Această cultură pe care am construit-o este bună la multe lucruri – dar am devenit din ce în ce mai puțin buni în satisfacerea nevoilor psihologice profunde ale oamenilor.

Așa a fost înainte de covid – și a devenit și mai adevărat în timpul pandemiei. Așadar, ceea ce trebuie să întrebăm acum este: cum putem satisface nevoile psihologice ale oamenilor? Am fost în multe locuri unde oamenii au găsit o modalitate de a face asta.

În calitate de jurnalist, nu ești un profesionist înrolat în sănătate mintală, așa că ai privilegiul real de a judeca independent. Cât de important este acest lucru pentru o anchetă independentă în domeniul sănătății mintale?

J. H.: Am studiat științe sociale la Universitatea Cambridge, așa că mă pricep destul de bine la evaluarea dovezilor științifice, dar cu siguranță nu sunt un expert. Cred că aceia care nu sunt experți au rolul lor, de a pleca în călătorie care să pună întrebările pe care cititorul ar dori să le pună dacă ar fi acolo.

Care este scopul tău la The Inner?

J. H.: Sunt foarte încântat să discut despre aceste idei cu românii!

Pe ce te concentrezi pentru următoarea cercetare?

J. H.: Scriu o carte despre o serie de crime din Las Vegas și o biografie a lui Noam Chomsky.

Crezi că inteligența artificială reprezintă o amenințare pentru ceea ce numim acum umanitate și puterile umane?

J. H.: Depinde care sunt stimulentele care conduc sistemul. Dacă AI face parte dintr-un sistem – cum este cel pe care îl avem acum – conceput pentru a ne face să scrollăm cât mai mult posibil, atunci ea va dăuna inteligenței noastre. Sunt pro-tech. Dar vreau o tehnologie care funcționează pentru noi, nu împotriva noastră – o tehnologie concepută pentru a ne ajuta să ne atingem obiectivele, nu ca să le împiedice și să le submineze. Putem ajunge acolo, dar nu va fi din întâmplare: va fi nevoie să ripostăm și să reglementăm aceste forțe.