Psihologia şocului cultural

Cum îţi porţi mintea prin fazele călătoriei de la o cultură la alta

 

Un peşte fără apă. O bicicletă fără coarne. Un avion fără aripi. O corabie cu pânze în hăul oceanului. Un zbor în cădere liberă cu o paraşută nefuncțională. Un străin pe pământ străin. Există o mulţime de metafore care pot descrie ce înseamnă şocul cultural – experienţa aceea unică de a fi departe de acasă şi de cultura în sânul căreia poate că ai trăit o viaţă întreagă.

Pentru o persoană care se mută în străinătate, şocul cultural este o stare neplăcută de dezorientare pe care cineva o simte dintr-o dată atunci când interacţionează cu o nouă cultură, un stil de viaţă necunoscut şi un set nou de atitudini. (Dacă ai urmărit seria cu peştişorul Nemo, gândeşte-te la Dory, la cât de zăpăcită, descumpănită, debusolată şi bulversată era).

Dar nici o metaforă nu poate surprinde cu adevărat caruselul de emoţii în care te urci.

Într-o lume în care mobilitatea oamenilor a devenit atât de vertiginoasă (începând uneori din studenţie sau mai nou din leagănul familiei), de mai bine de un secol, oamenii de ştiinţă au început să studieze tot mai mult acest fenomen al şocului cultural pe care l-au numit stres aculturativ, un proces de stres şi adaptare la o altă cultură. Se manifestă diferit la fiecare, însă în cele din urmă fiecare expat va avea o poveste a lui de spus atunci când vine vorba despre modul în care a trăit trecerea de la o cultură la alta.

Conform lui Kalervo Oberg cei care se stabilesc într-o altă ţară parcurg acest proces- călătorie în 4 faze distincte despre care aş vrea să-ţi vorbesc şi eu azi. Deşi simptomele şocului cultural pot fi foarte apăsătoare, din fericire există o serie de strategii în cadrul programelor terapeutice specifice, care te pot ajuta să le gestionezi mai uşor şi să le minimizezi.

Whoa I’m an alien, I’m a legal alien (Be yourself, no matter what they say)

Dar înainte să-ţi prezint cele 4 etape şi strategii, vreau să-ţi povestesc despre experienţa unei tinere din Iaşi care a plecat în căutarea celebrului vis american, la New York, imediat după facultate.

În România, Ana crescuse înconjurată de tradiţiile bogate şi de obiceiurile românești. Fusese crescută mai degrabă de bunica sa din Moldova, acolo unde nu există Crăciun fără colinde, tochitură, sarmale şi cozonaci, An Nou fără Pluguşor şi aruncarea unui pumn de orez prin casă în semn de noroc bun pentru la anul, acolo unde nu există duminică fără mers la biserică, unde există un respect foarte mare faţă de cei din jur şi un oarecare formalism în relaţiile cu alţii, tocmai pe fondul acestui respect.

Ana visa dintotdeauna să viziteze America, încântată de imaginile pe care le văzuse în filmele de la Hollywood. Puțin știa ea însă că această călătorie avea să fie pe cât de palpitantă, pe atât de provocatoare.

Când a ajuns în America, parcă a ajuns pe o altă planetă. Şi nu era „an Englishman în New York Whoa” aşa cum îl ascultă pe Sting pe repeat în căşti, ci „O tânără moldoveancă în New York, Uauuu!„.

Totul părea necunoscut în jurul său, de la zgârie nori până la viaţa agitată a oraşului. Era bucuroasă să fie într-o țară nouă, dar simțea și o oarecare anxietate și izolare, lucruri pe care încerca să le ignore.

Se simţea ca şi cum ar fi plecat într-o lună de miere şi totul era perfect; era exploratoare într-un oraş nou şi o umplea cu totul ceea ce descoperea în fiecare zi. Simţea cum creşte ca Făt Frumos într-o zi cât într-un an. Asta pentru că primea multe informaţii, avea conştientizări şi revelaţii.

Euforie – asta era cel mai bun cuvânt care putea descrie starea ei de atunci.

Unul din primele lucruri care i-au atras atenţia a fost amabilitatea americanilor. Străinii din metrou iniţiau cu uşurinţă conversaţii cu ea, iar oamenii de pe stradă îi zâmbeau şi o salutau. Lucrurile astea nu se întâmplau în Iaşi, acolo unde Ana fusese la facultate. Deşi aprecia căldura acestora, abordarea îi părea ciudată şi confuză. În România, construirea încrederii era un aspect esenţial al formării prieteniilor, iar oamenii se deschideau doar după ce se construia această încredere reciprocă.

Simţea dor faţă de obiceiurile familiare din România, acolo unde prieteniile se cultivă în timp şi sunt apreciate pentru profunzimea şi longevitatea lor. Deseori se simţea ca un străin în interacţiunile rapide şi informale care păreau să definească relaţiile americane.

Un alt aspect al culturii americane care a surprins-o pe Ana a fost conceptul de spațiu personal și intimitate. Ea a observat cum americanii nu agreau să li se invadeze spațiul personal și preferau să păstreze o anumită distanță în timpul conversațiilor. Acasă, apropierea fizică era un semn de căldură și conexiune, iar oamenii nu aveau nicio reținere în a pune întrebări personale, cum ar fi vârsta, starea civilă sau salariul.

Poate că cel mai mare şoc l-a avut atunci când a observat că americanii sunt extrem de informali în modul de adresare. A descoperit rapid că americanii nu-l au pe „matale” (aşa cum ea îi spunea chiar şi mamei sau bunicii sale) și nici pe “dumneavoastră”. Fie că vorbeau cu oameni mai în vârstă sau cu superiorii, americanii îşi spuneau doar pe numele mic. I se părea atât de ciudat să-i spună şefului său trecut de 50 de ani Steve şi-atât. Pe de altă parte asta i-a permis să se simtă mai în largul ei, fără povara formalităţilor rigide. Dar… era o schimbare uimitoare.

Experiența Anei cu șocul cultural fusese provocatoare și plină de învățăminte, dar în cele din urmă toate acestea o transformaseră într-o persoană mai deschisă și dispusă să accepte mai uşor anumite lucruri. Învățase că, printr-o îmbrățișare a diversității, poți înțelege și aprecia cu adevărat complexitatea experienței umane. Astfel, povestea ei devenise o mărturie a puterii schimbului cultural și a frumuseții găsirii unității în diversitate.

Care sunt fazele şocului cultural?

Toţi specialiştii recunosc că există o călătorie de adaptare pe care orice expat o parcurge atunci când intră în contact cu o nouă cultură.

Ea poate să aibă 3 –  5 etape, dar în esenţă punctele comune sunt: starea de euforie sau luna de miere, escaladarea dificultăţilor şi în cele din urmă adaptarea.

În prima etapă, cea a lunii de miere, eşti extrem de încântată de tot ceea ce este nou. Te fascinează noua cultură cu care intri în contact şi eşti recunoscătoare pentru tot ce ţi se întâmplă.

Ana zice „Eram încântată de absolut tot şi atât de fericită că eu sunt în sfârşit acolo. I did it! – îmi spuneam într-una.”

Dar după luna de miere, apare etapa de frustrare, de obicei la 3 luni după stabilirea în altă ţară.

„Parcă în fiecare zi identificăm tot mai multe diferenţe între viaţa nouă pe care o aveam şi cea de dinainte, din România. Le observam când mergeam la cumpărături, când interacţionam cu colegii de la birou, când mă plimbam pe străzile din New York în Ajunul Crăciunului şi, desigur, pe parcursul primelor întâlniri cu Brian, un american pe care cu greu l-am lăsat să mă cucerească.

Aveam dificultăţi de comunicare cu el, cu colegii mei de la job şi chiar cu vânzătoarele din centrele comerciale. Parcă nu reuşeam să fiu pe aceeaşi lungime de undă cu ei, iar asta îmi provoca o furie îngrozitoare şi o tristeţe greu de suportat.

Mă simţeam incompetentă – ăsta e cuvântul deşi nu-mi place să-l spun. Şi deseori, după astfel de episoade, ajungeam în baie, mă fixam în oglindă şi încercam să-mi ţin lacrimile în frâu. Iar dacă dintr-o dată îmi apărea în minte dorul de casă, puteam să fac sau să repet orice mantră de încurajare, pentru că nu îmi mai puteam controla bocitul.

Îmi dădeam seama că lucrurile nu sunt atât de simple precum mă aşteptasem eu. Îmi lipsea viaţa de dinainte şi uram burgerii, hotdog-ii newyorkezi, bagel-urile, gogoaşele americane, preparate pe care le găseai mai peste tot în New York. După zilele de la birou, îmi doream doar să ajung acasă, să pun mâna pe telefon, să stau cu picioarele sub mine ca într-o meditaţie, cu perna în braţe şi să ascult vocea mamei la telefon: „Anuţa, draga mamii, şi mai faşi fata me?” Ah, sigur mama mirosea a borş proaspăt de găină, a turte cu nuci şi a brânză dulce cu vanilie care umpleau poalele-n brâu pe care ea le făcea în mod divin.”

Cea de-a 3-a etapă a călătoriei care marchează şocul cultural este cea de ajustare, de reintegrare şi are loc de obicei între 6 şi 12 luni de la mutarea într-o nouă ţară.

„Într-o zi am descoperit că diferenţele dintre culturi pe care le observam nu mă mai afectau atât de mult. Sau nu le mai acordăm eu o atenţie atât de mare. Cumva începusem să-mi găsesc ritmul şi mă simţeam din ce în ce mai bine acasă (şi chiar simţeam că acolo unde locuiam este ACASĂ), la job, cu Brian şi chiar cu primii prieteni pe care mi-i făcusem acolo.

După crizele care mă făceau să spun că las totul baltă şi mă întorc în România, dintr-o dată descoperisem că eu CHIAR POT să mă integrez uşor în cultura acestor oameni. Mi-am dat seama că lucrul ăsta ţine de mine, de felul în care învăţ să gestionez ceea ce trăiesc, observ şi conştientizez.”

Ultima fază, cea de autonomie, face ca un expat să se simtă confortabil în noua locaţie.

„Ok, nu eram eu newyorkeza get-be-get, dar heeeei… cine e? Până la urmă alesesem să mă mut într-un oraş cu o diversitatea culturală incredibilă şi iată că după mai bine de un an în sfârşit simţeam că mi-am găsit locul acolo. Mă simţeam pozitivă şi că aparţin locului respectiv.

Ştii, Cristina, într-un fel mă simţeam o eroină.”

Care sunt simptomele şocului cultural?

Să știi că simptomele pot să difere ca prezenţă şi intensitate de la o persoană la alta. Sunt convinsă că ai identificat câteva şi din experienţa Anei, dar vreau să le enumăr în continuare ca să ai o claritate cât mai bună asupra lor. Cu cât le conştientizezi mai bine, cu atât va fi mai uşor să le gestionezi.

Anxietate, depresie, singurătate şi dorul de casă

Georgia recunoaşte că asta i s-a întâmplat şi ei: „Aveam tendinţa să fug de oameni, să mă retrag. Îmi aduc aminte că într-o zi colegii mei plănuiseră să se întâlnească pe seară şi să viziteze un loc din apropiere, însă fără să-mi dau seama eu am spus că am treabă acasă şi că nu pot sub nicio formă să amân ce am de făcut. În realitate, nu aveam nimic. Dar, mintea îmi era plină ochi de gânduri legate de acasă. Vedeam în cap întâlnirile cu prietenii mei de acasă şi aveam impresia că pur şi simplu nu o să mă încadrez în noul cerc de amici.”

Confuzie, frustrare şi dezorientare

Atunci când te afli pe tărâm nou, ai impresia că va fi cutremur la orice clipă. E ca şi cum ai merge pe un pod şubred şi nu ai încredere în cei care te aşteaptă dincolo de mal. Ei îţi zic – “Treci că am trecut şi noi şi o să fie totul bine.”

Dar, tu nu poţi avea încredere în ei.

Cine sunt ei? Sunt nişte străini, iar povaţa mamei „Să nu ai niciodată încredere în străini!” e prea întipărită în mintea ta ca să o mai poţi scoate de acolo. Şi eşti la mijlocul acestui pod. Şi nu ştii dacă să o iei înainte sau înapoi sau ce să faci. Iar asta e cumplit de dureros.

Gânduri  negative legate de sănătate

Iată ce spune Alexandru, plecat din România şi stabilit în Japonia.

„Aveam tot timpul senzaţia că o să mă îmbolnăvesc. Mă uitam la ce mănânc şi mă gândeam că felul ăla nou de mâncare o să-mi facă rău. Analizam vremea şi aveam impresia că o să mi se facă rău, că o să răcesc de la vremea rea, că o să mă doară capul de insolaţie. Ironic este că aceste lucruri chiar mi se întâmplau mai devreme sau mai târziu.”

Ştii, anxietăţile legate de starea de sănătate pot fi legate de percepţia de nesiguranță din noul mediu în care te afli.

De asemenea, este posibil să suferi de boli recurente pentru că îţi somatizezi aprehensiunea de a te afla într-o cultură cu totul nouă, pe care corpul tău nu o cunoaşte.

Sentimentul că eşti incompetent

Foarte multe persoane stabilite în străinătate ajung să fie chinuite de întrebarea: „Mai, oare nu a fost totuşi o decizie proastă, pripită?”

De ce se întâmplă asta de fapt? Pentru că la nivel psihologic, rolul şi identitatea de sine a unei persoane sunt aruncate în confuzie.

Ostilitate faţă de noua cultură şi idealizarea culturii originare

S-ar putea să observi că devii foarte critic faţă de noul mediu în care te afli (de locuitorii, obiceiurile şi cultura ţării noi). Pe de altă parte, chiar dacă ai fugit mâncând pământul din calea sistemului birocratic românesc cu atât de multe lacune, dintr-o dată s-ar putea să te trezeşti că îţi schimbi părerea, că devii mai tolerantă cu acest aspect.

Fosta-casă şi prietenii de acasă pot deveni tot ce e mai bun, în timp ce noul mediu devine centrul tuturor sentimentelor negative.

Cam acestea sunt simptomele care compun tabloul şocului cultural. Tu pe care le identifici la tine? Şi există vreunul care te blochează atât de tare că ai impresia că nu poţi trece mai departe în călătoria ta spre adaptarea la noua cultură pe care ai ales-o?

 

PS: La final te las cu vorbele lui George Santayana, extrase din cartea Filosofia călătoriei, un citat care subliniază excelent de ce şocul cultural este de fapt extrem de benefic.

“Să te îndrepţi cât mai des posibil de la cunoscut la necunoscut ţine de înţelepciune: e un lucru care îţi ţine mintea ageră, care distruge prejudecăţile şi cultivă umorul.”