Binecuvântări deghizate
Era acum cinci ani, prin martie. Au fost câteva luni în care corpul meu nu s-a simțit bine deloc, iar la un moment dat cedase. Nu mă puteam ține singură pe picioare. Dacă încercam să vorbesc, simțeam, pur și simplu, că odată cu fiecare cuvânt îmi iese și bruma de putere ce îmi mai rămăsese. Atunci am primit un telefon de la o prietenă ce mi-a spus: „Încearcă să mulțumești pentru boala ce ți s-a dat.”
Am crezut că nu e întreagă la minte să îmi propună așa ceva, într-un moment în care chiar vedeam moartea cu ochii. Mi se părea imposibil, inuman, să mi se ceară să fac asta. Însă am făcut-o. Pentru că nu mai aveam nimic de pierdut. Am făcut-o, deși nu am crezut nicio secundă că va funcționa. Iar în momentul în care am spus-o cu voce tare – atât cât mă țineau puterile în acel moment – s-a întâmplat un miracol: am realizat că acel „mulțumesc” este, de fapt, o rugăciune, și corpul meu a început să elibereze o energie stagnată în el cine știe de când… L-am simțit cum începe să se relaxeze. Acela a fost momentul când am simțit că încep să mă vindec.
Citește articolul integral în Ediția Specială Psychologies, IUNIE 2020: Ce spui în loc de stres?.
