„Sacrul” din ogradă. Universul ca „divinitate”
„Sacrul” de dincolo de lume, al religiilor tradiționale
Suntem obişnuiţi să credem că ideea de „sacru/divin”, în care își găsesc temeiul majoritatea formelor de spiritualitate tradițională, ar face referire la o entitate sau realitate situată în afara Universului. Această realitate doar ar „ordona” Universul, i-ar da o anumită „direcție”, un anumit „sens”, și, implicit, ar reglementa și viața umană, care trebuie menținută în ton cu direcția Cosmosului. Dar, în mod esenţial, acest sacru ar fi altceva decât Universul însuşi, stând în sarcina omului să îl caute. Opoziţia dintre sacru şi profan este chiar una dintre temele clasice ale religiilor tradiţionale.
Pe de altă parte, chiar dacă accentuează plasarea acestui „sacru” dincolo de lume, majoritatea religiilor tradiționale recunosc, resemnate, că divinul îi rămâne necunoscut omului, cel mai adesea fiind calificat drept „transcendent” – adică dincolo de experiența și înțelegerea umană. Situația este oarecum bizară; religiile tradiţionale insistă asupra faptului că acest divin e întru-totul necunoscut omului dar totodată afirmă, foarte tranșant, că sacrul ar fi neapărat altceva decât lumea aceasta. Spiritualitatea tradiţională e şi sceptică dar şi vehementă cu privire la posibilitatea cunoaşterii sacrului.
O foarte probabilă explicaţie pentru insistenţa religiilor tradiţionale asupra faptului că sacrul ar trebui să fie neapărat altceva decât Universul ar fi aspiraţia lor spre o realitate perfectă. Cum lumea li se arăta mai degrabă ostilă, plină de neajunsuri şi slăbiciuni, singura şansă la perfecţiune părea a fi de găsit undeva, într-o realitate „sacră”, diferită de Universul care cam dezamăgea. Am putea spune că religiile tradiționale vor mai degrabă să „scape” sacrul din Univers, să proiecteze o realitate perfectă, care să fie cu totul la adăpost de neajunsurile pe care le percepeau în lume.
Integrarea „sacrului” în Univers
Scenariul menţionat anterior, deşi este cel predominant în istorie, nu este totuşi singurul prin care s-ar putea susţine existenţa a ceva „sacru”, adică a ceva care să dea sens și ordine realităţii. Atâta vreme cât sacrul/ divinul care imprimă ordine și sens Universului este necunoscut – iar religiile afirmă cam la unison acest lucru – acest temei al armoniei cosmice ar putea fi, la fel de bine, și un „Dumnezeu” exterior Universului dar și Universul însuși, despre care încă ştim prea puţine lucruri. Universul ar putea fi un mecanism, un organism perfect ordonat, asemenea unui „Dumnezeu”. Considerat astfel, Universul ar avea toate caracteristicile pe care religiile tradiţionale i le atribuie sacrului, adică ar fi caracterizat de ordine, armonie, sens. Într-un anumit sens, am putea spune că un Univers ordonat şi armonios poate fi la fel de bine considerat drept „Dumnezeu” însuşi. Faptul că nu reuşim să îl percepem ca pe ceva perfect s-ar putea datora doar neajunsurilor cunoaşterii noastre, faptului că experimentăm doar o foarte mică parte din acest Întreg şi astfel ne scapă armonia sa de ansamblu.
Clasica obiecţie cum că este nevoie de un principiu inteligent care să dea seama de ordinea Cosmosului poate fi uşor contracarată spunând că acel principiu poate fi, pur şi simplu, integrat Universului, ca principiu funcţional. Explicaţia tradiţională, care invocă un „Dumnezeu”, nu face decât să „mute” enigma ordinii dintr-un loc în altul, din Univers către „Dumnezeu”, însă fără a aduce un plus de lumină în această privinţă. Cele două ipoteze, cea a unui Univers care se ordonează singur, prin nişte mecanisme încă necunoscute minţii umane, şi cea a unui Dumnezeu la fel de necunoscut, care ordonează Universul, sunt la fel de puţin edificatoare în privinţa lămuririi ordinii cosmice. În ambele situaţii, rămânem cu o mare necunoscută – plasată fie în Univers fie în afara lui. Legile încă ascunse ale Universului sunt la fel de necunoscute ca misterioasele căi ale Domnului.
Diferenţa dintre perspectiva tradiţională şi cea propusă aici nici măcar nu este foarte mare; în ambele situaţii, realitatea poartă o „amprentă” sacră, fiind caracterizată de sens şi armonie. Diferenţa ar ţine mai degrabă de modul în care este „construită” realitatea în cele două perspective: pe două niveluri (lume şi Dumnezeu), în spiritualitatea tradiţională, pe unul singur, în perspectiva expusă aici.
Scenariul sacralităţii Universului este cel puţin la fel de plauzibil ca cel al existenţei unui „Dumnezeu” în afara Universului. În condiţiile în care, oricum, se admite că „Dumnezeu/sacrul” este necunoscut omului, nu avem niciun motiv să excludem ipoteza că acest sacru ar îngloba Universul sau chiar s-ar suprapune cu el. Prin faptul că este necunoscut, sacrul/Dumnezeu ar putea fi orice, inclusiv un misterios ceva ce cuprinde Universul în sine.
Viziunea pare a fi blasfemiatoare şi o persoană mai tradiţionalistă ar putea fi revoltată de faptul că se respinge existenţa unui „Dumnezeu” dincolo de lume. În realitate însă, nu existenţa unui „sacru/Dumnezeu” este negată, ci doar situarea lui dincolo de lume. Se acceptă existenţa a ceva „sacru” atâta doar că Universul însuşi este acest sacru.
Spiritualitatea: eliberare sau participare?
Cele două perspective asupra divinităţii/ sacralităţii Universului implică abordări destul de diferite ale spiritualităţii.
Cum prima viziune, cea în care „sacrul/ divinul” este exterior Universului, a prevalat de-a lungul istoriei, cel puţin în ultimele două milenii, idealul spiritual a fost cel mai adesea văzut ca o „evadare” din lume către planul divin. Pentru a realiza acest ideal, religiile tradiţionale au propus în general stiluri de viaţă ce presupuneau negarea umanului: asceză, înfrănări severe, monahism etc. Creştinismul vorbeşte despre o „salvare/mântuire” din nefericita şi păcătoasa condiţie umană şi îşi pune toate speranţele în „Împărăţia Cerurilor”. Şi hinduismul ţinteşte către o „eliberare” (moksa) de ceea ce e uman, fiinţa umană fiind considerată drept o iluzie. Nici budhismul nu a fost mai îngăduitor cu lumea aceasta şi cu omul, proclamând, încă prin primul său „nobil adevăr” că „viaţa este suferinţă” şi propunând ca ideal spiritual „stingerea/extincţia” (nirvana) întregii persoane.
Dacă acceptăm cea de-a doua perspectivă, a Universului care îşi conţine propria sacralitate, viaţa umană şi lumea aceasta devin „sacre” prin ele însele; spiritualitatea nu mai înseamnă a căuta altceva, ci a trăi datul concret, „porţiunea” de sacru ce ne este sortită de Univers. „Căutarea” religiilor tradiţionale este înlocuită de acceptare. Spiritualul nu se mai ascunde undeva, dincolo de această lume şi de omenescul din noi, ci este reprezentat de natura noastră firească şi de situaţiile banale ale vieţii noastre. Îl avem deja la îndemână şi poate că singurele întrebări care ne mai rămân sunt cele referitoare la cum să îl trăim cât mai plenar, sub toate formele sale. Întrebările spirituale sunt mai degrabă dileme funcționale decât de descoperire a ceva nou.
Toate banalitățile vieții devin „spiritualitate”; în orice moment al vieții, suntem scufundați în „sacru” iar întrebarea care ne mai rămâne, în confruntarea cu viața, nu mai este aceea de găsi ceva ascuns în spatele ei ci cum să o lăsăm să se deruleze în așa fel încât să îi experimentăm în cel mai plenar mod cu putință încărcătura „spirituală”. Banala jumătate de oră care urmează este la fel de încărcată de „sacru” ca cel mai religios moment al vieții unei personalități religioase.
