Suntem toți aceeași frământătură
Uitasem bine cât timp trecuse de când mă sprijineam de uluca gardului scorojit, nepăsător la treceri, de vreme ce simțeam împunsături în tot brațul. Asta mă trezea un pic; orice simț mai ascuțit mă împământa în viață, altfel zburam adesea în gânduri amorfe care se strecurau fără voia mea prin toate cotloanele minții, un obicei de care greu mă dezbrăcam sau oricum aveam credința că ține de mine, iar mie nu mi-era dat decât să eșuez. Mrejele astea seducătoare veneau cu o amorțire a simțurilor, în timp ce mintea rumega temeinic fel și fel de iureșuri. Învălmășeala asta mă ținea prizonier unei beții dulci – un ferment care mă ținea treaz, dar mă și ostenea din cale afară. Și toate mi se păreau fără sfârșit în amestecul ăsta cleios de gânduri, care se luau la întrecere care să-l doboare pe cel peste care tocmai a călcat, și-apoi peste altul… Curios cum în același timp nesfârșitul ăsta sufoca până la pieire și-mi urla cum că gata, trebuie să se încheie toate. Un fel de ultimă gară, unde trebuia să mă dau jos și să ajung. Minte-n câlți, îmi ziceam. Și mă-ncâlceam clisos la loc.
M-am răsucit pe picioare și am intrat în mănăstire. Fugisem un pic de clocotul lumii întoarse brusc pe dos, unde ziua de ieri părea că se afundă în eoni. Alta, mai fără chip, se contura sfios în față. Un fel de strigăt fals-pițigăiat al unui sfârșit de lume. Am pășit în mănăstire pe o poartă mai degrabă, nu ușă, care nu se închidea nicicum. Era doar o deschizătură în zid, ușor unduită deasupra capului, ca și cum îți dăruia o aură închipuită, poartă prin care se vede treaba că oricine era chemat. Mirarea de a vedea o încăpere neobișnuit de mare mi-a fost iute înghițită de curiozitatea de a pătrunde dincolo.
Nu era nimeni, doar un călugăr care cânta slab ca pentru sine și cer din diaconicon. M-am așezat din doi pași într-o strană, vrând să m-ascund cu totul în întunericul bisericii. Ca și cum de larma lumii te poți piti în neculoare… Nu se putea, prin cioburile colorate din ferestre, lumina dezmierda tot ce-ntâlnea.
Am închis ochii. Așa poate puteam pune la pace măcinișul de gânduri. În așezarea mea, din spatele ochilor închiși am simțit căldura cuiva alături de mine. Niciun zgomot. Părea că alunecase de sus în strana din dreapta mea. „Bun venit!”, îmi spuse fără să mă privească, doar răsucindu-și ușor barba ninsă. Am dat să îngaim ceva, dar din ochi a clipit că nu era nevoie. „V-am așteptat”, continuă neclintit, „dar știu că-i urcuș anevoie pân-aci sus. Și, pe urmă, mă gândeam că poate v-or fi furat piedicături, că mai apar în calea oamenilor. Mi-am luat seama și m-am rugat. Vedeți, nu știți încă, dar mai puțin ați venit pentru sufletul domniei voastre bucățit în ce face mintea mai rău – rumegă fără oprire –, cât pentru al meu.”
Tăcu. Vorbeam pesemne cu ochii, ieșiți un pic din locul lor firesc la auzul vorbelor, că își duse mâna la gură semn că puteam șede în tăcere mai departe. „Simion mă cheamă, știți. Așa m-or numit în fața Domnului, când venii aci.” Îmi făcu semn să ne ridicăm. M-am mirat un pic că strana nu scârțâi, doar era lemn bătrân. Îmi arătă pereții întunecați de fumul lumânărilor în vreme ce-și ținea mâna dreaptă pe inimă, ce-mi dădu de-nțeles că suferea că nu fusese îngrijită bine. Din ce pricini, n-aveam cum ști. Sau aveam curând?
Citește articolul integral în Ediția Specială Psychologies, IUNIE 2020: Ce spui în loc de stres?.
