Vindecarea sufletului prin reconectarea cu elementele naturale

Șamanismul înseamnă, în primul rând, o reîntoarcere la natură. În culturile tradiționale, fiecare animal, fiecare munte și fiecare plantă are un spirit, o conștiință. Adică are inclusiv inteligență și cunoaștere pe care le putem accesa dacă avem o relație bună cu acea conștiință. Desigur, putem spune că asta deja înseamnă o altă religie în care unii „cred” (și alții nu) și am avea perfectă dreptate, dacă această „credință” nu pornește din experiențele personale avute.

Atunci haideți să pornim împreună la drum într-un mod simplu și accesibil, pe înțelesul străbunicilor mei de la sat: la braț cu natura, așa cum facem atunci când ne plimbăm agale prin peisajele ei superbe, când îi admirăm anotimpurile sau când colaborăm cu ea atunci când grădinărim sau dezvoltăm ecosisteme sustenabile, cu o atitudine de respect față de singura noastră casă, planeta Pământ. Pe parcursul acestui drum putem descoperi că suntem deja extrem de bogați în experiențe transformatoare, că nu este neapărat nevoie să ne lovească o revelație mare ca un buldozer și că…într-un anumit fel…avem tot ce este necesar pentru următorii pași, dacă ne privim propria „ogradă” cu recunoștință, prețuire și blândețe.

Atunci când ne plimbăm prin natură avem adesea experiența armoniei. Lăsăm deoparte gândurile grele, sau ele nu mai par așa de grele – pentru că simțim la un nivel intuitiv că dorința obsesivă de a rezolva problemele nu se potrivește cu acest simț al armoniei, ba chiar îl subminează. O apă curgătoare poate să curgă mulți ani înainte să sape într-o stâncă din calea ei – sau poate chiar să nu sape deloc în ea – ci să facă un meandru, un mic defileu, ocolind stânca și continuându-și bucuroasă drumul în modul cel mai confortabil, pe calea rezistenței minime, ajutată de gravitație, fluiditatea ei nativă și înclinația terenului. Apa este dispusă să curgă la vale și nici nu are încotro: într-un fel putem zice că ea este sigură că visul ei se va îndeplini – însă nu neaparat pe traseul planificat, dacă apa s-ar opri în loc ca să își planifice un traseu anume. Este perfect valabil și pe plan interior: simțim că viața noastră are un anumit flux sau este „smucită”? Dacă este smucită, pierdem energie și ca să „pornim”, și ca să ne „oprim”. Ne-am găsit o „albie” proprie în care ne putem da voie să mergem la vale, înspre evoluția firească a vieților noastre? Sau ne încăpățânăm și așteptăm în spatele unui bolovan imens, acumulând încărcătură emoțională și complăcându-ne în această stagnare de un fals confort?

Sau atunci când simțim că ne bate vântul vieții în toate direcțiile și ne lipsește o ancoră – putem să ne conectăm cu un munte care ne atrage atenția. Ce înseamnă să ne conectăm cu acel munte? Nu neapărat să facem un foc, să ne rugăm, să cântăm și să dansăm, așa cum se procedează în multe culturi tradiționale – bogate în ceremonii incredibil de frumoase și puternice. Putem, pur și simplu, să ne conectăm la munte cu simțurile noastre, să ne relaxăm în timp ce îl privim, să observăm ce simțim în corp în timp ce ne focalizăm asupra lui. Ajută dacă ne menținem prezența focalizată asupra simțurilor și lăsăm să alunece prin noi și dincolo de noi obiceiul nostru de a analiza și a încerca să înțelegem tot ce se întâmplă în fiecare milisecundă. Putem chiar să ascultăm „sunetul” muntelui. Poate îl percepem ca pe un sunet jos, sau poate percepem un fel de tăcere concretă care, atunci când o ascultăm, se așterne și în interiorul nostru. Poate începem, după multe luni de zbucium în viețile noastre ocupate, să ne simțim tălpile, picioarele, propria noastră stabilitate și determinare. Poate chiar reușim să ne conectăm la dorința noastră „centrală”, la prioritatea numărul unu din acest moment în viețile noastre, acea pornire naturală care vine din adâncurile noastre oricând o ascultăm – oricând ne conectăm la muntele nostru interior, adică, de exemplu, Muntele Carmen sau Muntele Cătălin. Și atunci celelalte sute de scenarii își pierd importanța, sau zecile de păreri ale celor din jurul nostru care nu ne cunosc bine situația pe care oricum nu am reușit să o exprimăm prea bine în cuvinte atunci când le-am cerut opinia – în momente în care oricum și noi, și ei, eram cel mai probabil grăbiți, total deconectați de la munții noștri interiori… Eram ca niște păsări care se învârt deasupra norilor și vor să aterizeze, dar cărora le este teamă să traverseze marea întindere albă formată din milioane de vapori de apă.

Însă și la munte observăm diferențe. Într-un fel arată un munte cu izvoare și umezeală, verde și mustind de viață…și altfel arată un munte uscat, cu pielea crăpată, albicioasă sau roșiatică, îmbrăcat în grohotiș. Cum ar fi aerul la munte dacă nu ar exista mișcare? Poate mirosul covorului de mușchi verde ar stagna și ar fi greu de respirat. Când bate vântul printre brazi putem simți prospețimea aerului curat şi tare, aromat cu uleiurile esențiale din milioanele de ace de brad pe care le atinge în drumul lui. La fel este și în viețile noastre. Dacă nu există mișcare și lucrurile stagnează, aerul devine greu, apare mucegaiul, nu mai avem oxigen și viața nu se mișcă. Atunci e prea mult „pământ”, conservatorism, frică de schimbare („nu da vrabia din mână pentru cioara de pe gard” dus la extrem), devenind seduși de falsul sentiment de siguranță – ca și cum ar exista vreo situație care continuă la nesfârșit! Din acest punct de vedere, furtunile pot fi foarte terapeutice, distrugând în câteva minute structuri pe care ne-am chinuit ani de zile să le construim și să le consolidăm și care în timp au devenit închisori veritabile. În acest proces este nevoie să rămânem încrezători că ne vom putea folosi resursele oriunde ne-ar „arunca” vântul schimbării. Să nu ne temem, deci, când situația se schimbă „ca vântul și ca gândul”! Dacă redevenim prieteni cu mișcarea, cu schimbarea, putem recunoaște când ea este cel mai bun remediu natural și, în loc să consumăm atât de multă energie ca să îi rezistăm, o putem lăsa să ne împrospăteze viețile.

Oricine a mers pe munte și s-a expus elementelor naturii își amintește ce bun e un ceai cald după o drumeție de câteva ore pe vânt și ploaie. Drumeții își „trag sufletul” înapoi în lăcașul lui natural, după efort, după un pic de stres, eventual după câteva runde tensionate cu colegii – unii vor să meargă mai repede, alții vor să se oprească să își schimbe hainele ude…în fine, după toată această harababură sufletul se regrupează cel mai ușor în jurul focului. Căldura intră în oase și topește acolo frigul care altfel ar putea contribui în timp la diverse afecțiuni…dar focul acționează și în alte planuri, ajunge și la inimă, și la mintea omului, topind acolo din prejudecăți, încrâncenări, promisiuni și jurăminte care nu fac decât să ofere continuitate în viitor unor momente tensionate, dar absolut trecătoare prin natura lor. În majoritatea culturilor tradiționale focul este folosit la arderea vechiului, la purificare, dar și la însuflețire, pentru că oamenii care petrec câteva ore împreună noaptea în jurul focului pot să își redescopere „înflăcărarea” care lipsește în propriile lor vieți: pasiunea în relațiile lor intime, entuziasmul în contextul profesional, căldura sufletească în relație cu toate ființele. Așa, conform perspectivei pe care mi-o transmitea bunica din partea mamei când necăjeam vreun pui de pisică, trăgându-l de coadă: „nu da în el, că are şi el suflet”. Așadar, dacă redescoperim focul interior, accesăm un rezervor imens de pasiune și învățăm să o folosim echilibrat, fără să cădem în extremele în care ne pierdem elanul și trecem repede la alt proiect sau ne înflăcărăm prea tare și pârjolim totul în jurul nostru, forțând lucrurile și interferând prin nerăbdarea noastră cu mersul natural al lucrurilor.

Și parcă mai este ceva, care nu ține neapărat de aceste elemente concrete și manifestarea lor. Ceva care ține mai degrabă de nemărginire, de infinit, de spațiu, „eter”. Ce înseamnă să avem un „orizont larg”? Ce înseamnă să fim conștienți de întreaga magnitudine a gândurilor și acțiunilor noastre? Cum putem să avem o „viziune măreață”? Cred că este greu de înțeles acest concept aparent abstract, dar pentru mine el poate la fel de bine tradus prin „interconectare”, sau conștientizarea prin care „o parte” recunoaște „întregul”.

În tradiția nativ-americană, de exemplu, există expresia „mitakuye oyasin”, folosită în ceremonii și rugăciuni, ca o dedicație, dar și ca o reafirmare a unui adevăr. Înseamnă „suntem cu toții înrudiți”, sau „pentru toate rudele/legăturile mele”. O recunoaștere a imensității vieții – a spațiului imens în care existența este la ea „acasă”, indiferent de aspectele personale care pot părea foarte importante. În natura din zilele noastre putem vedea foarte ușor faptul că puține părți conștientizează întregul. De multe ori ne gândim că acțiunile noastre „micuțe” nu au nicio importanță asupra planetei la scară mare – de exemplu, atunci când aruncăm pe o pajiște alpină ambalajul de la trufele de ciocolată pe care le-am cărat cu noi ca să sărbătorim acest moment unic petrecut pe munte. Ne gândim, poate, că poluarea se datorează în primul rând fabricilor și mastodonților, dar în niciun caz nu poate fi serios explicată și prin comportamentul concret al mai multor miliarde de oameni. În acest fel, ca specie, ne negăm atât puterea, cât și responsabilitatea. Putem înțelege foarte ușor cât de „nenatural” ni se pare adevărul interconectării. Oare pentru că în general viețile noastre sunt profund deconectate?

Să ne imaginăm, de exemplu, că trăim într-o vilă cu 2 etaje de câțiva ani buni și, pâna acum, nu am fost deloc să vizităm pivnița cu vinuri, nici mansarda și nici vreo 3 camere de la etajul 2. De ce? Poate din diverse frici: de întuneric, de spații închise, de înălțime, etc. Dar ce facem când plouă și observăm cum din tavan încep să curgă picături de apă fix pe plasma imensă la care tocmai vizionăm un film romantic? Atunci este nevoie să ne urcăm la mansardă, să găsim sursa apei, să reparăm gaura din acoperiș, etc. Descoperim că, într-adevăr, suntem extrem de interconectați și cu mansarda, și cu acoperișul, doar că de obicei nu băgăm de seamă. Sau mergem în direcția opusă, dar la ce ne-ar ajuta dacă am începe să facem petiții online și să pornim o campanie defăimătoare împotriva producătorului de tablă de pe acoperișul casei? Și am aștepta câteva săptămâni, luni sau ani, continuându-ne seria de filme romantice, schimbând vreo zece ecrane pe parcurs și dând în judecată compania respectivă, cerându-i să ne despăgubească pentru toate electronicele distruse și pentru stres? Exagerez, desigur, dar acest scenariu se manifestă foarte ușor daca nu ne asumăm interconectarea și dacă ne blocăm în zbuciumul existenței personale. Dacă doar urmărim emisiuni fascinante despre „efectul de fluture” – despre cum bătaia din aripi a unui fluture din Australia poate, de exemplu, printr-un lanț de evenimente, să declanșeze o furtună la mii de kilometri depărtare. În timp ce urmărim seria aceasta fascinantă, nici prin cap nu ne trece că problemele vecinilor de la următoarea casă ar putea avea vreun efect asupra noastră. „Să și le rezolve singuri! E greu pentru toți!” Dar de ce oare este așa de greu? Oare nu pentru că, de când ne știm, ne credem și ne simțim singuri? Oare nu pentru că am îngropat, vrând-nevrând, sub numeroasele straturi ale vieții moderne, adevărul interconectării?

Ce putem, totuși, să facem ca să ne armonizăm atât elementele interioare, cât și conexiunile cu cei din jurul nostru și cu natura? Putem, așa cum am văzut mai sus, să ne amplificăm aceste experiențe de contact cu elementele, expunându-ne la ele și imersându-ne în starea noastră interioară. În ritmul vieții  moderne, în condițiile unei deficiențe cronice de conectare cu pământul, regăsirea „muntelui interior” poate fi incredibil de benefică, de exemplu. Apoi, pentru descoperirea în interior a libertății, puterii și interconectării, putem să ne acordăm zilnic un moment de răgaz de la tot și toate, să savurăm această pauză de la vâltoarea vieților noastre, să ne relaxăm și să respirăm în voie. Putem chiar să ne dăm voie să oftăm, să eliberăm emoțiile acumulate în această cursă nebunească, să dezvelim straturile de depunere de pe suflet. Să cântăm, să dansăm, să alergăm cu această intenție. Mai ales, putem reflecta la modul cel mai concret, nu doar filozofic sau mistic, cum atingem viețile celor din jurul nostru prin felul în care ne „purtăm” pe noi înșine în lume. De la familie, prieteni, colegi de serviciu până la necunoscuții de pe stradă – sutele și miile care ne văd zilnic fețele încruntate sau senine sau zâmbitoare. Și atunci când începem să ieșim din limitele confortabile ale gândirii noastre și realizăm că într-adevăr, vrând-nevrând, avem un impact extraordinar asupra tuturor ființelor de pe această planetă, putem să ne asumăm responsabilitatea și să dăm naștere în mod conștient la intenția de a contribui din toate puterile la bunăstarea acestei rețele vii de la care se alimentează și propria noastră persoană.