Visele – între credința populară și interpretarea psihanalitică

Visele. Un subiect controversat și în ziua de astăzi în cultura noastră, prins încă între credințele din popor despre tălmăcirea viselor în acord cu simboluri cunoscute universal, adânc înrădăcinate de învățăturile predate prin viu grai de predecesorii noștri – sau de internalizarea credințelor acestora, devenite parte din supraeul nostru; și abordarea psihanalitică freudiană, care încă întâmpină priviri încruntate și remarci sarcastice în România. Nu putem spune că a devenit o abordare comună a modului de a privi și a prelucra visele.

A interpreta un vis nu este ceva nou, oamenii își împărtășeau visele și trăirile legate de acestea din cele mai vechi timpuri, deci mereu a existat un interes pentru însemnătatea lucrurilor care ni se relevă în timpul somnului.

Visul a prins diverse forme în psihicul și discuțiile oamenilor și a ridicat de-a lungul timpului atâtea semne de întrebare, cât și de exclamare sau de suspensie: De ce visăm? De unde vin visele… cine sau ce ni le transmit? De ce visăm ceea ce visăm?! Sunt întrebări ale căror ecou înconjoară tot globul în permanență.

Înainte să „i se dezvăluie” lui Sigmund Freud „secretul visului” și să-i contureze o formă psihanalitică, visul a fost cuprins de două grupuri de teorii: teoria somatică și cea populară.

Teoria somatică, așa cum sugerează și termenul, susținea că visul este rezultatul organic al diminuării activității cerebrale în timpul somnului. Este un punct bun de pornire, însă lipsesc mulți alți factori ce ar trebui luați în considerare.

Când dormim, psihicul este mai izolat de alt psihic și de lumea exterioară în general, având un material mai limitat de prelucrat. Orientarea este spre „înăuntru”, iar factorii externi nu mai influențează direct psihicul; deci informațiile și afectele resimțite sunt luate din trecutul recent sau îndepărtat al persoanei ce visează. Suntem influențați de toate evenimentele din viețile noastre (incluzându-le, bineînțeles, pe cele psihice), din toate momentele; iar ele determină ce conținut va apărea în vis, nu este nimic întâmplător. Conținutul unui vis face referire la ceva marcant într-o anumită măsură, iar mesajul inconștient poate să reapară în alte vise sub alte forme, până este relevat prin intermediul asocierilor libere și interpretărilor (metode psihanalitice), prelucrat, integrat conștient, funcțional, astfel încât să nu mai afecteze viața individului și să nu mai producă vise despre acesta care cer o rezolvare sau o rezoluție.

Cu cât visăm mai profund, adică cu cât e redusă mai mult activitatea psihică din starea de veghe, cu atât visul se va desprinde mai tare de realitate și va deveni mai ilogic. Având în minte acest aspect, am putea spune chiar că un vis bizar, neclar, abstract, fără sens – este un vis care indică sănătate psihică, normalitate onirică. De exemplu, conținutul visului unei persoane diagnosticate cu schizofrenie este mai puțin elaborat, sunt prezente mai multe fețe familiare și sunt mai puțin bizare. Absurditatea unui vis indică o îndepărtare de realitate, iar elementele reale sunt îmbrăcate în diverse metafore sau poartă diverse măști în visele persoanelor sănătoase, pentru a „proteja” psihicul de conținuturile inconștiente ce pot fi deseori prea brutale pentru a le conștientiza în forma lor pură în timpul visului.

Cu toate acestea, concluzionăm că teoria somatică nu poate explica funcția visului, lipsește explicația conținutului: de ce visăm anumite lucruri; pare că este doar ceva ce există și atât.

Teoriile populare au existat încă din antichitate – acestea priveau visul ca pe un purtător al unui mesaj divin inițial, prin intermediul căruia comunica lumea zeilor sau divinitatea cu oamenii. Uneori, visului îi era atribuită o valoare profetică, fiindu-le comunicat oamenilor ce urma să se întâmple.

Ulterior, în poporul nostru, „interpretarea viselor” se făcea prin descifrarea lor. Vedem așadar că activitatea interumană a existat, însă nu avea o bază științifică, ci totul era transmis din generație în generație, în fiecare cultură.

Conceptul care stă la baza metodei este următorul: visul este descompus în elemente componente, care sunt traduse cu ajutorul unui dicționar de simboluri onirice (o „carte de vise” sau un „dicționar de vise”), iar până să apară în scris, de cunoștințele predate de generațiile anterioare. Rolul interpretului este de a lega toate sensurile parțiale oferite de înțelepciunea strămoșilor, obținute prin traducerea simbolurilor individuale care au apărut în vis, astfel încât să rezulte un întreg cu sens, pliat pe caracteristicile vieții persoanei căreia îi aparține visul.

Identitățile culturale ale interpretării viselor variază în funcție de timp și spațiu: de la zeitățile din mitologia greacă sau egipteană, care luau legătura cu oamenii – la spiritele ce comunicau nativ-americanilor, și așa mai departe. Cultura aborigenă australiană are chiar o mitologie foarte frumoasă, conform căreia spiritele ancestrale au creat realitatea prin vis, iar oamenii în timpul somnului au „vise de noapte”, în care întâlnesc spiritele creatoare și asistă la crearea în sine în timp ce are loc. Prin vis se păstra legătura dintre spiritele ancestrale și Pământul, oamenii învățau despre lume și mențineau realitatea „vie” când visau în timpul somnului.

În vremurile străvechi egiptene, tărâmul viselor exista undeva între cel al muritorilor și cel al zeităților și spiritelor celor ce au trecut spre neființă. Unele vise erau obscure și necesitau un interpret profesionist, ori un oracol care studia visele profetice. Există posibilitatea ca traducerile simbolurilor să fi apărut în urma unor vise profetice care s-au adeverit pentru mai multe persoane, sau chiar pentru foarte puține, dar experiențele au fost îndeajuns de marcante.

Pentru nativii americani, spațiul oniric era unul sacru pentru toate triburile, ce conecta spiritul la Univers. Cu toții accesau înțelepciunea spiritelor ancestrale și a animalelor prin ritualuri, iar mesajul oferit era fie personal sau universal.

Vechiul Testament prezintă visele ca metodă de comunicare între Dumnezeu și profeți. Visele aveau rolul de a ajuta oamenii să acceseze înțelepciunea și ajutorul divin. Se credea că tărâmul viselor micșorează distanța dintre lumea reală și tărâmul îngerilor, demonilor și spiritelor. Fiind un popor creștin ortodox majoritar, cartea bisericească de căpătâi, Biblia, prezenta poporului că visele sunt de partea oamenilor, fiindcă Dumnezeu este alături de oameni.

În România, se cunoaște că visele erau „codate”, iar bătrânii, și ulterior cărțile care au materializat ce se transmitea din generație în generație, ne învățau că, de exemplu, „dacă visezi cal alb, înseamnă noroc”. Existau diverse ipostaze ale simbolului „cal”, pentru ca oamenii să-și regăsească cât mai specific visul și să se poată baza mai ușor pe interpretare. În „dicționarul de vise” mai regăsim și traduceri pentru variațiile: călărind un cal alb, văzând un cal alb, lovind cu biciul un cal alb, căzând de pe cal alb, etc.

Este curios totuși faptul că au circulat mai multe cărți de vise ale căror simboluri au traduceri diferite pentru același lucru, și niciuna nu justifică echivalările conținutului care nu corespund.

Unele traduceri ale simbolurilor sunt intuitive: cine visează că încheie o căsătorie înseamnă că se simte singur; însă altele sunt fără o legătură clară: cascada simbolizează o căsătorie fericită, șoarecele prevestește o sarcină, etc.

În același timp, majoritatea cunoaștem vise premonitorii care s-au adeverit. Un exemplu pe care l-am primit de la o persoană mai în vârstă, care cunoaște doar metoda interpretării simbolurilor: într-o noapte, o persoană visează un pahar spărgându-se, acesta fiind simbolul unei mari nenorociri – dimineața află că partenerul de viață al persoanei a suferit un accident grav, ce le-a marcat puternic viețile. Persoana afirmă totuși că ceea ce prevesteau visele nu s-a îndeplinit mereu. Cu toate acestea, generațiile mai vechi tind să asocieze mereu elementele din vise cu simbolurile despre care au fost învățate.

Depășind puțin perioada „predării dicționarului de vise prin viu grai”, ajungem în jurul anului 1990 când, deși simbolurile din cărțile de vise încă grăiau prin vocile bătrânilor și urmașilor învățați de aceștia, psihanaliza începea să-și extindă rădăcinile până în România.

Psihanaliza a rezonat foarte bine cu pasionații cunoașterii psihicului după modelul freudian încă din perioada interbelică, însă cenzura a înlăturat apoi ani întregi de evoluție psihologică potențială. După ce regimul comunist nu a mai existat, terenul fertil al României pentru această orientare a putut fi semănat de cei pasionați, care au început rapid să practice această vocație.

Prima ediție în limba germană a scrierii medicului neuropsihiatru Sigmund Freud, „Die Traumdeulung”, a apărut în 1900; în 1932, fiind tradusă și publicată versiunea ei în engleză în New York și Londra de A.A. Brill. Lucrarea lui Sigmund Freud a deschis noi perspective științifice în ceea ce privea cercetarea visului, care nu a făcut obiectul unei preocupări autohtone științifice atât de bine evidențiat precum a expus Freud în „Interpretarea viselor”, tradusă în limba română de dr. Leonard Gavriliu în 1993 (Editura Științifică, București).

În plus, colecția publicată în 2010 la Editura Trei a Operelor Esențiale ale lui S. Freud a pus într-o lumină proaspătă psihanaliza, mai modernă și cumva percepută mai accesibilă prin noutatea cărților și popularitatea pe care au început să o capete prin recomandări directe.

De unde totuși percepția că interpretarea viselor în maniera psihanalitică ar fi mai ciudată și fără sens, când aceasta nu se bazează pe cărți de vise improprii, ci pe trăirile persoanei și pe transferul dintre psihanalist și analizand?

De ce pare mai dificil de acceptat de unele persoane că visăm despre trecut, decât despre viitor?

O ipoteză personală ar fi că trecutul familiilor noastre a fost adesea unul traumatic, cu emoții neprocesate, și probleme transmise generațional, despre care nu se putea discuta, cel mai adesea din motive de rușine. În privința viselor, era mai ușor de acceptat înțelegerea populară preluată din familie, care prevestea ceva, care anunța ce așteaptă persoana, care îi oferea un orizont mai larg, o schimbare spre bine, sau o informație valoroasă spre a se putea proteja printr-o atitudine precaută sau prin evaluarea cercului de prieteni – mult mai ușor și încurajator decât a vorbi despre dureri și răni, despre greșeli, și mai ales despre lucrurile de neînțeles, care se petreceau înăuntrul lor.

Interpretările furnizate de mama și bunica în copilărie joacă un rol foarte important.

Un exemplu real, concret, care se întâlnește undeva la granița dintre teoria populară și metoda psihanalitică: un copil a fost învățat de bunica sa că dacă visează un câine, înseamnă că apare un dușman. Crescând, persoana a realizat că a integrat atât de bine învățătura bunicii, încât de fiecare dată când întâlnea o persoană nouă și recepta semnale în inconștient că persoana nu este una de încredere, în noaptea respectivă apărea în vis simbolul câinelui. Persoana afirmă că de fiecare dată când a cunoscut o persoană care s-a dovedit ulterior a fi de neîncredere, a fost atenționată în vis de ceea ce a înregistrat inconștientul la prima întâlnire cu aceasta.

Metoda freudiană de interpretare a viselor este mai apropiată de metoda descifrării visului, pentru că ambele descompun visul în elemente componente care sunt interpretate separat, însă diferența este reprezentată prin modalitatea interpretării negeneralistă, ci specifică pentru prezentul și istoricul persoanei. Metoda descifrării apelează la un dicționar de simboluri și nu acordă atenția cuvenită caracteristicilor individuale, persoanei i se aplică aceeași interpretare și nu se ia în considerare diferențele considerabile dintre indivizi, chiar dacă se încearcă o interpretare integrată a simbolurilor traduse, cu care să poată rezona.

Perioada aceasta se diferențiază puternic de restul prin interesul pentru notarea viselor (elaborat, nu doar simbolurile apărute) și prin interpretarea psihologică științifică.

Contestând statutul visului ca medium care ghidează oamenii către adevărul suprem (din perspectivă religioasă și în cercurile spirituale în mod special), psihanaliza vine și ne învață că totul este mult mai personal și că există numeroase dinamici ce împing inconștientul către făurirea unor vise cu sensuri ascunse. Complexitatea viselor a generat noi moduri de a scrie despre fenomenul interpretării viselor, umbrind explicațiile certe ale simbolurilor populare, apărute ca obiect socio-cultural, fără accent pe viața psihică individuală.

Sigmund Freud a fost catalizatorul psihanalizei și interpretării viselor, primul care s-a îndepărtat de teoriile ce susțineau visul în asociere cu stimulii fizici sau cu profeții și daruri divine și a încercat o abordare științifică. Metoda sa de interpretare lăsa loc de scepticism, așa cum vedem în practica lui, chiar dacă în teorie a încercat să afișeze un caracter științific rigid pentru a conferi abordării sale încredere și validitate în ochii psihologilor. Din practica sa reiese că interpretarea viselor are la bază „tactul” cu care a fost înzestrat analistul sau pe care l-a dezvoltat în anii de practică psihanalitică.

Freud a creat o cultură modernă a visului, distinctă, fiind în același timp informat cu privire la capitolele anterioare ce prezentau visul până în secolul XIX. El a examinat influențele și divergențele abordărilor anterioare, ceea ce a încadrat și mai bine caracterul inovativ al teoriei sale. Receptarea acesteia în secolul XX a ilustrat curiozitatea generală legată de implicațiile clinice și auto-analitice și a aprins fascinația pentru automatismul psihicului și interesul pentru explicațiile relației dintre manifestări și conținutul latent. Visul ajuta la înțelegerea dorințelor inconștiente, interpretarea la înțelegerea deplasării dorinței către acțiuni și interacțiuni (și nu numai); și releva emoții care nu au mai vizitat gândurile unei persoane până atunci, ce transformau experiența umană conștientă.

Psihanaliza face dreptate caracterului individual al viselor, iar în ședințele de terapie interpretarea este personalizată, pe baza asocierilor pe care le produce analizandul despre elementele visului, cu propriul psihic, și în relație transferențială și contratransferențială cu psihanalistul și cu psihicul acestuia.

Să abordăm o parte dintr-un vis din perspectiva credinței populare și din cea psihanalitică:

Descrierea visului: „Mă aflam în mijlocul străzii, în fața porții mele, iar din capătul străzii venea un lup cu un T-Rex în gură. Nu-mi era teamă de lup, ci de dinozaur, care era totuși imobilizat, și lupul părea chiar fioros. Lupul era foarte real, însă dinozaurul părea parcă de cauciuc, în mișcare se unduia ca atare.”

Interpretarea populară: lupul reprezintă dușmani mulți, ascunși, prevestesc evenimente nefericite, pericole ce pândesc. Un lup care aleargă înseamnă suferință și faptul că ești înconjurat de dușmani.

Curiozități apărute răsfoind dicționarul de vise: de ce un lup care se află în mișcare reprezintă boala, și de ce dacă omori un lup în vis înseamnă un succes iminent? Care sunt legăturile dintre elemente, dar dintre acestea și persoane?

Interpretarea psihanalitică: prin asociere liberă, analizandul a realizat că lupul o reprezenta pe mamă (asemenea statuii lupoaica cu pui = mama, lupul care simbolizează singurătatea = mamă singură, lupoaică = sălbaticul feminin – cartea „Femei care aleargă cu lupii”). Interpretarea psihanalistului a fost că dinozaurul ar putea fi tatăl (T-Rex: latinescul rex = rege, Tata-Rege). Analizandul a fost de acord că dinozaurul era tatăl său, iar prin asociere liberă a ajuns la ideea că mama, divorțată de tată, încă îl aduce pe acesta către copilul lor, nu îl poate lăsa din minte și nici din discuții, mereu făcând aluzii ironice, dar încărcate de durere, sau pur și simplu usturătoare. Împreună au interpretat că teama față de tată este prezentă și când acesta nu are nicio putere, deși mama are mai multă forță – dar pe ea știe într-o oarecare măsură cum să o „îmblânzească”. Mama lup crede că face un bine prin aducerea „prăzii” (precum pisicile analizandului), însă și postura acestuia în vis – nemișcat, în mijlocul străzii, neîncordat – arată o atitudine lipsită de apărare și că nu se dorește acest lucru, dar nu se mai poate lupta cu asta. Ulterior, analizandul a realizat că lupul părea mai real fiindcă încă făcea parte din viața sa, iar dinozaurul era mai „plastic”, fiindcă avea doar reprezentarea acestuia.

Care are mai mult sens? Pentru persoana care a creat visul, a fost cea de-a doua interpretare – fiindcă a fost personalizată, proprie, în tandem cu inconștientul analistului care îi cunoștea povestea familială; iar interpretarea populară a fost mult prea vagă și generală.

În majoritatea cazurilor este ușor de crezut în interpretările populare, fiindcă pot fi legate de aspecte aleatorii, controlând interpretarea, astfel încât să capete un sens pentru fiecare persoană. În psihanaliză, scopul este de a-ți lăsa mintea liberă și de a nu forța asocierile, încât inconștientul, care este adâncul oceanului, să poată trimite semnale și reprezentări la suprafața apei – în vis, și să existe „revelații psihanalitice” în plan real, în timpul ședințelor.

De multe ori nu visăm ceea ce este logic, pentru că asta presupune o activitate conștientă, și trebuie să facem loc unei perspective care în aparență sună ilogic, dar care răsună la nivel emoțional. Poate de aceea interpretările psihanalitice încă sună nebunesc pentru unele urechi. De multe ori visăm ce vrem să se întâmple încă în trecut, nu neapărat în viitor.

Bibliografie:

1. Lusty, Natalya & Groth, Helen (2013). Dreams and Modernity: A Cultural History (1st ed.). Routledge. https://doi.org/10.4324/9780203144176
2. Zamfirescu, Vasile Dem. Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, București: Editura Trei, 2003.