Te vei simți întotdeauna puțin pierdut chiar înainte de a te regăsi… Continuă. Nu te opri.

Cine se mai regăsește în prezent pierdut sau poate a experimentat în trecutul său acest sentiment de confuzie?
Eu ridic mâna sus pentru ambele cazuri.

Această situație se simte ca o ceață, nu știi în ce direcție să o apuci, parcă te sufocă puțin, te apasă mental, fizic și/sau sufletește, așa-i?

Ai crezut că ai totul planificat, că ți-ai găsit calmul, echilibrul, mulțumirea față de propria viață/ realizări, că ai făcut demersurile și acțiunile necesare pentru visurile tale.
Și totuși această stare de confuzie apare și nu înțelegi de ce. Te întrebi ce naiba se întâmplă. Apare frustrarea, gândurile ce te apasă, recapitularea deciziilor luate în ultima perioadă, grijile din senin și la prima vedere nu înțelegi absolut nimic și cum de ai ajuns să te simți pierdut.
Ai impresia că o iei razna pentru că mai ieri, acu o săptămână, acu o lună sau foarte recent totul părea ok cu tine și în viața ta. Te bucurai de liniștea de după alte furtuni/ provocări pe care viața ți le-a dat și le-ai trecut cu brio. Și ești chiar mândru că ai supraviețuit și nu te-ai dat bătut în fața greutăților.
Era și stabilitate în viața ta, numai ce s-au așezat lucrurile și ai putut expira în pace.
Și totuși, a apărut confuzia, neliniștea, apăsarea, ceața, această stare de rătăcire…

Nefiind prima oară când trec prin această stare, îmi dau voie să o simt, să o trăiesc, deși nu îmi place deloc cum o resimt în corp.

Pur și simplu o trăiesc, deși îmi vine să o trimit la plimbare.
Doar dacă ar fi atât de simplu, eu acum nu aș mai scrie acest articol într-o seară de marți la început de aprilie după o terapie de grădinărit în care mi-am găsit inspirația și calmul în acest haos numit doar o etapă trecătoare din viața mea.

Nefiind prima oară când trec prin această stare, știu că va trece și că se vor așeza lucrurile din nou.

Și când scriu aceste rânduri îmi amintesc de acest citat a lui Heraclit care mi-a guvernat viața în ultimii ani, dar îmi și descrie perfect viața de la naștere: “Singura constantă în viață e schimbarea”.
Sunt obișnuită cu schimbările pentru că au fost multe în viața mea până în prezent precum: născută într-o țară, copilărită în a 2-a țară, venind în a 3-a la origini pe meleagurile românești, peste 15 locuri numite “acasă”, școli frecventate, prietenii, relații amoroase, joburi, domenii de lucru diferite, situații de sănătate, situații de viață întoarse la 360 grade instant, programe mentale, pasiuni, dorințe, vise și mă opresc aici pentru că mă gândesc că s-a înțeles ideea.

Și totuși această stare mă vizitează? De ce?

Răspunsul/răspunsurile se pot regăsi mai jos punând următoarele întrebări:

• Sunt pe calea mea?
• Fac în această viață ce sunt menită să fac, ce mi se potrivește?
• Sunt în mediul potrivit?
• Am oamenii potriviți alături de mine care mă ajută să evoluez, să cresc în misiunea mea personală?
• Am curajul să mă avânt în necunoscut știind că fac ceea ce e nevoie pentru mine pentru că așa îmi spune intuiția?
• Am curajul să fac ceva nou?
• Am curajul să încerc să am viața pe care mi-o doresc de ani de zile care e doar un vis momentan?
• Am curajul să mă privesc în oglindă și să mă accept așa cum sunt?
• Știu cine sunt?
• Știu ce îmi place și nu îmi place în viața mea?
• Am voința să renunț la ceea ce nu îmi face bine?
• Îmi asum responsabilitatea pentru viața mea, alegerile mele și schimbările ce le pot face?
• Vreau să acționez ca să îmi fie bine/ mai bine?
• Vreau să mă îmbarc în această nouă călătorie de regăsire?
• Sau doar vreau să mă ascund în această stare de confuzie, să mă plâng, să mă victimizez, să mă complac, să dau vina pe alții sau Univers/ D-zeu și să accept că atâta se poate?

Clar răspunsul meu la ultima întrebare este NU. La celelalte întrebări sunt încă în debate.

Dar ce vreau să înțelegeți este că se poate trece peste acest impas.

E nevoie de speranță, încredere, asta mă ajută pe mine să înaintrez pentru că știu, simt până în măduva oaselor că sunt aproape, foarte aproape de manifestarea drumului meu în viață.
Am început deja de ceva timp acest drum cu pași mici, am nevoie doar de mai mult curaj, o mai bună organizare, disciplină și multă multă răbdare. Știu că sunt aproape și această stare de confuzie nu mă mai sperie deloc.

În concluzie, din propria experiență, regăsirea personală, reconstrucția propriei vieți poate aduce această stare de confuzie la începutul unui impas/cumpene (începutul călătoriei personale de realiniere cu calea ta) și chiar în timpul schimbărilor prin care treci în prezent (schimbări făcute de tine sau care viața ți le așează în cale ca să îți amintească poate că deviezi din nou de la traseu, ca să te împingă de la spate să iei elan/ să prinzi curaj sau oricare alt motiv).

Și motivul pentru care cred că retrăiesc eu această stare e că mi-am pierdut curajul pe drum și confuzia mă chinuie puțin doar ca să îmi amintească viața mea veche și să mă întrebe dacă mai îmi place sau e momentul să acționez, să mă focusez pe obiective și să nu mă mai uit înapoi.

Și da, nu mai vreau să mă chinui singură. Vorba lui Haruki Murakami: “Durerea nu poate fi ocolită, dar suferința prelungită este o alegere”.

Așa că azi continui drumul meu și închei acest articol așa cum l-am început: Te vei simți întotdeauna puțin pierdut chiar înainte de a te regăsi. Continuă. Nu te opri.