Abordardare pedagogică și terapeutică în logopedie
Munca logopedică trebuie să se bazeze pe plasticitatea şi pe caracterul compensator al activităţii corticale care asigură echilibrul dintre organism şi mediul înconjurător, adaptarea la acesta.
Cercetările moderne au scos în evidenţă faptul că întreg organismul uman prezintă în rezerva sa numeroase mijloace de luptă împotriva diferitelor tulburări. Restabilirea funcţiilor tulburate însă nu se realizează spontan, automat, ci se dobândeşte treptat, pa bază de exerciţiu susţinut, prin măsuri de reeducare.
În privinţa copiilor logopaţi cu deficite organice şi senzoriale, compensaţia priveşte şi restructurări de dinamică corticală, precum şi restructurarea raporturilor complexe dintre activitatea senzorială şi motorie.
Readaptarea e condiţionată nu numai de însuşirile biologice înnăscute, ci şi de influenţele factorilor externi, de educaţie, raporturi sociale. Un rol hotărâtor revine motivaţiei. În corectarea tulburărilor de vorbire trebuie să se ţină seama nu numai de factorii anatomici, ci şi de activitatea nervoasă superioară, psihicul şi mediul social. De aceea metodele trebuie să fie complexe, să se respecte o anumită succesiune, să se intervină şi medicamentos acolo unde este cazul, fizioterapie şi psihoterapie.
Dacă tulburarea este uşoară, e necesară folosirea metodelor specifice de formare a deprinderilor corecte de vorbire. Dacă tulburarea este mai complexă, se va acţiona asupra întregului organism, metodele vor fi mai complexe, se va lucra individual şi pe o durată mai lungă. Unele necesită în timp şi un tratament medicamentos pentru eliminarea sau slăbirea factorilor etiologici.
Medicamentele nu contribuie la corectarea propriu-zisă a tulburărilor de vorbire, ci la restabilirea sau ameliorarea echilibrului organic şi funcţional lezat, la creşterea pragului de rezistenţă organică şi psihică în faţa diferiţilor factori.
Rolul principal în corectarea tulburărilor de vorbire revine logopediei, medicaţia fiind un factor adjuvant. Terapia logopedică este un proces complex, uneori de lungă durată, care se desfăşoară pe etape, reuşita fiecărei etape contribuind la succesul celorlalte. În privinţa metodelor de corectare, literatura de specialitate şi practica dovedeşte că nu se pot aplica metode general valabile în toate tulburările şi cazurile. Terapia logopedică este strict individualizată. (Vrăşmaş Ecaterina, Stănică Cornelia, 1997)
Metoda da bază este imitaţia, dar cu toate că la baza ei stă reflexul imitaţiei, care este cel mai simplu mecanism fiziologic, ea nu este suficient de eficientă în toate cazurile, deoarece implică o atenţie suficientă, interes, colaborare, înţelegerea scopului activităţii ori o mare parte dintre copiii logopaţi au o atenţie foarte labilă, cu o putere de concentrare minimă, sunt refractari la început, nu sunt dispuşi să depună efort susţinut şi de aceea această metodă trebuie susţinută de o serie de alte metode şi procedee, menite să acţioneze nu numai asupra vorbirii, ci asupra întregii personalităţi a copilului: să-i educe conştiinţa, să-i îmbogăţească cunoştinţele, să contribuie la dezvoltarea întregii activităţi intelectuale, să-i formeze o orientare corectă asupra propriului defect şi faţă de cei din jur, să-i trezească interesul şi dorinţa de a se corecta etc. Pentru aceasta, exerciţiile trebuiesc bine selecţionate şi dozate, întreaga activitate să fie interesantă şi să se desfăşoare într-o atmosferă de calm, voie bună şi optimism, cu un material verbal şi ilustrat adecvat fiecărei tulburări şi etape, procedeele mecanice să alterneze cu vorbirea vie, să nu fie neglijat aspectul semantic al vorbirii, iar acolo unde este necesar să se folosească şi măsuri speciale psihoterapice, pentru înlăturarea eventualelor supraadăugiri nevrotice.
Dacă copilul înţelege vorbirea şi are o gândire logică, se poate folosi cuvântul, deoarece el acţionează direct asupra creierului. Explicându-i în ce constă tulburarea şi care-i sunt şansele de corectare, capătă încredere în propriile-i posibilităţi, contribuind el însuşi la corectare.
Folosirea cuvântului presupune un copil cu un anumit grad de maturitate intelectuală pentru a înţelege argumentele ce i se aduc şi a reacţiona apoi adecvat. În schim jocul directiv poate determina apariția limbajului și în situația în care copilul este mai mic de vârsta recomandată de recuerare logopedică și anume, ani.
La vârsta şcolară mică şi la cei cu tulburări grave de limbaj, datorită posibilităţilor minime de înţelegere sau chiar a neînţelegerii cuvântului, folosirea lui nu este foarte indicată. Nici într-un caz nu se va folosi argumentarea logică care devine plictisitoare şi este respinsă în general.
Mai indicată la această vârstă, datorită şi tendinţei de imitare a copilului, este utilizarea procedeelor extralingvistice şi combinarea cu procedee raţionale. Îndrumarea simplă, impresionarea sugestivă, atitudinea afirmativă, fapta imediată, şi în special conştiinţa progresului, vor avea un efect mult mai mare decât reproşul, argumentarea, explicaţia teoretică.
Un ton hotărât, o mimică expresivă sunt mult mai indicate decât demonstraţiile verbale. În selectarea procedeelor e bine să se ţină seama de particularităţile fiecărui copil.
Discuţiile să fie mai scurte, urmărind obţinerea succeselor prin terapie logopedică. Succesul este cel mai bun mijloc psihoterapeutic. Psihoterapia trebuie extinsă şi asupra familiei pentru iniţierea acestora cu particularităţile copilului, în scopul susţinerii şi continuării exerciţiilor logopedice, creării unui regim de viaţă corespunzător, a evitării traumelor psihice, a integrării normale în viaţa de familie şi în colectivitate. Trebuie antrenate şi cadrele didactice, deoarece atât familia cât şi şcoala au o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării vorbirii copilului. Ele pot să-i stimuleze vorbirea şi să contribuie la înlăturarea defectelor de vorbire sau le pot intensifica atunci când nu au o atitudine corectă.
