Abordardare pedagogică și terapeutică în logopedie

 Program de intervenţie personalizată (PIP)

Programul de intervenţie personalizată – PIP este un instrument funcţional de planificare şi programare educaţional-terapeutic adaptat posibilităţilor reale şi actuale ale persoanei cu dificultăţi de adaptare, dezvoltare, învăţare, ce asigură un demers educaţional global, elaborat de o echipă multidisciplinară cu participare directă a persoanei în dificultate, a părinţilor în calitate de coresponsabili şi a intervenienţilor responsabili de aplicarea programului care acţionează concertat pentru a se asigura continuitatea, complementaritatea şi calitatea serviciilor ca răspuns la nevoile diversificate ale persoanei cu deficienţă/handicap.

Programul de intervenţie personalizat care a fost recomandat va cuprinde:- acţiuni terapeutice la nivelul şcolii/familiei, – acţiuni terapeutice realizate prin intermediul comunităţii.

Principiile care stau la baza elaborării programelor de intervenţie personalizată au ca scop integrarea în comunitate.

P.I.P.este un demers educaţional ce se realizează etapizat incluzând următoarele elemente: stabilirea randamentului actual al elevului în urma unei evaluări globale a forţelor, a nevoilor, (carenţe, lacune, decalaj între ce este actual şi ce este de aşteptat, între ce este prezent şi ce este dezirabil), precum şi marcarea priorităţilor formularea obiectivelor pe termen scurt, mediu, lung în urma evaluării globale a persoanei care solicită servicii şi care răspund nevoilor acestora stabilirea acţiunilor ce vizează formarea abilităţior, comportamentelor stabilirea strategiilor de intervenţie şi de învăţare corespunzătoare fiecărui obiectiv în parte, precum şi a resurselor umane, materiale necesare precizarea perioadelor de revizuire a programului şi de formulare a deciziei de reproiectare; P.I.P. în strategia educaţională a CEC-ului trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:

Funcţia de planificare educativă – care implică formularea obiectivelor ce trebuie atinse/realizate de către persoana cu handicap; programarea intervenţiilor în ordinea priorităţilor; elaborarea strategiilor şi calendarul de aplicare a acestora; stabilirea parametrilor de învăţare;

Funcţia de comunicare – care să asigure comunicarea directă între membrii echipei; operarea cu aceleaşi concepte cu o „semantică comună”, circulaţia informaţiilor specifice fiecărui intervenient;

Funcţia de participare, concertare, coordonare – care conduce la o participare în mod egal a intervenienţilor, la o concertare a forţelor spre realizarea obiectivului urmărit, utilizarea de acţiuni convergente şi nu divergente;

Funcţia de retroacţiune – care implică utilizarea unui mecanism de evaluare şi de formulare a unor noi decizii în scopul reproiectării programului ca urmare a noilor date puse în evidenţă de evaluare.

Învăţământul obişnuit operează frecvent cu conceptul de tratare diferenţiată – concept ce s-a transferat şi în învăţământul special.

Pentru înţelegerea corectă a celor două concepte, prezentăm conţinutul acestora:

Termenul de tratare diferenţiată este preluat de învăţământul special din învăţământul general şi folosit ca atare.

Tratarea diferenţiată se aplică elevului normal şi presupune:

– evaluarea distanţei la care se situează un elev faţă de criteriul sau obiectivele instruirii

– se realizează prin programe de recuperare pentru cei ce nu au atins nivelul de cunoştinţe cerut de programă folosindu-se: fişe de corectare; examene diferenţiate, gradate, materiale programate; instruire pe grupe de nivel; muncă individuală asistată pe calculator.

Logopatul este raportat la colectivitate, grupă sau clasă şi se referă la cantitatea de informaţie cerută de programă. De regulă este realizat numai de profesor.

Termenul de intervenţie personalizată presupune abordarea elevului/copilului cu CES din perspectiva autodepăşirii, a evaluării faţă de propriul nivel (dezvoltarea/evoluţia este în funcţie de nivelul anterior stabilit/diagnosticat).

Intervenţia personalizată este un program de remediere care se bazează pe perspectiva abordării elevului în raport de nivelul actual – El se realizează prin acţiunea simultană a două componente: tehnici specifice şi acţiune dirijată, realizată prin: consiliere de grup, grup de părinţi, elevi, prieteni.

Programul de intervenţie personalizată se realizează având la bază potenţialul în dezvoltare ai copilului cu CES – ţinând seama, inventariind toate componentele factorului social ce-l pot favoriza la un moment dat.

Programul de intervenţie personalizată este mulat strict pe deficit răspunzând nevoii lui dar şi în corelaţie cu nevoile comunităţii.

 

Metodele psihopedagogiei speciale

Ştiinţă de graniţă între psihologie şi pedagogie, Psihopedagogia Specială se foloseşte de metodele acestor ştiinţe, imprimându-le un caracter specific, în funcţie de tipul de handicap, de gravitatea acestuia, de existenţa unui cumul de deficienţe (pentru deficienţii de auz şi pentru cei cu tulburări de vorbire).

Metodele bazate pe probe nonverbale şi pe studiul unor comportamente practic-acţionale pot duce la surprinderea pertinentă a caracteristicilor activităţii psihice în comparaţie cu acele tehnici în care sunt implicate construcţii verbale; pentru deficienţii de vedere se vor evita metodele care se bazează exclusiv pe stimuli vizuali etc. Cel mai frecvent sunt folosite următoarele metode: observaţia, experimentul, testele, conversaţia, analiza produselor activităţii, anamneza etc.

a)Observaţia:

• are drept scop culegerea unor date cu privire la comportamentul deficienţilor, caracteristicile şi evoluţia lor psihică, nivelul deprinderilor şi a aptitudinilor intelectuale;
• are avantajul de a permite studiul subiectului în condiţiile obişnuite de activitate, evitând situaţiile artificiale;
• cercetătorul să-şi fixeze locul de desfăşurare a observaţiei, scopul, să-şi noteze în protocol datele observate, să-şi procure din timp mijloacele tehnice de înregistrare (dacă este cazul);
• subiectul nu trebuie să ştie că este observat în mod special;

b)Experimentul:

– natural – se desfăşoară prin introducerea unor stimuli suplimentari în activitatea desfăşurată de către subiect, la care se solicită răspuns, sau prin organizarea unor activităţi (ludice, de învăţare, de formare a deprinderilor practice etc.) în care apar variabile diferite ce îl pun pe subiect în situaţii deosebite. De exemplu, experimentul psihopedagogic răspunde acestor cerinţe şi îşi dovedeşte utilitatea în procesul instructiv-educativ, când se pot preda unele cunoştinţe prin alte metode decât cele obişnuite pentru a le verifica eficienţa etc. ;

– experimentul de laborator – are loc în laborator, deoarece pentru  măsurarea şi înregistrarea  reacţiilor  subiectului trebuie folosită aparatură specială, fiind necesară o mai mare precizie.

c) Testele:

– probe standardizate şi etalonate, cu mare răspândire pentru valoarea rezultatelor. Testele pot fi aplicate colectiv sau individual şi sunt adaptate la nivelul vârstei. În general, testele vizează o însuşire, o funcţie sau un proces psihic şi nu ansamblul psihismului uman. Nu toate testele ce se aplică la persoanele cu dezvoltare psihică normală pot fi utilizate şi la diferitele categorii de deficienţi, deoarece unele depăşesc nivelul de înţelegere şi capacitatea de a elabora răspunsuri apropiate de cerinţele probei. Multe teste au fost adaptate, de către specialişti, specificului diferitelor categorii de deficienţi. Pentru unele categorii de deficienţi, de exemplu, pentru surdo-muţi sau pentru  deficienţii mintal sever, singurele teste edificatoare sunt cele neverbale, care sunt bazate pe simboluri imagistice sau pe ansamblări de obiecte. Aplicarea testelor verbale este posibilă la persoanele cu deficienţă de vedere, la cei cu debilitate mintală, ca şi la persoanele cu tulburări de comportament, deoarece această categorie de teste operează cu cuvinte şi cifre ceea ce  presupune o oarecare capacitate de a utiliza simboluri verbale. Din multitudinea testelor, specialiştii vor alege testele care pot fi adaptate specificului condiţiei deficienţilor cărora se aplică.

d) Conversaţia:

– prezintă avantajul că deficienţii nu pot simula sau masca unele comportamente, sunt mai sinceri şi manifestă un oarecare infantilism în elaborarea răspunsurilor, deşi se desfăşoară cu dificultate la unele categorii de deficienţi. Important este să se folosească un limbaj adecvat nivelului de înţelegere şi o formă ce poate fi receptată de subiecţi (limbajul gestual sau al dactilemelor pentru surdo-muţi, limbajul verbal, însoţit de un material ilustrativ adecvat care să stimuleze înţelegerea şi verbalizarea, pentru deficienţii mintal etc.)

e)Analiza produselor activităţii:

– poate constitui un mijloc de cunoaştere a subiecţilor, dar şi de psihodiagnoză (desenele, produsul grafic, în general scrisul, diferitele produse de modelaj, eficientă este şi analiza modului de păstrare a rechizitelor şcolare, a cărţilor şi caietelor etc.).

f)Anamneza:

– se poate folosi cu eficienţă maximă pentru stabilirea momentului instalării deficienţei şi a cauzelor acesteia, ca şi pentru studiul evoluţiei subiectului şi al episoadelor mai importante din viaţa sa. Informaţii pertinente pot fi luate de la părinţi sau alţi membri ai familiei, rude, membri ai anturajului copilului şi bineînţeles pot fi luate în considerare şi relatările copilului investigat, dacă este posibil. În situaţia în care părinţii sunt iresponsabili medical sau moral, se vor folosi datele obţinute de la instituţiile de ocrotire, fişa medicală, fişa de caracterizare, în cazul în care subiectul a urmat vreo formă de învăţământ etc.

Am enumerat doar câteva dintre metodele de largă aplicabilitate, conştienţi fiind de faptul că în multe studii se apelează la metode diferite sau la o combinare a acestora, pentru a putea cuprinde complexitatea unor fenomene psihice. Pe baza acestora se poate efectua analiza de caz, ce se realizează prin studiul subiectului cu ajutorul mai multor probe şi prin observarea comportamentului în diverse ipostaze. În cadrul analizei de caz se iau în considerare toate datele personale ale subiectului, începând de la cele familiale şi de etiologie, ajungând la evidenţierea principalelor caracteristici psihice şi terminând cu creionarea profilului psihologic în care să se stabilească diagnosticul şi prognosticul evoluţiei probabile pe scurtă şi lungă durată

În strânsă legătură cu noţiunile de instrucţie, educaţie şi compensare se află noţiunea de recuperare, adică valorificarea la maximum a posibilităţilor deficienţilor, prin antrenarea funcţiilor psihofizice valide, încât să poată suplini activitatea funcţiilor deficitare, în vederea facilitării încadrării deficientului în viaţă. În acelaşi timp, prin compensare/recuperare se urmăreşte pregătirea psihologică a individului pentru crearea unei stări afectiv-motivaţionale pozitive. În acest sens se apelează la factori de natură psiho-pedagogică, cât şi la cei de natură medicală, fără a pierde din vedere faptul că numai o bună conlucrare, colaborare, îmbinare a lor devine eficientă.

Recuperarea pedagogică (prin învăţare)

Prin învăţarea recuperatorie se urmăreşte căutarea de soluţii care să sporească activismul elevilor deficienţi, în vederea dobândirii unor cunoştinţe cât mai eficiente şi exacte. De aceea se impune:

• activitatea de recuperare prin intermediul  învăţării să înceapă cât mai de timpuriu, de la vârsta preşcolară;
• la deficienţii de limbaj, de vedere şi deficienţii motrici recuperarea se poate realiza printr-o învăţare predominant intelectuală, pe când la deficienţii mintal va fi predominant afectivă şi motivaţională;
• la deficienţii de auz se optează pentru combinarea acestor forme de învăţare.;
• la formele de învăţare enumerate se mai pot adăuga învăţarea morală, învăţarea motrică, care se aplică la toate categoriile de deficienţi, ca o condiţie fundamentală pentru recuperare.

Învăţarea intelectuală este destinată acumulării de informaţii şi însuşirea unui aparat conceptual menit să faciliteze operarea cu aceste informaţii. De aceea instruirea se face prin modele verbale. Pentru înţelegerea şi asimilarea celor predate elevul trebuie să capete deprinderi de a codifica simboluri lingvistice scrise sau orale, ceea ce pune în funcţie capacitatea de a gândi, de a memora, de a fi atent, etc.

Prin predarea normelor morale, religioase a valorilor socio-culturale, formarea unor abilităţi, se realizează învăţarea afectivă, psihomorală, psihocomportamentală, urmărind trezirea de sentimente, convingeri, atitudini, aspiraţii, idealuri, modele de comportare în viaţă.

La deficienţi, activitatea factorilor emoţionali devine o condiţie esenţială în asigurarea reuşitei oricărei forme de învăţare (învăţarea nu se reduce la asimilarea de cunoştinţe, căci formarea motivaţiei nu se poate realiza fără stimularea condiţiilor intime ale subiectului).

Fenomenul formativ capătă valenţe noi la deficienţi şi asigură elaborarea de comportamente ce se pot adapta la situaţia dată şi la contextul relaţiilor interpersonale în care îşi desfăşoară subiectul activitatea.

Tendinţa de imitare spontană şi preluarea necritică a unor modele comportamentale se transformă, odată cu progresele obţinute pe linia recuperării şi a dezvoltării personalităţii, în condiţii de analiză a informaţiilor primite, ceea ce face din învăţarea socială o altă modalitate formativă pentru individul deficient.

Unii psihologi ca Leontiev, Galperin, Elkonin consideră condiţionarea  socială a comportamentului ca latură a învăţării dependentă de procesul interiorizării şi al înţelegerii normelor sociale. Eficienţa învăţământului special constă în aceea că învăţarea nu se limitează doar la asimilarea de cunoştinţe, ci pe formarea de comportamente, atitudini, stări emoţionale, reacţii motivaţional-volitive.

Datorită fenomenului empatic ce se manifestă la toate categoriile de deficienţi, se învaţă relaţionarea socială cu cei din jur, ceea ce contribuie la identificarea psihologică cu modelul. Astfel „Ego” realizează o transpoziţie şi referinţă în raport cu „Alter” ajungând la elaborarea de conduite cât mai variate. Implicând decentrarea  Eului, empatia devine modalitate pentru stabilirea relaţiilor interpersonale şi crearea unui climat afectiv în colectivitate. Orice om învaţă de la alţii, iar deficientul devine în multe cazuri dependent de ceea ce vine în contact cu altul. În funcţie de modul în care reuşim să-l cointeresăm şi să-i creăm o motivaţie corespunzătoare, realizăm relaţii de armonie în grup, iar atunci când este dezinteresat şi participarea este coercitivă, interacţiunea grupală este dizarmonică şi finalizarea unor comportamente pozitive devine aleatoare. Atât învăţarea, cât şi activismul subiectului trebuie stimulate printr-o serie de întăritori, aplicaţi cu consecvenţă, pe bază de laudă, încurajare, recompensă, îndemn, formarea conştiinţei sentimentului datoriei, admonestarea, sancţionarea verbală şi materială, penalizarea prin notă, etc.

Recuperarea prin psihoterapie

Datorită faptului că unii autori de prestigiu, printre care W. Kretschmer, au rezerve cu privire la folosirea psihoterapiei în debilitatea mintală sau în alte cazuri grave de privare senzorială ce au o natură organică, această metodă de recuperare se aplică sporadic în unităţile pentru deficienţi senzoriali şi de intelect. În realitate, psihoterapia poate fi considerată ca o metodă ce contribuie la recuperarea psihică şi psihosocială a deficienţilor de limbaj, motori, senzoriali şi chiar în deficienţa mintală uşoară sau medie; ea nu înlătură handicapul ca atare, dar reface spiritul, fortifică personalitatea, înlătură anxietatea şi izolarea, creează motivaţii şi activează pulsiunile individului în procesul recuperatoriu. Metodele, tehnicile psihoterapiei sunt dependente de o serie de factori ce ţin de structura psihică, vârsta, nivelul intelectual, natura şi gradul deficienţei.

Dintre multiplele forme de psihoterapie cu mai multă eficienţă se impun:

– psihoterapia sugestivă, prin care sunt vizate aspectele care pot facilita încrederea în propriile forţe, în posibilitatea de a suplini funcţiile afectate, ca valorificarea potenţialului uman restant, crearea unei atitudini favorabile învăţării şi activităţii, estomparea  complexului de inferioritate, a anxietăţii şi izolării faţă de cei din jur, depistarea resurselor psihice şi fizice  necesare  pentru depăşirea unor dificultăţi ce păreau de neînlăturat. Psihoterapeutul îşi poate impune propria voinţă,  orientând şi direcţionând activitatea subiectului spre acele situaţii care îi uşurează  recuperarea;

– psihoterapia de relaxare, care urmăreşte rezolvarea unei game mai largi de afecţiuni şi se foloseşte de sugestie, dar nu se limitează la aceasta. Psihoterapia de relaxare poate fi denumită şi „activatoare” deoarece constă atât în limitarea activă a comenzilor psihoterapeutului, cât şi în participarea conştientă în vederea redării unor funcţii predominant vegetative, mobilizând şi voliţional subiectul. Prin utilizarea formelor de relaxare se urmăreşte organizarea vieţii voliţionale şi direcţionarea subiectului spre realizarea tehnicii de lucru, pentru a obţine o participare conştientă şi voluntară. Psihoterapeutul va organiza în aşa fel şedinţele, încât prin eliminarea pe cât posibil  a stimulilor externi să determine concentrarea durabilă a subiectului asupra comenzilor primite. Astfel, stările tensionale, hiperexcitabile, stresante, ce antrenează o activitate neuromusculară rigidă şi neadecvată la situaţie, se ameliorează tocmai prin relaxarea fizică a întregului organism. Pe baza relaxării sistematice a psihicului prin intermediul fizicului se produce ceea ce E. Jacobson numea „relaxare progresivă”. Exersând o asemenea tehnică pe o anumită perioadă de timp, subiectul va reuşi să-şi formeze deprinderi  pentru liniştirea fizicului şi spiritului.

Dintre toate tehnicile de relaxare, metoda Schultz este cel mai frecvent folosită, deoarece ea creează starea de relaxare prin parcurgerea mai multor faze în care confortul fizic şi psihic devine tot mai accentuat, ceea ce face ca subiectul să se implice afectiv-voliţional în activitatea respectivă.

În mod frecvent, în terapia bâlbâielii (logonevrozei) se foloseşte metoda elaborată de Kurka (vizionarea unui film mut, iar subiecţii trebuie să povestească ceea ce percep, fiecare îndeplinind un anume rol). De asemenea, se  mai foloseşte şi aşa zisa „terapie motorie de descărcare” elaborată de către Trojan (terapia prin vis treaz dirijat), etc.

Pentru a avea o eficienţă optimă, important este ca în psihoterapie relaţia dintre terapeut şi subiect să fie cu o încărcătură afectivă pozitivă, dialogul ce are loc trebuie să se desfăşoare  într-o atmosferă agreabilă, care să întărească prestigiul psihoterapeutului prin atitudinea sa care degajă simpatie şi încredere deplină. Psihoterapia poate fi aplicată individual sau în grup.

Jocul (ludoterapia) se constituie ca modalitate terapeutică  pentru toate categoriile de deficienţi, realizându-se numeroase funcţii distractive ce duc la crearea unor dispoziţii şi determină deconectarea de la situaţiile tensionate şi traumatizante. Formele de terapie bazate pe loisir contribuie la depistarea şi pătrunderea în intimitatea complexă a Eului subiectului, a mecanismelor motivaţionale şi a resurselor afective, în stabilirea relaţiilor grupale de antrenare în activitate şi de formare a sistemului atitudinal, ceea ce facilitează proiecţia personalităţii. Asemenea forme întăresc procesul formativ al psihoterapiei şi contribuie la refacerea psihofizică a subiectului, facilitând aportul diverselor modalităţi compensatorii, ducând  în timp la recuperare.

Recuperarea prin terapie ocupaţională

La diferitele categorii de deficienţi, cele mai semnificative terapii ocupaţionale sunt ludoterapia, meloterapia, terapia prin dans şi ergoterapia. Unii deficienţi manifestă interes pentru muzică, pictură, dans, ceea ce duce la ideea alcătuirii unor grupuri care să fie interesate de astfel de activităţi. Forma principală de terapie ocupaţională o constituie ergoterapia, adică integrarea subiecţilor într-o activitate cu caracter social, în care să-şi valorifice la maximum potenţialul psihic şi fizic restant.

Importanţă majoră o constituie respectarea condiţiei de a ţine seama de tipul deficienţei, vârsta, sexul, cât şi de depistarea  modalităţilor de stimulare a funcţiilor intacte, posibilitatea de a compensa lipsa de activitate a funcţiilor deficitare. Important este, de asemenea, ca activitatea desfăşurată să se apropie cât mai mult de condiţiile şi formele de muncă obişnuite, pentru a se forma deprinderile şi abilităţile necesare integrării profesionale şi sociale. În acelaşi timp se urmăreşte ca prin ergoterapie să se înlăture unele comportamente puerile, aberante, ca şi tulburările afectiv-emoţionale, precum şi stimularea activităţii psihomotorii şi adaptarea unor obiceiuri sociale integrativ – adaptive.

Efectele optime ale recuperării se pot aprecia atunci când subiecţii deficienţi îşi dezvoltă o serie de capacităţi fizice şi abilităţi care îi fac apţi pentru:

• o oarecare autonomie personală;
• exercitarea unei ocupaţii sau profesii, eventual  a unor operaţii de muncă fizică;
• comportamente adecvate la diferite situaţii, ceea ce facilitează integrarea socială;
• comunicare prin limbaj oral sau scris, printr-o continuă înţelegere a lumii înconjurătoare şi a relaţiilor cu alţii;
• dezvoltarea unor opţiuni, atracţii, preferinţe şi chiar interese cât mai diverse;
• dezvoltarea simţului de responsabilitate şi de autoconducere;
• formarea unor capacităţi de a aprecia şi de a prevedea desfăşurarea situaţiilor viitoare;
• însuşirea abilităţilor locomotorii şi a dexterităţilor manuale.