Arta de a fi bine cu mine

Realizează cât este de esenţial să menţii un echilibru între a sprijini pe cei apropiaţi și a-ţi proteja propriul spaţiu emoţional. În această eră digitală, când fiecare dintre noi poate fi văzut ca un refugiu emoţional pentru alţii, devine crucial să știm cum să ne păstrăm resursele interioare și starea de bine.

Deseori, în terapie mi se întâmplă să întâlnesc oameni care duc poveri ce nu sunt ale lor. Ei se simt copleșiţi de problemele celor din jur. Acești oameni spun că li s-ar părea egoist să nu mai fie atât de disponibili pentru ceilalţi. Acestor oameni li se pare lipsă de respect și răutate sa comunice celorlalţi faptul că au și ei limitele lor. Se tem că aceștia s-ar supăra pe ei dacă ar face asta. Fără a-și da seama, exact lucrul de care încearcă să-i ferească pe ceilalţi devine cel care îi secătuiește și îi rănește pe ei înșiși.

Egoismul nu este atunci cand imi pasa și de mine, ci atunci când ai pretenţia să îmi pese doar de tine. Manipularea și șantajul emoţional practicat de cei care și-au făcut un obicei din a-și vărsa gunoiul în „curtea” ta este atât de subtil încât ajunge să-ţi fie teamă și rușine să spui: „Aș vrea să încep și eu să am mai multă grijă de curtea mea.” Ce crezi? La cele mai mici semne ca ai putea fi deranjat de ceva cu care ei s-au obișnuit, vor reacţiona cu ceea ce cunosc ei mai bine – victimizarea.

Când lucrez cu oamenii aud uneori variante de alegeri între: „Știu că ar trebui să…” dar „Simt că…” , iar când întreb care cred ei că este alegerea corectă, majoritatea oamenilor răspund în favoarea lui „trebuie” . Așa le dictează bunul simt. Așa le dictează obișnuinţa. Totuși, nu este posibil ca cineva vreodată să bată la ușa lor să le zică: „Hei, am auzit că nu prea îţi pasă de tine, nu prea acorzi atenţie felului în care te simţi așa ca am decis să las eu totul deoparte și să vin să am eu grijă de tine.” Nimeni nu este dator să facă asta pentru noi și nici noi nu ar trebui să ne simţim datori să o facem pentru ceilalţi.

Sunt pentru empatie, omenie, pentru prietenia sinceră și sprijinul de orice fel. Este frumos să ne fim alături unii altora, însă nu cu preţul pierderii de sine.

Nu vorbesc aici despre a oferi cu gândul că trebuie să primești ceva în schimb, ci despre a nu te lipsi pe tine de respectul pe care-l oferi tu celuilalt. Să nu plătești cu pacea ta, cu liniștea și cu sănătatea ta „poliţele” unor persoane care nu se întreabă niciodată dacă tu mai poţi. De cele mai multe ori, aceste persoane nici nu vor să fie ajutate în vreun fel. Se spune că atunci când cineva discută cu mai mult de trei persoane problemele ei, acel cineva nu vrea să găsească o soluţie, vrea doar să se văicărească. Tot ceea ce avem de oferit celorlalţi nu ar trebui sa depașească vreodată limita lui „Bine cu mine”. Sunt bine cu bine dacă fac asta? Sunt bine cu mine după ce ţi-am ascultat ore-n șir necazurile? Cât pot să rezist până încep să nu mai fiu bine cu mine?

Nu doar cel care ascultă oferă ceva. Cel care alege ce parte din el însuși să ne dăruiască oferă în aceeași măsură și nu pot să nu mă întreb de ce unii oameni consideră că nu merităm să ne și bucurăm alături de ei, ci ne caută doar când este gri și întuneric în viaţa lor.

Prietenia este hrănitoare pentru orice suflet, dar ea presupune reciprocitate. Dacă eu îţi vreau binele și tu trebuie să mi-l dorești mie ca
să ne considerăm prieteni. O vorbă bună, atingerea caldă a unui salut dezinteresat, un gând de dor și de drag fac din prietenie o virtute de nepreţuit. „Bine cu mine” este un punct de reper la care ar trebui sa ne întoarcem când confuzia ne tulbură alegerile. „Bine cu mine” este temelia unei stări pe care se construiesc toate celelalte. Înseamnă să mă tem să-mi fac mie rău în aceeași măsură în care mă
tem să nu-i fac rău altcuiva. Fiecare viaţa și timpul tuturor este valoros. Numai omul care își așează valorile pe grijă și se respectă pe sine se poate distanţa de încercările altora de a dispune de resurse atat de pretioase.

Oamenii „prea buni’ fac terapie ca să se elibereze de tensiunea cu care se încarcă, încercând să fie umărul pe care plânge cineva. Când nu ai pregătire să faci treaba asta, o simplă discuţie poate să te facă să te simţi ca și cum cineva te-ar fi scos deodată din priză. Emoţiile negative pe care inevitabil le preluăm când intrăm în povestea cuiva, au nevoie de o supapă și deseori se întâmplă ca ceea ce am acumulat peste zi să fie cauza unor disensiuni în propria casă. Să mă simt agitat fără să știu de ce, să-mi pierd bucuria și pofta de viaţă, să nu discern corect între ceea ce este starea mea și contagiunea emoţională la care am fost expus, sunt doar câteva dintre efectele indezirabile.

Cel mai haios mi se pare faptul că dacă vreuna dintre aceste persoane aude că intenţionăm sau că deja am început să mergem la terapie, va râde. I se va părea prostesc, inutil, va avea ceva de spus și despre asta. Ei nu merg la terapie pentru că nu au nevoie. Ei știu să-și rezolve singuri problemele. Asta în timp ce se salvează de la înec căţărându-se pe un alt om care dă semne că se scufundă.

Obișnuim să ne raportăm la ceilalţi cu iubire și tot ceea ce as vrea sa aduc în atenţie aici. nu este altceva decât îndemnul de a începe de la noi cu iubire apoi să ne îndreptăm către ceilalţi. Aceasta este limita binelui meu: iubirea de sine.