Dependențele: sindromul Stockholm

Poate ceea ce este cel mai greu de înțeles pentru oameni, dar nu mai puțin real, este că dependențele se instalează și față de stimulii așa-numiți „negativi”, adică care în primă fază produc tensiuni negative, angoase și respingere.

Așa cum ne arată sindromul Stockholm și cel al infirmierei, comportamentele abuzive, dacă se exercită pe o perioadă mai mare, pot genera adicții foarte puternice, deoarece necesitatea de adaptare și folosirea acelorași trasee neuronale ale excitației, atât în cazul plăcerii, cât și al durerii va culmina în cele din urmă cu „transformarea” oricărui stimul în unul „pozitiv” de către mintea proprie.

Așa că, individul, expus pentru perioade mari de timp unor situații „patologice” și „abuzatoare” va transforma totul într-o formă de „normalitate” și va dezvolta chiar adicție față de respectiva situație.

Sindromul Stockholm este o tulburare de natură psihologică, ce afectează un număr mare de persoane din întreaga lume. Din punct de vedere ştiinţific, sindromul Stockholm se defineşte printr-o situaţie paradoxală în care victima unui abuz, indiferent de forma acestuia, începe să dezvolte o apropiere emoţională faţă de agresor.

Apariţia fenomenului şi numele acestuia are la bază un eveniment petrecut în capitala Suediei, Stockholm, în 1973. Jan-Erik Olsson, un criminal cunoscut în vârstă de 32 de ani, împreună cu un coleg din închisoare, intră într-o bancă cu intenţia de a o jefui, dar pentru că ceva merge prost, aceştia iau ostatici patru muncitori: Birgitta Lundblad, Elisabeth Oldgren, Kristin Ehnmark şi Sven Safstrom. După şase zile de captivitate, cei patru sunt eliberaţi, dar manifestă un comportament straniu.

Aceştia refuză să depună mărturie împotriva agresorilor şi, după ce aceştia sunt închişi, victimele încep să-i viziteze la închisoare. Situaţia a intrigat societatea şi lumea medicală, iar povestea legăturii emoţionale dintre agresori şi victime a fost notată de mai multe publicaţii, printre care şi BBC. La un an după eveniment, Daniel Lang, jurnalist la New Yorker, a încercat să înţeleagă şi să refacă legăturile dintre atacatori şi victime cu ajutorul unor interviuri cu toate cele patru persoane ţinute captive. Ostaticii au povestit despre cât de bine s-a purtat Olsson cu ei şi despre momentele în care au început să creadă că de fapt sunt în viaţă datorită celor doi criminali. Sentimentul de mulţumire a început să se contruiască atunci când Elisabeth Oldgren a fost lăsată să se plimbe prin bancă, cu o haină la gât pe post de zgardă, pentru a face faţă unui atac de claustrofobie. Aceasta i-a povestit jurnalistului, în timpul interviului, că a fost un gest foarte blând din partea criminalului să-i permită deplasarea. Sven Safstrom, o altă victimă, a mărturisit că a fost plin de recunoştinţă atunci când Olsson i-a spus că plănuieşte să-l împuşte, ca să atragă atenţia poliţiei, dar că o să-l lase să bea înainte şi că se va asigura că împuşcătura nu va fi mortală.

Într-un interviu din 2009, realizat la Radio Sweden, Kristin Ehnmark, personajul care ar fi avut cea mai mare conexiune emoţională cu atacatorul principal, spunea că „într-un asemenea context simţi cum toate valorile şi credinţele ţi se schimbă într-un fel”. Într-o discuţie telefonică pe care aceasta ar fi avut-o cu prim-ministrul în timpul jafului, aceasta l-ar fi implorat să o lase să plece împreună cu atacatorii. Multă vreme după eveniment s-a speculat că cei doi s-ar fi logodit.

Aceste situații, surprinse de Platon încă din antichitate în „mitul peșterii” indică faptul că dacă oamenii se nasc și nu cunosc în decursul dezvoltării lor decât un anumit gen de „realitate”, așa cum este spre exemplu o anumită societate, cu un set specific de valori și norme, nu vor ști practic niciodată ce este cu adevărat natural și sănătos sau chiar plăcut, preluând ceea ce le este furnizat drept „singura realitate posibilă”, deși în mod evident aceasta nu este nici pe departe nici singura și nici „cea mai bună dintre lumile posibile”.

Adicția pe care „oamenii din peșteră” o dezvoltă față de situațiile patologice care le sunt prezentate drept „normale” și „sănătoase” este prima și cea mai puternică formă de dependență, a cărei putere și mecanisme sunt extrem de greu de contracarat pentru că pe de o parte se instalează în copilărie, când individul lipsit de discernământ și experiență primește acestea pe un teren „fertil”, vulnerabil, și apoi, datorită eforturilor eventuale ulterioare pentru a învinge această „osificare a părerilor” și a admiterii problemelor din toate planurile, va căuta să respingă adevărul și ieșirea din zona dependenței deja instalate.

The Collector (Colecționarul 1965)

„Nu e dragoste. E un contact uman. Caliban a fost surprins să mă găsească atât de veselă, cu adevărat veselă, când a intrat în cameră. I-am mulțumit pentru tot ce cumpărase. I-am spus «Nu ești prizonier adevărat dacă nu încerci să evadezi și acum nu mai discutăm despre asta – de acord?»”

„Colecționarul” de John Fowles

Am auzit de multe ori expresia „m-am simțit prizonier/ă în acea relație. O parte din mine simțea că se sufocă, că moare, că îmi dispărea energia și bucuria de a trăi, dar nu aveam puterea de a spune ce doream cu adevărat, mai ales că la un moment dat nici nu mai știam ce doream cu adevărat. Aș fi vrut să fug, să las totul în urmă, fără să mai privesc înapoi, dar faptul că celălalt mă iubea mă ținea captiv/ă, făcându-mă să continui să fac ceea ce se aștepta de la mine”.

Dependența generată pas cu pas și izvorâtă din puterea necruțătoare a cuvintelor „te iubesc” este magistral surprinsă în această peliculă inspirată de romanul omonim al lui John Fowles, care urmărește relația „aproape de iubire” dintre un tânăr „îndrăgostit” și femeia visurilor sale, pe care o ține pentru o perioadă „captivă” în subsolul conacului său.

Tensiunea ce izvorăște din zbaterile personajelor ne indică cu mare acuratețe o relație-simbol care caracterizează de altfel, desigur într-o formă mai puțin evidentă, și pe cele „normale”, din viața de zi cu zi, în care singura diferență este înlocuirea restricțiilor fizice cu cele psihologice, născute din „valorile sociale arhetipale” și exprimate sub forma declarațiilor „de iubire”, imprimarea în conștiința celuilalt a nevoii și dependenței tale de existența sa în relație, a sublinierii răului care te cuprinde atunci când celălalt nu mai este lângă tine sau „doamne ferește” nu mai dorește să participe la relație, și a bucuriei și fericirii care ar putea fi posibile dacă celălalt continuă relația care, într-adevăr, momentan este mai mult unilaterală sau cumva alternează ciclic, între certuri aproape nesfârșite și mici momente de seninătate sau chiar de aproape afecțiune.

Această alternanță a stărilor emoționale, surprinsă cu o mare forță și intensitate de regizor, este aceeași din relațiile „tradiționale”, în care iubirea-ură învăluie pe fiecare, înlănțuindu-l în relația de „co-dependență”.

Un film școală despre fixație, (co)dependență emoțională și sindromul Stockholm sub eticheta clasică a „iubirii”.