Dimineața de sâmbătă cu Gabor Maté, omul care nu râde niciodată

Nu știu dacă este adevărat că Gabor Maté nu râde niciodată. Unele fotografii arată că ar râde sau cel puțin ar zâmbi. Eu cred că nu râde. Nu pentru că nu ar fi binevoitor, dimpotrivă. Dar nu are nimic de star și nu râde.

Și-a început prelegerea amintind de primii medici care au vorbit despre înrădăcinarea în psihic a bolilor fizice, respectiv de emoțiile care provoacă maladii trupești. Au fost întâmpinați mai întâi cu neîncredere de comunitatea medicală. Dar publicul i-a înțeles imediat. Fiecare bolnav s-a putut regăsi în ceea ce spuneau ei. Abia câteva decade mai târziu comunitatea medicală s-a decis să le dea dreptate.

Gabor Maté este și el, în primul rând, preferatul publicului. Am văzut-o și în grădina Cărturești Verona unde a lansat ediția a doua a cărții sale Când Corpul Spune Nu apărută la Curtea Veche Publishing. Ca pe vremuri în amfiteatrele universității când venea vreo personalitate, fiecare colțișor era ocupat de un public deschis, tânăr. Oameni veniți să îl vadă, după ce îl citiseră intens – cartea lui a devenit rapid bestbeller în 2021. Povestește și el cum cărțile legate de traumă și somatizare au devenit bestselleruri inclusiv peste ocean. Cărți nu foarte simple, nu foarte amuzante, cu aventuri mai degrabă cotidiene și angoasante.

Această nevoie de a citi despre trauma care antrenează corpul a sporit în anii pandemici, când nevoia de terapie și vindecare s-a exprimat mai degrabă prin biblioterapie. Prea obosiți de internet, câteodată prea angoasați ca să vorbească cu un psiholog viu, oamenii s-au întors la cărți și la mângâierea lor. Drama pe care o trăiau avea nevoie de glas și recunoaștere și aceasta a venit din partea lui Gabor Maté, care cel mai bine știe să practice luciditatea. Și pacea inimii, deoarece așa cum îi spune numele, este deopotrivă o pace a trupului și a sufletului, deci o pace adevărată.

Despre ce a vorbit Gabor Maté, sâmbătă?

În primul rând, despre ce se poate întâmpla corpului atunci când psihicul nu are posibilitatea de exprimare. Când ne suprimăm mânia, ne autoimpunem un stres care ne poate afecta imunitatea. Când vom termina de suferit, când vom fi ajuns la capătul suferinței, vom putea să ne întrebăm: ce se petrece aici (implicit: atâta timp cât mai poți îndura, întrebarea clarificare nu vine)? Nu orice traumatizat devine dependent, dar orice dependent a fost traumatizat,

Apoi ne-a provocat la ceea ce el a numit Happy Childhood Challenge: provoc pe oricine consideră că a avut o copilărie fericită să vină de stea de vorbă cu mine și prevăd că după 3 minute de conversație o să ajungem la concluzia că totuși copilăria sa nu a fost chiar atât de fericită.

Zis și făcut: din public a venit Angela, care a început prin a povesti cum a fost un copil fericit, care participa la toate concursurile sportive și artistice și culegea mereu ropote de aplauze. Gabor Maté a întrebat-o cum s-a înțeles cu părinții și de aici lucrurile au decurs confirmând, din păcate, că în cele din urmă copilăria Angelei nu fusese chiar atât de fericită.

Ce a vrut să spună cu asta Gabor Maté? Că ne mințim cu toții și nimeni nu e fericit, iar copilăria e o vale a plângerii? Nu, mesajul lui, cel mai puternic mesaj, este cel de claritate cu sine, de luciditate. Să vedem lucrurile așa cum au fost, să le elaborăm psihic pentru a nu ne lăsa copleșite de el nici prezentul și nici viitorul, nici sufletul și nici trupul.

Citindu-i cârțile, fiind atât de atrași de figura lui aproape tragică, ascultându-l vorbind cu vocea lui joasă și lipsită de teatralitate, milioane de oameni din întreaga lume s-au identificat cu acest mesaj de recunoaștere a unor lucruri care te fac să suferi. Este un început de elaborare.

Gabor Maté însuși povestește apoi, drept răspuns la o întrebare a lui Barna Nemethy, General Manager la Curtea Veche Publishing, cum și-a pierdut iluziile legate de americanism și capitalism. „E un lucru bun să-ți pierzi iluziile” a spus el – și asta ar trebui să reținem acum.

După cum am reținut și ceea ce a spus legat de natura umană, tot ca răspuns la răspândita și falsa idee că prin natura sa omul îi este lup aproapelui său. A început prin a da argumentul rațional că, evoluând în grupuri mici care reușeau numai prin cooperare, oamenii nu aveau cum să privească egoismul și agresivitatea drept trăsături adaptative. A continuat apoi cu argumentul care m-a convins – și sper să îi fi convins pe toți cei de față: dacă vrei să afli cum este cu adevărat natura umană, cercetează cum te simți, cum îți simți corpul, cum simți miezul corpului, care este în abdomen, atunci când manifești egoism și atunci când manifești generozitate. Compară și ai să afli care este natura umană!