Cum ne adaptăm?

Era vară și ca de obicei am fost pe la muncile câmpului, iar pe măsură ce soarele se cobora spre ascunzișul său de după dealurile domoale am profitat de timpul rămas să dau iama în bunătățurile din grădina unchiului, mere galbene altoite, pomușoară roșie acrișoară, pere timpurii și chiar unele boabe de struguri aromați, ce începuseră să își schimbe culoarea și multe altele, ce încântau prin aromele extraordinare și gustul natural desăvârșit. De fiecare dată mă gândeam că eram privilegiați ca specie să putem beneficia de gustul și aromele atâtor fructe și legume care erau compatibile cu sistemul nostru digestiv. Lăsam fiecare aromă să îmi invadeze conștiința, închizând ochii și simțind chiar în acel moment unic senzația aceea specifică declanșată de contactul cu fructul, dirijând apoi senzația spre centrul toroacelui, unde o ajutam să se integreze în bătăile inimii. Mă lăsam astfel inundat de ceea ce simțeam și percepeam în acel moment, menținând atenția doar pe prezent și pe acea senzație, nelăsând vreun alt gând să interfereze cu ceea ce se întâmpla. Se producea astfel o dizolvare a propriei conștiințe într-un moment unic care devenea astfel etern, gândirea reușind să își manifeste prezența abia mult mai târziu, când efectele declanșate de contactul cu parfumul fructului începea să se disipeze. Experimentând astfel puteam observa că gândurile apăreau aproape singure atunci când atenția mea nu era focalizată pe ceva concret și care era menținut ulterior prin voință. Dar un alt lucru extrem de interesant era că aceleași gânduri dispăreau tot de la sine dacă nu participam activ la menținerea subiectelor pe care acestea le evocau, așa că observasem că după un pic de agitație prin capul meu, se dizolvau de la sine, ca norii albi pe cerul albastru și înalt. Distingeam în mod clar că ceea ce numeam conștiința mea, adică propria mea identitate și capacitate de a mă percepe ca o existență, ca o insulă distinctă în lume și care momentan părea să fie generată de corpul meu era ceva diferit de aceste gânduri, pe care le percepea distinct, ca fiind produse în interiorul său, reușind să le privească uneori și alteori participând la efectele pe care prezența lor le generau în întregul sistem, începând de la înlănțuirea continuă sub forma gândirii logice și până la emoțiile și sentimentele complexe. Nu înțelegeam cum puteam face apel când doream la memorie și la imaginile evenimentelor trecute, cum vorbeam și cum făceam înlănțuirea ideilor care declanșau raționamente ce mă ajutau să înțeleg mai mult din ceea ce trăiam și apoi să îmi organizeze activitățile în funcție de interesele și dorințele mele. Nu înțelegeam de unde proveneau aceste dorințe și ce erau. Unele le identificasem ca provenind din necesități fizice, cum erau aerul, apa, hrana ce îi erau indispensabile corpului pentru funcționare. Dar existau și multe altele ce nu păreau din același registru și totuși îmi determinau viața și activitățile. Tocmai în acea seară mă gândeam că mâine, când bunicul mă va trimite ca de obicei după pâine, la brutăria ce se afla la câțiva kilometri de satul nostru și până unde mergeam aproape zilnic cu mare plăcere, privind la câmpurile nesfârșite de grâu galben, pentru a-mi îngropa fața în mirosul absolut năucitor al pâinii coapte aburinde scoase din cuptoarele cu lemne, devorând aproape imediat cel puțin jumătate din pâinea mare și rotundă ca o lună plină, cu ochii la calendarul prăfuit de pe perete, ce înfățișa o fată goală în lumina tăcută a unui apus de soare în spatele unor valuri înspumate, să fac un ocol pe la nașul meu de botez, ce se afla într-un sat aflat între satul bunicilor și brutărie. Auzisem că achiziționase un aparat special, numit ”video” și proiecta ”filme” pe un televizor color. Această combinație particulară între cele două noțiuni fusese ceva ”magic” în momentul în care ajunseseră la urechile mele, deoarece cumva mintea mea tânjea după tărâmul basmelor care în mod clar era reprezentat în societatea noastră de filme și perceperea lor în culori era idealul suprem al unei imaginații debordante care ”văzuse” mii de povești în propria imaginație și acum putea să le vadă aievea, în afara culorilor cenușii ale programelor anoste transmise de televiziunea de stat a republicii. Era undeva o suferință provocată de o dorință de a scăpa de alb-negrul catodic în lumea vie a culorilor ce ne erau interzise la nivel de națiune. Nu știam dacă ce se întâmpla acolo era legal în acei ani ai comunismului, însă fiorii ce mă cuprinseră la ideea de a putea vedea filme americane de care auzisem ca venind din altă lume depășiră orice frică sau inhibiție așa că m-am hotărât brusc să îi spun bunicului că aveam să plec acasă și în drumul spre gară să trec pe la nașul meu. M-am pornit spre casa bunicilor, urmând calea indicată de becurile ce se aprinseseră pe stâlpii înalți, evitând să mă apropii prea mult de garduri și porți, pentru a evita pe cât posibil ațâțarea câinilor.

Strada se lărgi brusc și liniștea satului nu mai fu spartă nici măcar de hămăiturile răzlețe care de obicei se auzeau odată cu căderea nopții. Începui să îmi aud respirația și în curând și bătăile inimii, din ce în ce mai dese, și ochii începură să scruteze cu atenție întunericul din față. Pe la jumătatea distanței totul se scufunda într-o lumină palidă care se stingea treptat în aerul din ce în ce mai rece al nopții. Avui dintr-o dată senzația că percep niște umbre rapide ce traversară întunericul. ”O haită de câini”, mi-am spus, încercând din răsputeri să îmi domolesc bătăile inimii. Ceva foarte periculos, odată ce ar fi hotărât să te atace. Lipsit de orice instrument cu care să îi pot ține la distanță, folosirea vocii ar fi fost clar insuficientă dacă instinctele aveau să le fie exacerbate de număr și de senzația că sunt o pradă ușoară și sigură. Nu puteam să mă apăr cu mâinile goale de colții tari și fălcile extrem de puternice și rapide, orice contact direct însemnând pentru mine posibile răni înfiorătoare. M-am uitat rapid pe jos, îndesându-mi în buzunare câte pietre puteam vedea bâjbâind. Umbrele se deplasau din ce în ce mai rapid, apropiindu-se de limita dintre întuneric și lumina difuză. În spate o grămadă de drum pustiu, în față cel puțin tot pe atâta, și eu singur în fața unor curți moarte și pustii. Am hotărât să înaintez cu simțurile extrem de alerte, cu pietrele colțuroase rănindu-mi palmele. Le-am aruncat cu putere spre primele umbre care dispărură în adâncul întunericului. M-am gândit că javrele se hotărâseră să mă atace mai încolo, unde întunericul devenea ca păcura. Tălpile goale loveau dureros macadamele de pe marginea drumului, dar asta mă făcea și mai atent și alert așa că mă bucuram și îmi mențineam atenția focusată cu destulă ușurință. Nu m-a atacat nimic până în poarta casei, umbrele care se strecurau încercând să vină cât mai aproape rămânând totuși continuu la o distanță sigură impusă de pietrele care scoteau câte un pocnet înfundat la contactul cu colbul drumului. Poarta casei bunicilor se deschise cu scârțâitul binecunoscut, iar zgomotele satului se pierdură ușor, pe măsură ce mintea mi se relaxa, acum în siguranța propriului teritoriu.

A doua zi m-am cufundat în valurile unduitoare de grâu auriu, simțind un pic de rușine și îngrijorare că culcasem la pământ câțiva metri pătrați de tulpine tari și aproape uscate. Am simțit un pic de dezamăgire în momentul contactului cu țepii aspri ai spicelor, deoarece mă așteptasem ca senzația să fie diferită, mult mai plăcută decât ceea ce trăiam efectiv. Pământul era tare și uscat la rădăcina lanului și practic, în afară de imaginea vizuală, nimic din ceea ce trăiam nu avea de-a face cu imaginile minunate prezente în imaginația mea referitoare la ceea ce ar fi trebuit să experimentez în acele momente. Mi-am dat seama că oamenilor li se întâmplau adesea aceste lucruri și asta în principal datorită propriilor lor așteptări fanteziste despre ceea ce ar fi trebuit să se întâmple în realitatea obiectivă. Am realizat că mintea noastră are tendința de a proiecta experiențe trecute plăcute, prin intermediul imaginației, spre viitor, încercând să le repete, ajungându-se de multe ori să facă această extindere într-un mod nevalid, realitatea nepotrivindu-se de cele mai multe ori acestor dorințe ale noastre. În acest moment, omul are posibilitatea de a alege între două alternative principale. Una ar fi să își adapteze interiorul, reprezentat prin dorințele, așteptările și gândurile sale la realitatea obiectivă, acceptând în mod realist și nepărtinitor ceea ce se întâmplă cu adevărat și să își adapteze comportamentul la noile condiții de ”mediu” care îi sunt furnizate prin intermediul simțurilor. Însă, în loc de aceasta, oamenii persistă într-un mod anacronic, în afara  perioadei absolut normale de adaptare necesară trecerii la noile condiții, în a susține în mod ”magic”, contra ”bunului simț” că nimic semnificativ nu s-a întâmplat cu adevărat și să mențină în mod fals ideile și astfel să continue să proiecteze continuu așteptările anterioare, intrând, evident, la un moment dat, într-un conflict direct și adesea total cu ceea ce există în mod obiectiv, independent de subiectivismul celui ce percepe. M-am întrebat de ce are loc acest fenomen ciudat, care nu are niciodată loc la animale, el fiind specific doar oamenilor. Am realizat curând că de fapt totul avea loc datorită unui amănunt extrem de simplu și care are legătură cu specificul acestor fenomene psihice. Anume, la primirea noului ”calup de informații”, care informează ”creierul” asupra schimbărilor din mediu, acesta trebuie să facă un efort prin care să analizeze și să ”recalibreze” întregul sistem, pentru a se ”adapta” la noile condiții. Acest efort necesită folosirea unei anumite cantități de energie, pe care sistemul trebuie să o pună la dispoziție, lucru destul de stresant, mai ales dacă nu se primește o recompensă imediată. Învingerea stării de liniște, echilibru și stabilitate pe care sistemul o avea, inerția inerentă și necesitatea de adapta din nou recalibrând sistemul la condițiile obiective este perceput de om ca un nou efort conștient, ceea ce el îl asociază cu ceva neplăcut, și prin urmare tinde să îl evite. Cea mai simplă formă de evitare este să pretindă că nimic deosebit nu s-a întâmplat, și astfel să își continue starea deja existentă până când, evident, realitatea îl încalecă. În acest moment, numit popular ”ceasul al 12-lea”, omul se decide să facă ceva. De cele mai multe ori este deja prea târziu și acțiunile sale sunt tardive, momentul în care ar fi putut acționa eficient schimbând cu adevărat lucrurile și astfel răspunzând corect noii situații trecând de mult. În acest moment omul se confruntă cu un așa numit șoc psihologic. Înțelege că s-a lăsat prins de un soi de inerție mentală asemănătoare unui somn, în care visa că lucrurile sunt la fel ca în momentul în care totul era minunat pentru el, și acum se trezește la o altă realitate, crudă și dureroasă. Pentru a diminua impactul tuturor acestor lucruri asupra propriului sistem și a imaginii de sine, omul apelează la așa-numitele ”tampoane”. Tot astfel cum tampoanele folosite la vagoanele trenurilor au menirea de a atenua șocul generat de impactul dur, tot astfel tampoanele mentale au rolul de a continua legănarea psihicului omului la contactul său cu realitatea. Și astfel omul ”descoperă” circumstanțe atenuante speciale, diverse condiții particulare false, marea majoritate inventate sau părtinitoare, folosite inadecvat, ilogic și ilegitim care îi justifică în fața propriei conștiințe propria sa neadaptare. Deși adesea le percepe ca fiind false, omul, prin repetiție, ajunge să le perceapă ca minciuni din ce în ce mai rar și din ce în ce mai atenuat, ajungând la un moment dat să fie chiar convins de justețea și temeinicia tuturor acestor lucruri care nu fac decât să justifice lipsa sa de efort, fie că este vorba de cel necesar perceperii, integrării, procesării, înțelegerii informațiilor din ”exteriorul Eului său” sau de analiza și elaborarea unor răspunsuri din ce în ce mai adecvate situațiilor obiective. Jena, teama de judecata altora sau chiar a sa, tendința de a-și salva imaginea de sine, orgoliul propriu, credința în propria sa infailibilitate și superioritate, sensibilitatea în fața recunoașterii propriilor greșeli, tendința de a prezerva o anumită imagine, imposibilitatea acceptării posibilității erorii, frica și multe alte ”sensibilități psiho-emoționale” fac ca omul să promoveze falsul și minciuna în detrimentul adevărului și onestității, care, la urma urmei reprezintă de altfel singura soluție reală de adaptare și evitare a eșecului și suferinței. Și astfel, micul efort necesar într-un anumit moment pentru a corecta o situație evident neconformă cu propriile interese și dorințe devine, prin multitudinea acestor mecanisme psihologice și emoționale, care se acumulează în cascadă, un adevărat ”bulle de neige”, un bulgăre de zăpadă interior, care reduce până la dispariție șansa schimbării reale și benefice a comportamentelor omenești și astfel a situațiilor în care sunt implicați oamenii.

Mi-am continuat drumul spre casa nașilor gândindu-mă la cât de diferiți păreau de restul familiei mele. Când primul lor băiat a intrat la facultate a fost o mare petrecere și părinții au făcut un ”efort” și i-au dăruit un sistem de sunet ce conținea un magnetofon cu amplificator și egalizator precum și câteva boxe, fapt nemaiauzit pe acele meleaguri, în care cu toții ne obișnuisem ca dragostea și aprecierea părinților să ne fie singura recompensă la care puteam spera vreodată. Realizasem atunci că de fapt tuturora ne era extrem de greu să concepem că banii puteau permite achiziția unor bunuri materiale. Trăiam într-o societate în care proprietatea privată era interzisă, casele oamenilor, blocurile, străzile, fabricile și orice altceva ce exista fiind de facto proprietatea statului, adică cumva a întregii societăți. Nu știam cum era statutul bunurilor din interiorul caselor oamenilor care erau totuși respectate ca fiind private și celelalte bunuri cum ar fi omniprezentul autoturism Dacia și ”sfânta” butelie care aveau același statut, însă cel puțin noi, copiii, ne obișnuisem să trăim efectiv fără bani, deoarece pe lângă faptul că nu prea aveai ce să cumperi, banii erau ceva ce doar părinții dețineau, ajutându-i să treacă de la un avans la lichidarea de luna viitoare, și să ne furnizeze lucrurile minimale necesare supraviețuirii, dar cam atât și nimic mai mult. Nu se putea pune vreodată problema deținerii a altceva decât ce era stric legat de viața de zi cu zi, orice acumulare de capital fiind în cel mai bun caz depusă imediat și grijuliu la CEC, ca să nu îi fure cineva vreodată din casă, însă nimeni nu putea vedea banii ca un mijloc de a îți putea îmbunătăți în mod fundamental viața deoarece lucrurile majore din viața oamenilor, care ar fi putut modifica fundamental stilul lor de viață, cum ar fi terenurile, proprietățile, casele etc., nu erau de vânzare. Aceasta crea o falie psihologică în mentalul oamenilor care depindeau aproape complet de stat pentru a supraviețui. Statul era cel care putea distribui toate acestea și numai sub forma unui fel de împrumut, prin care oamenii se foloseau de bunuri fără ca vreodată să le aibă în proprietate. Absența oricărei forme de proprietate privată asupra bunurilor semnificative din cadrul unei societăți a generat aparent o formă de detașare a membrilor acesteia față de principalele zbateri pe care le experimentau ”capitaliștii”, și care promovau proprietatea individuală asupra bunurilor societății. Principala motivație ideologică a principiului absenței proprietății private era că astfel se elimina acea înfierată ”exploatare a omului de către om”, ce caracteriza societatea omenească din cele mai vechi timpuri. Neexistând ceva semnificativ de dobândit și deținut, se aștepta ca atenția oamenilor să se îndrepte asupra celorlalte aspecte funcționale ale societății, cum ar fi relațiile profesionale și cele personale, îndeplinirea sarcinilor trasate de partid și de stat, educația tinerei generații, slujirea idealurilor socialiste prin integrarea moralei ”proletare”. Este adevărat că parțial acest lucru se întâmplase, nivelul de coeziune socială și respectarea jocului de rol social, puternic susținut și încurajat de factorii decidenți ai statului, crescuse semnificativ. Relațiile personale și cele inter-umane erau aparent lipsite de acel egoism atroce ce caracteriza societățile capitaliste ce funcționau simultan în spațiul occidental. Însă ca în orice grup social, oamenii încercau să își facă viața mai ușoară luptându-se pentru o poziție cât mai ridicată în ierarhia socială, iar piramida puterii cunoștea exact aceeași dinamică ca în oricare altă societate ce existase vreodată pe pământ. Drept urmare, și în societatea noastră ”multilateral dezvoltată” totul, sau aproape totul funcționa pe baza PCR-ului, adică a ansamblului de pile, cunoștințe și relații, adică la urma urmei totul se reducea la ”pe cine cunoșteai” și cu care aveai relații apropiate, efectiv peste tot, de la școli la universități, de la șantiere la aparatul birocratic, oricine era ”cunoștința” cuiva, pe care o proteja și o promova. Sigur că mai existau și unii care integrau ”valorile socialiste” și trăiau o viață bazată preponderent pe principii morale, cum erau în majoritate cei angrenați în sistemul de ”educație” și care aveau menirea de a transmite tinerelor generații ”suflul omului nou”, fiind simboluri extrem de puternice și modele sociale ale comportamentului exemplar. Dat fiind rolul lor de diseminare și integrare a valorilor sociale, erau în centrul atenției și orice abatere de la normele stabilite era aspru sancționată. Datorită faptului că generațiile care acum formau adulții fuseseră la sfârșitul războiului și implementarea comunismului efectiv dislocate din mediul rural, unde predominau mentalități demne de evul mediu, în principal datorită pauperității extreme, mentalitățile respective, ce erau acum exprimate în mediul urban, unde exista un cu totul și cu totul alt mediu, se declanșase un conflict ideologic și valoric între acestea și noile generații, cărora asfaltul și apa curentă li se păreau de acum ceva firesc, ”coada vacii” ne mai reprezentând pentru nimeni un ideal. Se menținea astfel un conflict ”mocnit” între orășenii care încă își duceau copiii la părinții rămași la ”țară”, adică în mediul rural, dominat de lipsa infrastructurii dar stabil din punct de vedere al hranei, aspect extrem de deficitar la oraș, și țăranii care încă trudeau, cu mijloace încă destul de primitive pe ogoarele patriei pentru asigurarea necesarului de hrană al țării.

Nașul era șef de ”gostat”, care aduna recoltele obținute pe zeci de mii de hectare și răspundea direct doar ”secretarului de partid pe județ”, care de altfel nu era interesat decât să poată raporta ”îndeplinirea planului” solicitat de ”mai sus”, căutând să obțină un loc cât mai ”fruntaș în întrecerea socialistă”. Mult mai târziu am aflat și eu că recoltele absolut enorme ce erau declarate public în ziarul ”Scânteia” erau niște fantezii propagandistice, cifrele reale fiind uneori și de trei ori mai mici decât cele raportate, însă totul era ”acoperit” de jos până sus, toți cei implicați știind adevărul însă din cauza ”sistemului”, care cerea acele declarații aberante, care să arate succesul agriculturii socialiste, continuând șarada minciunilor ”oficiale” care într-un final erau ”aranjate” la vârf din condei, greul căzând întotdeauna tot pe ”spinarea populației”. Îmi aminteam cum nașul îmi povestea într-o seară un banc ce circula pe la ei. ”Finule, cică scroafa campioană a țării stătea să fete. Tot CAP-eul era de veghe, așteptând să vadă câți purcei avea să facă și în acel an, ca să raporteze o producție record. Vasilică îngrijitorul ajută la naștere și cu uimire a constatat că sărmanul animal a făcut un pui. Aproape plângând o țâșni la tovarășul brigadier care îl întrebă uimit de ce se află într-o asemenea stare emoțională. ”Cum un purcel?” bătu acesta din pleoape înțelegând proporțiile dezastrului. ”Nu putem raporta așa ceva. Este de neconceput. Vom fi măturați cu toții. Mergi la tovarășul locțiitor și spune-i că a fătat trei. Măcar așa, de obraz.” ”Cum trei? aproape strigă acesta. Este un dezastru! Mergi la șeful de saivan și raportează că a fătat cinci.” ”Cum cinci?”, șopti acesta. ”Mergi la tovarășul inginer și spune-i că avem șapte…” La secretarul de partid pe raion intră secretara și strigă fericită. ”Tovarășe secretar, acum am primit un telefon de la sediul fermei de la Bălțați unde se raportează că scroafa noastră campioană a fătat douăzeci și șapte de purcei!” ”Ei, deși e cam puțin, spune-le să oprească unul și restul să îi trimită în toamnă la export!”

The Steam Experiment (Experiment ”aburilor” 2009)

Ce înseamnă un ”experiment”? Este confecționarea atentă și premeditată a unor condiții particulare pentru ca un observator să poată vedea și măsura anumite variabile, în cazul nostru comportamentul uman.

Câțiva bărbați și femei, tineri și atractivi, sunt aduși împreună într-o saună superbă, pentru a petrece o perioadă de relaxare și bună-dispoziție. Ceea ce nu știu ei este că fac parte dintr-un efort al unui fost profesor universitar de a avertiza umanitatea asupra pericolului încălzirii globale, subiect cam ignorat după părerea sa de forurile internaționale cărora decide să le capteze atenția într-un mod mai puțin obișnuit.

Temperatura crește lent în marea încăpere, fapt ce nu permite celor dinăuntru conștientizarea depășirii limitelor de siguranță, iar imposibilitatea contactului cu exteriorul devine un lucru de care aceștia devin conștienți foarte târziu, atunci când limitele confortului fuseseră de mult depășite, apropiindu-se vertiginos de cele ale suportabilității și chiar supraviețuirii.

Încercările disperate ale celor dinăuntru de a-și croi drum afară spre viață antrenează o sumă enormă de factori psihologici care ne arată dinamica micilor grupuri umane și raporturile de putere care se stabilesc între aceștia pe măsură ce șansele de a scăpa din capcană par tot mai reduse, antrenând noi și noi niveluri nebănuite ale minții omenești.

O peliculă de o forță aparte, cu o putere de pătrundere nebănuită și neașteptată în adâncul tenebrelor minții și sufletului omenesc.