Titlu: Te p…. pe ele! DISTINCȚIE: AȘTEPTĂRI

Titlul reprezintă expresia care mi-a ieșit spontan, pe gură, după întrebarea unei persoane în antrenament cu mine: “Da’ cu așteptările mele ce fac?”

Cu mult timp în urmă, într-o țară în care locuiam atunci, alta față de asta în care trăiesc acum, era la mine, la antrenament, o persoană din lumea “cursurilor”. Această persoană era recunoscută, atât cât era, pe o piață în care fiecare “împușca” cum putea, cât mai mulți “iepuri” surzi.

Dintre toate speciile de iepuri, specia vânată cel mai des era și cea mai răspândită; specimenele surde, ca o consecință a unui “virus” luat după naștere. Acest fel de a fi, adică surd, nu era recunoscut ca un fel de a fi oarecare, ci ca singurul, unicul “adevărat” fel de a fi!

De aceea, cei care făceau cursuri pentru iepuri surzi nu lucrau la “cauză”, ci doar cu efectele. Nu era de mirare că mai toate intervențiile puteau fi chemate și “frecție la picior de lemn”.

De ce erau în țara aia atât de multe companii care vânau iepuri surzi? Pentru că erau companiile create de înșiși iepurii surzi, cei care văzuseră posibilitatea producerii de bani și se autoavansaseră la poziția de antreprenori. Putem spune, deci, că nișa din ce în ce mai identificată și exploatată de aceștia era: antrenamente de dezvoltare personală pentru alți iepuri surzi.

La sfârșitul unui antrenament de business, persoana în cauză și-a manifestat, încă o dată, o preocupare de familie “nu tocmai serioasă”, dar, fiind repetată a doua sau a treia oară, m-am gândit că poate dorește să o aducă în atenția mea. Întrebarea ei, nu foarte directă, suna astfel: “și….. ce aș putea face în cazul când eu vreau să dezvolt business-ul, iar…. soțul meu… nu mă sprijină, ci doar mă critică constant”?

“Ce face soțul tău?”, am întrebat-o, ca să mă lămuresc mai bine.

“Ei bine, de ani buni nu lucrează, stă acasă. Eu aduc banii, plătesc facturile, duc în spate firma; și cu firma, nu numai că nu mă ajută, dar, ori de câte ori poate, mă sabotează.”

Întrebarea mea, automată, a fost: “îl iubești p-ăsta?” Am enunțat intenționat ireverențios și brutal cuvântul “p-ăsta”.

NOTĂ: Din experiența mea de o viață, lucrând cu oamenii, am cunoașterea unui fapt: “când critici, nu poți iubi”; dragostea și invalidarea nu coexistă, în același timp, în același spațiu.

Nu trebuie să mă crezi. De fapt, te rog să nu mă crezi.

Uită-te!

Unde?

În propria ta experiență. Când critici, chiar cu toate “intențiile cele mai bune”, ce experiență ai?

Voisem să aud ce putea să scoată pe gură.

“DA, îl iubesc!” mi-a zis ca un automat, lipsit de convingere nici măcar pentru ea.

“Dacă zici tu!” i-am răspuns. Nu aveam cum să îi spun că, din punct de vedere al experienței de dragoste, prindea “muște”.

“Dacă zici tu” este conversația mea finală când îmi dau seama că am de-a face cu “duși”, “surzi bocnă”.

Am mers mai departe și am rugat-o să-mi descrie ce se întâmpla, de fapt, în relația cu soțul ei, și mi-a creat următorul scenariu: “Mă duc acasă, nu găsesc nimic făcut. Nu este mâncare, sunt vase de spălat, lucruri de spălat, călcat, murdar. Nu zic nimic, îmi suflec mânecile și mă apuc de gătit. El mă întreabă ‘cum a fost la lucru’. Eu încep să îi spun. Nu apuc să zic ceva până la capăt și începe să îmi dea lecții, să îmi spună cât de proastă sunt, ce ar fi trebuit să fac, ce nu ar fi trebuit să fac; o ține așa toată seara”.

“Și ce vrei de la mine?”, am întrebat-o.

“Nu știu”, mi-a răspuns. “Doar că toate eforturile mele pentru business, dacă nu sunt sprijinită acasă, sunt destinate eșecului sau voi avea rezultate mediocre, indiferent de cât de mult mă străduiesc eu.”

Am înțeles imediat că se gândea că “ar fi fost foarte bine dacă bărbatu-său s-ar fi dat pe brazdă, dacă s-ar fi schimbat, dacă aș fi putut face ceva în acest sens, pentru ea”.

Am întrebat-o: “Ești sigură că vrei să lucrezi cu mine să schimbi relația cu soțul tău?”

Mi-a zis “da”.

Ai încredere în mine?

Mi-a zis “da”.

Am primit angajamentul ei, cel puțin la nivel verbal.

I-am spus: “în primul rând, nu spui nimănui că faci un experiment; mai ales nu spui soțului tău. Îți imaginezi că ai un leucoplast transparent de la mine și ți-l pui pe gură. Odată pus, îl ții acolo, toată săptămâna. Când te duci acasă, de la lucru și, ca de obicei, soțul tău te întreabă cum a fost ziua ta, răspunzi “bine”. Apoi, orice lucru spune el, oricât de “stupid” sau “trivial” ți se poate părea ție, tu asculți de parcă nu ar mai exista nimeni pe pământ care vorbește, el fiind singura ființă umană cuvântătoare, și tu îl asculți cu atenție absolută. Nu comentezi ce zice. Asculți. Nu îți dai cu părerea. Asculți și, din nou, asculți.”

“Vei face asta?” am întrebat-o, la final.

“Abia aștept săptămâna viitoare, când ne vedem, să-mi spui cum a fost.“

Citește continuarea articolului în ediția aprilie 2024 a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!